evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Luminile oraşului XIX  -  Floarea de loldilal  -  Ignis  -  Locul pierdut  -  Talent  -  Om vs. cyborg  -  Renaşterea...  -  ROV-27  -  Experimentul  -  Tocăniţa de ciuperci  -  Canicula  -  Elegie pentru Jeromed  -  Mesajul  -  Către a opta zi  -  Imperiul Marţian contraatacă  -  Omul-care-stătea-cu-nasul-în-flori  -  Lumea prin ţeava puştii  -  Închis  -  Ghavany  -  Poveste de mahala II : Oiţa rătăcită  -  Vânzatorul  -  Jocul Zeilor (IV)  -  Fata din vis  -  Călătoria  -  Lecţie de Umanitate !?  -  Ultimul Paradis  -  Elixirul vieţii  -  La vânatoare da "Eilian"  -  Jocul Zeilor (II)  -  Casa nebunilor  -  Ambiguitate clinică  -  Fragmentalism  -  Plasa pe jăratic  -  Arta fugii în cinci acte  -  Sharia (fragment)  -  Resacul Timpului  -  Catedrala  -  Jazzonia : Cartea Cruciadelor  -  Nouăsprezece zile (I)  -  O poveste de Crăciun  -  Luminile oraşului IX  -  Fortul  -  Păsări de pradă  -  Apocalipsa  -  Luminile oraşului VI  -  Anul 10000  -  Câmpurile magnetice ale lui Belizarie  -  Detenţie  -  Îndelunga aşteptare  -  Contrapaganda


Creaţie şi creativitate în viziunea lui Mircea Eliade (VI)

Creaţie şi creativitate în viziunea lui Mircea Eliade (VI)
  Olga Alexandra Diaconu
Din legănarea înceată a bărcii
M-acoperă toamna
Veneam spre voi ca o vestală
aaaaaa
Îmi curg pe umeri blând efemeride
varianta print

Olga Alexandra Diaconu



Publicat Duminică, 21 Iunie 2009, ora 10:00

      VI. ELIBERAREA PRIN YOGA

     

      Practicile asiatice şi tehnicile mistico fiziologice care sunt cunoscute sub termenul generic de Yoga prezintă toate un caracter comun: tendinţa către concret, după cum demonstrează Mircea Eliade în cartea sa Yoga. Eseu asupra originilor misticii indiene, Paris, Ed. Genhner, 1936. Putem afirma, deci, că toate aceste practici şi tehnici acordă o importanţă capitală experienţei, realizării experimentale a etapelor eliberării.

      Tendinţa către concret, efortul către real, înseamnă ieşirea din experienţa cotidiană, profană, nesemnificativă, iluzorie, în care omul trăieşte până în clipa în care se hotărăşte să şi obţină eliberarea prin Yoga. Viaţa profană e iluzorie nu numai pentru filosofia vedantină, ci pentru orice sistem de mistică sau metafizică. Real cu adevărat nu decât sacrul, oricare ar fi sensul pe care l a avut acest termen în cursul istoriei. Spiritualitatea indiană post-vedică nu mai poate însă realiza sacrul, absolutul, prin sacrificii şi rituale; magia gestului şi a cuvântului nu mai satisface întotdeauna. Începe o revoluţie spirituală de mari proporţii, care încă nu e desăvârşită. O serie de reforme mistice şi de speculaţii metafizice încearcă să descopere realul, absolutul, realitatea ultimă, în altă parte decât în sacrificiu, acolo unde o găseau Vedele şi Brahmanele. Toate aceste revoluţii spirituale au o notă comună: indiferenţa sau chiar critica vehementă faţă de ritualism. Upanishadele, Parivrājakos, Pārsvanātha, Mâhaviva, Budha, yoginii şi asceţii feluritelor secte contemporane mesagiului budhist – nu mai cred în eficienţa ritualului vedic. Toţi caută şi găsesc realul, sacrul, absolutul într o interiorizare a sacificiului. Pentru aceşti reformatori, asceţi şi mistici, gesturile şi formulele rituale erau abstracte, moarte, iluzorii. Această sete de experienţă şi real se manifestă tot mai accentuat în curentele devoţionale medievale, în tantrism, fiziologie mistică, alchimie şi erotică mistică.

