evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Caseta pirografiată  -  Hora Ielelor, Pensiune II  -  Vrăjitoarea  -  Stâlpnicul  -  X Factor  -  Talent  -  Jocul Zeilor (IX)  -  Decablat  -  Amintiri trecute şi viitoare  -  Catedrala  -  Valea blestemată  -  Zombi  -  Câmpul de luptă  -  Cartea cu autor necunoscut  -  Lacul negru  -  Luminile oraşului XXIII  -  De profundis  -  Meduza (I)  -  Istoria spirilor de la începuturi până la trecerea munţilor  -  Oglinda  -  Iza  -  Vatmanul - Mass Media  -  Hora Ielelor, Pensiune  -  Asaltul  -  Luminile oraşului XIII  -  Toate filmele româneşti au un final trist  -  Puroi III  -  Tarsius  -  Umbra  -  Halta părăsită  -  În noapte  -  Chat Room  -  Tânăr si încă nescris  -  Nick  -  O şansă pentru câţiva  -  Atalia  -  Către a opta zi  -  Timpul schimbării  -  Umbrele nopţii  -  Luminile oraşului XXX  -  ªahul de duminică  -  Kamikaze  -  Gol  -  Îndelunga aşteptare  -  Aventurile Poetului Rătăcitor : (II) Poetul Soarelui  -  Nouăsprezece zile (I)  -  În umbra deasă a realităţii  -  Aether pro narcosi  -  La frontieră  -  Sfârşitul lunii


De la proză SF la teatru şi poezie

George Ceauşu



Publicat Vineri, 4 Iulie 2003, ora 10:05

      Science fictionul poate poate fi conceput ca o punte între realism - ca program estetic si literar - si fantastic, ultimul dintre ele fiind un domeniu privilegiat al imaginarului. Este o teza careia i-am acordat atentie în cîteva interventii anterioare.

      Pentru interpretarea prozei artistice am propus un model bazat pe aspectul sistemic al textului cu dubla sa componenta, structurala si functionala. Diegeza, scenariul, cadrul, galeria de personaje, modelul real-fictional ar cuprinde sectiunile mari de analiza a unei proze fictionale. Conditia de verosimilitate a textului impune ca modelul de trecere de la real la fictional sa fie explicitat, prin parametri care trimit la discurs, în cadrul textului. Daca nu, cadrul socio-geografic stabilit ofera detalii suficiente pentru proiectia întîmplarilor imaginate.

      Ca idee de ansamblu, sîntem în fata unui model sistemic, sistemul înglobant fiind scenariul iar componentele sale structurala si functionala fiind grupate în jurul cadrului, respectiv al diegezei. Galeria de personaje "însufleteste" modelul cu factorul animat, îi da viata. Mai mult decît atît, modelul real-fictional este pozitionat la nivelul subiectului cunoscator, traitor si transformator, facînd ca situatia de ansamblu descrisa de model sa plonjeze în lumile posibile.

      Iata cum balansul real-fictional poate conduce la un scenariu de tip realist (istorico-documentar, punînd accentul pe factorul social, cu "efect de realitate", cu asperitati provenind dintr-o diversitate intrinseca a realului, cu psihologíi si caractere, cu prezenta naturalului pe secventa naratoriala), fantastic (fara o referinta sociala si temporala stricta, cu personaje-idee sau tematice, cu modele umane fara psihologie, fara "adîncimea în diversitate" a realului, cu falii si momente de straniu în actiune) sau SF (preluînd din realism rigurozitatea sociala si din fantastic ipoteza stranie sau situatia insolita).

      Pîna aici lucrurile s-au limpezit în jurul acestei "masini de calatorit în spatiul paralel" care este modelul real-fictional. Science fictionul ne ofera, cel mai adesea, un excurs în lumile posibile - calatoria extraordinara si utopia stau, de altfel, la geneza acestui gen. Teoretizarea lumilor posibile este un exercitiu de mare forta speculativa: nu pot fi sigur de un aici-acum din cauza ca milioane de alti aici-acum forteaza intrarea în aceasta lume sub aspectul posibilitatii. Existenta ne copleseste cu evenimente care nu apartin lumii noastre - doar n-am cîstigat-o la un loz al soartei sa fie a noastra; lumea este a noastra, dar nu noi o posedam, ci ea ne înghite. Raportul eului cu lumea admite reciprocitati radicale. Ca un Don Juan fara odihna, eul se întoarce rareori cuceritor din aventura lumii; atunci chiar devine eroul, iubitul de lume. Dar sistematic esueaza, reamintindu-si ca lumea sa - care, din pacate nu este numai a sa - este firul de pai de care trebuie sa se agate. Fara un punct de referinta, constructia lumilor posibile esueaza. De ce acest punct n-ar fi chiar realitatea sensibila? în prezenta ei intervin vesnicele fantose ale reprezentarii sociale. în absenta, ne ameninta lipsa de referent. Cu alte cuvinte, realismul este o solutie posibila, nu doar un cliseu ideologic.

     

      Proza dura a realitatii

     

      Insa poezia, proza si teatrul nu se comenteaza la fel. Pentru comentarea primeia trebuie sa stii psihologie, pentru comentarea celei de-a doua, sociologie si politologie iar a celei de-a treia, etica si morala. Reflexul artistic în poezie se traduce prin mimesis, în proza prin diegesis iar în teatru, prin identificare si alte forme ale comunicarii directe. Spunînd aceasta, admitem o simplificare grotesca, dar, pe de alta parte, ne putem explica stabilitatea milenara a acestor genuri în interiorul anumitor cadre social-istrice. în poetica, forma predilecta pentru diversele tipuri de analize este bucata lirica de doua-trei strofe; pentru proza "oglinda lumii" de lumgime minimala este povestirea - schita si tableta sînt deja de dimensiuni prea mici si conoteaza cu formele supercondensate si poetice de exprimare. Pentru teatru, piesa într-un act, cu unitate de timp, spatiu si actiune - deci în varianta clasica a tragediei eline - are, desigur, încarcatura semnificatica. Chiar la nivelul stiintelor discursului, cînd ne apropiem de cele trei genuri lucrurile stau diferit. Poetica este un comentariu care "expandeaza" din poezie, topica si logica din proza, retorica, din arta dramatica, la fel ca si semiotica scenariala cea mai larga.

      Ne amintim sistemul pe care îl propuneam pentru analiza povestirii si, in extenso, pentru a oricarei opere în proza. Modelul de mai sus este inspirat de gramaticile gramaticile narative ale lui A. J. Greimas si Claude Bremond. Drumul de la literatura la etica, mentalitate si comportament are loc prin fixarea modelului real-fictional, care finalmente descrie pentru povestire un proiect de trecere de la "suprafataliterara" la tridimensionalitatea sociala. în acest caz, povestirea îsi conserva calitatea de model al lumii construit cu o anumita economie de mijloace.

      De la povestire ca viziune globala asupra realitatii sau imageriei fantastice, se poate transgresa pe fragmente de text, pîna la fraza, spre "pimitivele" aceluiasi model al lumii reale sau fantastice. Fraza gramaticala propune preliminariile pentru propozitia logica. Si iata-ne în prezenta unei categorii logice fundamentale, propozitia; aceasta poate fi denominata si obtinem si notiunea. Dar oare notiunea si propozitia nu poarta în sine ceva din esenta spectacolului lumii? Vom obtine si un sistem de interpretare pentru eseu, articol si alte specii ale literaturii de idei.

      Ne plasam aici, fara îndoiala, la nivelul articulatiei real-ideal, oferita printr-un model corespunzator. Substituirea modelului real-fictional cu cel corelînd realul cu idealul are semnificatii mai adînci. în ambele interpretari, exista aceeasi tensiune dintre subiect si obiect pentru delimitarea domeniilor de competenta; cîta vreme, însa, în primul model realul este oferit ca un simplu pretext pentru aventurile în imaginar, în cadrul celui de-al doilea este urmarit mult mai sistematic paralelismul dintre imaginea reala si cea mentala; excursul între cele doua lumi se face dintr-un mai mare respect al adevarului sau macar al reflectarii unui anumit continut. Vehiculul semnificantului parcurge un du-te vino permanent prin care cucereste noi teritorii între cele doua "lumi paralele", a realului si a imaginarului - si iata-ne în prezenta unei imagini mai putin surprinzatoare, dar mai riguroase în relatia ei cu realul.

      Trasam în continuare pentru literatura de idei domeniile de analiza corespunzatoare diegezei, scenariului, cadrului, si galeriei de personaje din proza. Diegeza este substituita printr-o strategie de prezentare (de ce nu, chiar o stratagema). Ar putea fi un gen de suspans de tip politist pe care si-l imagineaza eseistul în cautarea ideii de baza. Sau un "fir narativ" al ideii, în masura în care aceasta poate fi povestita trecînd obligatoriu printr-o intriga si un punct culminant, cu recuperarea deznodamîntului necesar. Altfel de idei în afara celor cu un anumit gen de narativitate promit sa fie plicticoase.