      Devenirea, pentru Yoga, nu este o iluzie, ca pentru Vedānta. Dar este tot atât de nesemnifcativă şi primejdioasă. Acest ocean de forme şi experienţe psiho mentale este, întocmai ca şi pentru Vedānta şi întreaga gândire indiană, izvorul suferinţei, cauza robiei sufletului. Omul suferă pentru că participă la o lume pluriformă şi dinamică, adică profană. Drumul către eliberare este drumul către real. Dar realul nu poate fi găsit în pluralitate, în profan şi în devenire. Realul – după cum arată întreaga istorie religioasă a Indiei – este unul, este static, este sacru.

      Tendinţa către unificare se observă lesne în toate practicile Yoga. Cea mai dificilă este unificarea respiraţiei, prānāyāma. Yoginul încearcă să obţină o continuitate a ritmurilor respiratorii, realizând în acelaşi timp continuitatea stărilor de conştiinţă, unificarea lor. Această uniformizare a respiraţiei aduce după sine o unificare a conştiinţei.

      Alte practici yogice trădează tendinţe de unificare a corpului; asanas nu au numai scopul să dea corpului uman o poziţie statică şi cu un efort minim, pentru a facilita concentrarea, dar încearcă să dea o perfectă unitate corpului. Hathayoga afirmă că un corp sănătos ajută foarte mult pentru atingerea mântuirii.

      Dar un corp sănătos înseamnă înainte de toate, un corp întreg, total. Yoginul încearcă să şi unifice corpul, să obţină o prezenţă totală a corpului. Anumite texte hathayogice vorbesc de cum trebuie scoasă răsuflarea dintr un anume organ şi condusă prin tot restul corpului ca un circuit. Tradiţia acestei tehnici este incontestabil mai veche, întâlnindu se chiar în texte de mare circulaţie ca Māhābhārāta.

      Tehnici similare se întâlnesc în mistica islamică. Ritmarea respiraţiei cu scopul de a o unifica şi de a obţine o prezenţă totală a corpului, pentru a putea apoi realiza concentrarea mentală – era practicată şi în mediile taoiste. Este vorba de dobândirea unui corp perfect închis, impenetrabil, întocmai ca un Cosmos, care, după cum se ştie, era conceput de toate culturile orientale ca o sferă perfect închisă (în budhism, o picătură de apă era imaginea Cosmosului).

      Aceste practici yoga care au ca scop unificarea corpului, a respiraţiei şi a conştiinţei yoginului păstrează orientarea mentală a tradiţiilor vedice, care şi ele, la rândul lor, îşi găsesc corespondenţe în credinţe general umane. Căci ce este altceva răsuflarea unificată, care străbate şi susţine corpul omenesc, decât corespondentul fiziologic al axei Lumii, al Pomului Vieţii care susţine Universul. Întocmai după cum Indra, personificând axa Universului, desface ziua de noapte, Cerul de Pământ, şi face să fie Cosmosul – tot aşa răsuflarea unificată joacă în corpul omenesc rolul de coloană. Descrierea lui Buddha este făcută în acelaşi simbolism (simbolismul fixităţii, al naturii adamantine este exprimat aici în termeni de anatomie mistică. Buddha, centru al realului este el însuşi reprezentat prin formule iconografice rigide, statice, imobile).

      Răsuflarea unificată prin prānāyāma face real pe om pentru că îi redă propriul său centru suspendat, anulându i participarea oarbă la devenirea cosmică. Pentru Yoga, ca şi pentru Samkhia, viaţa psiho mentală aparţine Cosmosului, fiind doar un produs de evoluţie al lui prakriti.

      Toate preliminariile ascetice care se întâlnesc ca un leit-motiv în textele yogice, hathayogice, tantrice şi devoţionale pot fi înţelese ca stadii necesare în calea spre concret, spre sacru, spre real. Este o reîntoarcere a omului către Centru; o restaurare a Centrului în om.

      Cum orice act spiritual absolut religios, mistic sau metafizic nu este altceva decât pregătirea Centrului, fixarea omului în Centrul realităţii, nu e deloc surprinzătoare analogia acestui itinerariu ascetic yoga cu sensul pe care îl are, pentru un devot, pelerinajul la un sanctuar.

      Călătoria la centru se poate face în multiple feluri şi, dacă yoginul nu mai acordă importanţă pelerinajului la templu, tehnica lui este totuşi, un substitut al acestei vizite: întocmai după cum prānāya, cel puţin într o anumită epocă, era un substitut al sacrificiului. Caracterul revoluţionar, antiritualistic al yogăi trebuie înţeles astfel: la o anumită epocă şi pentru anumite clase, ritualul vedic nu mai era eficient, nu mai conducea la real. Şi atunci ajungerea la real s a obţinut prin alte instrumente spirituale: meditaţie, contemplaţie, devoţie, fiziologie mistică etc. Dar sensul şi valoarea acestui itinerariu către concret nu s a putut modifica, pentru că era vorba de experienţa fundamentală naturii omeneşti. Am asistat, deci, la o tendinţă tot mai accentuată către un concret viu, de multe ori fiziologic (erotica mistică etc.) întocmai după cum în iconografia buddhistă, simbolismul geometric de la început a fost înlocuit cu figuri antropomorfe. Este posibil ca această violentă tendinţă către concret şi fiziologic să se datoreze influenţei elementelor autohtone, pre ariene.

      Unificarea corpului, a răsuflării şi a conştiinţei nu este decât primul rezultat al practicilor Yoga. Adevărata unitate a omului se obţine printr o omologare cu Cosmosul. Yoga – ca şi alte tehnici mistico-fiziologice – transformă haosul corpului şi al conştiinţei omului într un Cosmos. A depăşi iluzia şi durerea, a deveni real – înseamnă a ieşi din haos, a deveni Cosmos. Yoginul va trebui să transceandă, în cele din urmă, şi acest Cosmos al Corpului şi conştiinţei sale, dar numai după ce îl va realiza.

      În China, corespondenţele între microcosmos şi organele viscerale, virtuţile omeneşti joacă un rol atât de important încât aceste corespondenţe pot fi considerate ca un mod specific al gândirii chineze. În alchimie se precizează corespondenţele între semnele zodiacului, organele corpului uman şi metale. Lumea greco-romană cunoştea, de asemenea, omologia între organele corpului uman şi Cosmos, cele 12 zodii (macro cosmos) corespundeau celor 12 organe în care era împărţit corpul (micro cosmos). În Egipt, fiecare parte din corpul omenesc este asociată cu un zeu. Mai târziu, părţile corpului sunt aşezate sub influenţa unui corp zodiacal.

      Relaţia dintre Vânturi şi punctele cardinale este cunoscută în China, India, Mesopotamia, Persia şi lumea greco romană.

      Fiziologia indiană este clădită pe o cosmologie (cf. Dr. Fillizat). Teoria celor cinci prānās este numai o aplicare în lumea organică, a teoriei celor cinci Vânturi care împart Cosmosul, şi prānā, ca şi Vântul, este o forţă cosmică. Identitatea între răsuflare şi Vânt se întâlneşte încă din timpurile vedice. Corespondenţa prānās puncte cardinale este, de asemenea, foarte veche. Aerul ţese Universul. Acelaşi aer se ţese şi în om, prin răsuflare. Fiziologia e elaborată pe scheme cosmologice; adică se caută aceeaşi omologare a omului cu Cosmosul, aceeaşi realizare a lui în plan cosmic. Întânim, deci, tendinţa universal-umană de a ieşi din haos, din viaţa nesemnificativă, din ireal – şi a participa la real, prin unificare şi omologare cu centrele cosmice. Acelaşi sistem cosmologic stă la baza arhitecturii sacre indiene. Polivalenţa simbolică a monumentelor sacre este astăzi definitiv probată (cf. Coomaraswany, Mus). Toată arhitectura religioasă indiană este, totuşi, dominată de simbolismul cosmologic. O stupa este un cosmos închis, având 4 quartere, zenith etc. Templul indian este o perfectă imago mundi, este în acelaşi timp centrul Universului, muntele cosmic. Ascensiunea teraselor de la Barabudur este o operaţie mistică similară ascensiunii contemplative pe care o realizează yoginul prin meditaţiile şi treptele sale spirituale. De asemenea, contemplarea unei imagini, asimilarea simbolurilor exprimate iconografic, are ca rezultat o imitatio dei: este, cu alte cuvinte, o tehnică mistică prin care se depăşeşte condiţia umană, întocmai ca o practică yoga.