      In literatura de idei, cadrului din proza i-ar corespunde peisajul social-istoric - ideea eseului trebuie integrata în epoca sa de gîndire, altfel se produce o grava distorsiune hermeneutica si procedeele publicistice, persuasiunea si manipularea, intra în actiune într-un mod devastator. Locul scenariului este lua de expozitiune; cea din urma trebuie sa gaseasca în idee un "ce" proiectabil în spatiu, timp, în care putem distinge si un vector de cauzalitate. Este clar ca galeria personajelor nu-si mai are rostul în cadrul eseului - nu diversele etichete de nume proprii însufletesc spatiul ideal în care ne-am plasat, ci curentele de idei, pe cît posibil antagonice, provocînd o tensiune a opuselor care pare a fi insuportabila la un moment dat, dar avînd un aspect benefic în fluxul actiunii ideatice. Deci nu cred ca am gresi daca ne-am fixa asupra galeriei de curente / registre / stiluri ideatice. Am formulat astfel si un sistem de comentariu al literaturii de idei.

      Pentru poezie, mai ales pentru formele spontane, lirice, modelul real-fictional nu mai prezinta interes, din cauza ca nu lumea urmeaza a fi schitata, ci un peisaj al eului. Deci nu mai putem miza pe ideea de realitate: preponderenta starii eului traitor, a poetului, ne obliga sa pornim de la notele trairii interioare. Desfasurarii narative, diegezei, i-ar corespunde fluxul emotional; am putea gasi si un termen fara nuanta psihologista, dar ne oprim aici. Sîntem în prezenta simulacrului, a mimezei, nu a diegezei. Cadrul poetic nu este altceva decît starea interioara a eului. Pentru punerea acestora în scenariu este nevoie de personalitate - aceasta din urma se poate percepe ca proiectie sociologica a eului chiar într-un decor sarac în detalii exterioare. Galeria de personaje ar trebui sa execute un dans mimetic în jurul aceluiasi eu acaparator, deci am putea vorbi de alter ego-uri si de ipostaze diferentiate ale egoului, ducînd la chip si înfatisare, modalitati de manifestare a eului creator. Este aici o trecere subtila, de mult sesizata de mistica crestina si de alte curente de gîndire, de la persoana, masca (persona) la chip si la înfatisare.

      Modelul celor cinci parametri, valabil pentru proza, poate fi utilizat si în teatru. De altfel, prin termenii de scenariu si de cadru pare a fi mai adecvat pentru textul dramatic decît pentru cel în proza. Mai mult, galeria de personaje este explicitata si aprofundata sistematic, rigoare ce lipseste adesea prozei. Un retus necesar de conceptie ar trebui aplicat modelului real-fictional. în locul lui ar aparea, în toata splendoarea ei, scena lumii. si scena, si lumea, au o dubla determinatie, subiectiva si obiectiva. în teatru, plusul de subiectivitate îl introduce autorul dramatic: lumea îsi face aici intrarea într-un mod mult mai personalizat decît în proza. într-o povestire se construieste un proiect de verosimil, uneori chiar din parti neverosimile. Dar pe o scena defileaza întîmplari semnificative. Replicile succesive impun o mai mare atentie asupra detaliului si secventei, perturbînd eventualele încercari de insinuare a incoerentei locale. Scena implica si elementul de realitate, fiind un gen de vitrina, si elementul fictional, operînd pe un spatiu al libertatii de conceptie în materie de design.

      De aceea cînd autorul de SF este întrebat de poezia sau de teatrul SF, face fete-fete: nu exista poezie SF asa cum nu exista lirica politista sau de aventuri. Sînt anumite indicii de limbaj care nu se transmit obligatoriu discursului literar. Limbajul tehnic creaza mai degraba dificultati tehnice decît o imagerie specifica. Pîna la un punct cuiul ramîne cui si boltul romIne bolt, chiar trecîndu-le prin prisma psihanalitica. Realul nu mai conteaza în poezie si eul creator face sa se poticneasca masina de explorare a posibilului, înlocuind-o cu formule naive sau savante ale trairii. Lirica este un discurs condensat în care caleidoscopul senzorial si epopeea si-au pierdut actualitatea. Si teatrul SF se afla în împas atunci cînd un critic de talia unui Gérard Cordesse compara proza realista cu filmul iar SF-ul, cu scenariul dramatic. Caci SF-ul este chiar un teatru, o re-configurare a scenei sociale pentru a detasa anumite consecinte. si sa nu uitam ca doar romanul este o valiza pentru aceasta lume; în gentute s-ar putea ca ea sa nu încapa. Diversitatea tematica a romanului nu se poate egala pe alte paliere formale ale operei literare: amenintarea prozei este greu de alungat datorita formulei generative foarte lejere. însa aceasta este tinuta în frîu de rigorile arhitecturarii operei în proza, cu atît mai mari cu cît textul depaseste anumite lungimi.

     

© Copyright George Ceauşu
Sursa :   Obiectiv SF
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online