      Deşi scopul final al yogei este eliberarea (moksha, mukti), adică desolidarizarea omului de Cosmos – practicile preliminarii tind să integreze perfect pe ascet în ritmurile cosmice. În privinţa aceasta este semnificativ rolul pe care îl joacă luna în istoria spiritualităţii indiene, mai cu seamă în fiziologia mistică păstrată în tradiţiile tantrice. Studii recente au demonstrat că mitologia şi teologia lunară domină îndeosebi culturile austro asiatice, ale căror relaţii cu India sunt încă obscure.

      Tantra şi Hathayoga au elaborat într un sistem coerent această omologare a corpului uman cu ritmurile lunare. Viaţa lunii conduce întreaga natură. Nu numai vegetaţia şi fertilitatea universală este regizată de ritmurile lunare, dar şi ciclul hebdomadar s ar recunoaşte şi în fenomenele patologice (cf. V. Capparelli). Luna unifică Cosmosul; atâtea niveluri cosmice mult deosebite între ele (atmosfera, mările, ploaia, vegetaţia, femeia etc.) sunt dominate de acelaşi ritm lunar care le unifică. Este, firesc,deci, ca acelaşi ritm lunar să fie folosit în tehnicile fiziologiei mistice pentru a dobândi unificarea şi cosmizarea omului. De altfel, luna nu domină numai corpul omului – ci orice fel de corp mistic. De exemplu, corpul fonetic, alcătuit din literele alfabetului, are, la toate popoarele, o origine şi o structură lunară. Fazele lunii nu regizează numai faza organică a întregului pământ; ele creează (pentru că măsoară şi ritmează) şi sunetele mistice, şi literele alfabetice. Runele scandinave au o origine lunară. Alfabetul milezian, ca şi cel vest semitic, sunt în strânsă legătură cu ritmul lunii.

      Aceleaşi idei se întâlnesc la greci. Vocalele se găsesc fiecare în legătură cu un anumit zeu şi, deci, cu o anumită sferă cerească; iar elementele lor muzicale aduc pe om în legătură directă cu sferele. Este uşor de recunoscut aici valoarea unificatoare a sunetelor, care alcătuiesc laolaltă, prin perfecta lor armonie un corp mistic. Prin asimilarea acestui corp mistic sonor, omul se integrează în Cosmos, adică îşi însuşeşte ritmurile astrale, în speţă cel lunar.

      Corpul mistic sonor este uneori identificat cu corpul uman, cele 49 de litere ale alfabetului corespunzând elementelor somatice ale corpului. Trei corpuri mistice se suprapun: corpul mistic sonor, corpul mistic arhitectonic (simbolism cosmologic) şi corpul mistic uman (divizat în ceakras). În texte mai vechi, omologia între microcosmos şi macrocosmos este şi mai clară. Fiecare organ şi funcţie biologică omenească este asimilată unei piese rituale…

      Luna joacă un rol de frunte în tehnicile de fiziologie mistică indiană. Profesorul Tucci a urmărit într un studiu remarcabil urmele cultului lunar în practicile şi iconografia indiană, folosind îndeosebi texte tantrice puţin cercetate. Zeiţa Durga e reprezentată cu 16 braţe, corespunzând celor 16 fracţiuni ale lunii (Kala). Puja introdusă de tantrism, e fixată pe cursul lunar.

      Sensul acestei omologii lunare nu e greu de descifrat. Nu e vorba numai de binecuvântatele raporturi între Lună – Femeie – Marea Zeiţă. Avem de a face aici cu un tot viu: ciclul lunar.

      Viaţa Lunii simbolizează perfect unitatea în devenire; căci, deşi luna apare (se naşte, creşte şi dispare, moare), ea este totuşi, un întreg şi alcătuieşte o unitate de măsură valabilă pentru tot Universul. Scopul practicilor mistice şi ritualurilor mai sus amintite este să unifice omul, ca să l poată aşeza în propriul său centru, în Real. Şi o treaptă necesară, foarte importantă către această unificare a omului – este omologarea lui cu ritmurile cosmice, în special cu ritmul lunar. În Tantrism şi anumite şcoli yogice, care au acordat o mare importanţă omologării prealabile cu Soarele şi Luna – adică, cu ritmurile cosmice – regăsim aceeaşi intimă relaţie (întâlnită şi în alte culturi) între sunete şi astre.

      Omologia între corpul mistic uman şi nivelurile cosmice dirijate de Lună şi Soare, este evidentă mai ales în Tantrism şi Hathayoga. Este acceptată, aşadar, ca o bază sine qua non a fiziologiei mistice, atât de Buddhism cât şi de tradiţia brahmanică.

      Anumite practici de fiziologie mistică, destul de obscure, au ca scop imobilizarea celor două artere, lalana şi rasana, şi trecerea răsuflării prin artera centrală, avadhuta. Asta înseamnă o perfectă întoarcere la centru, ieşirea din ritmurile cosmice, deci din timp, din viaţa cosmică, din existenţă. Yoginul a obţinut o perfectă omologare cu ritmurile cosmice, ca să poată transcende aceste ritmuri.

      Este deosebit de semnificativă practica yogic tantrică a reîntoarcerii semenului. De altfel, ea nu este decât o formă fiziologică a unei tehnici mistice universale: ruperea de nivel prin care se obţine o totală răsturnare a tuturor lucrurilor. Suspendarea respiraţiei – cel mai important proces yogic – are aceeaşi funcţie ca şi reîntoarcerea semenului. Prin suspendarea totală a ritmului respirator, yoginul se desolidarizează de ritmurile cosmice, devine autonom, pentru că nu mai participă la devenirea universală. Respiraţia fiind caracterul sine qua non al „vieţii” – transcenderea acestei vieţi umane se realizează prin suspendarea ritmului respiratoriu. Formula inversiunii rituale – tot ce e divin este inversul a ceea ce este uman – se verifică constant în sacrificiul brahmanic; mâna dreaptă a omului corespunde mâinii stângi a zeului, un obiect spart pe pământ este un obiect întreg pe cealaltă lume etc. Magia sacrificiului realizează această răsturnare, prin care oficiantul rupe nivelul cosmic şi participă la o realitate inaccesibilă condiţiei umane. Paradoxul acestei ruperi de nivel este evident în câteştrele împrejurările sacrificiului brahmanic, suspendarea respiraţiei (yoga), reîntoarcerea semenului (Tantra). Sacrificiul face să coincidă sāt cu asāt, Prajapati cu obiectele rituale etc. Suspendarea ritmului respirator creează yoginului o stare tot atât de paradoxală, deşi el nu mai participă la condiţia umană, este desolidarizat de devenirea universală – el continuă să rămână în Viaţă. Reîntoarcerea semenului, de asemenea, scoate pe om din legea Morţii, pentru că prin acest gest este suprimată însăşi condiţia umană. Ruperea de nivel, în toate trei cazurile, realizează acest paradox: face să coincidă being with non being sab with asat. Acesta este tipul perfect de transcendenţă indiană.

      Yoga practică, ca şi celelalte tehnici prin care India încearcă să realizeze autonomia absolută a sufletului, începe prin unificarea corpului yoginului şi a vieţii sale psiho mentale. Acestei prime etape îi urmează o omologare cu ritmurile cosmice, în special cu Luna, care joacă un rol principal în Tantra şi în fiziologia mistică. Unificarea şi omologarea au ca scop să suspende haosul biologic şi mental al omului: să transforme Haosul în Cosmos. În sfârşit, etapa finală este transcenderea acestui Cosmos, unirea soarelui cu a Lunii în limbaj tantric şi alchimic, adică într un cuvânt, scoaterea definitivă a yoginului din condiţia umană. Această izolare se obţine, cum am văzut, printr o tehnică mistică de rupere de nivel, printr o răsturnare, care poate fi realizată yogic (suspendarea răsuflării) sau tantric. Această stare absolută este exprimată prin paradoxele şi limbajul contradictoriu al atâtor texte obscure (Doha Kosa, Kānha etc.) (Cf. Mircea Eliade, Morfologia religiilor, pg. 213 221, Ed. Jurnalul literar, Buc., 1993).

     

     

      Observaţii:

      Problematica filosofiei indiene poate fi găsită în: cartea cu acelaşi titlu, apărută la Ed. Meridiane, 1991, scrisă de Mircea Eliade, cu o prefaţă de Constantin Noica;

      Mircea Eliade – Yoga. Nemurire şi libertate, Ed. Humanitas, Buc., 1993.

     

© Copyright Olga Alexandra Diaconu
Sursa :   Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online