evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Începutul  -  Talent  -  Puterea pereche  -  Bodaproste  -  Ciorna  -  Andru  -  O viaţă fără început şi fără sfârşit  -  Poveste de mahala III : Foamea!  -  Criminali Umanitari  -  Lumina de jad  -  Peştera I  -  Renaşterea...  -  Muzica  -  Eu, Singularul Absolut  -  Iza  -  Acolo unde s-a oprit metroul  -  Luminile oraşului XI  -  Zodia de apă - Niagara poetry  -  Aniversarea  -  Uezen  -  Război total  -  Răspuns fără întrebare  -  Aripile din cer  -  Fie-mi apa uşoară !  -  Alfa şi Omega  -  Pânza de paianjen  -  Conştiinţa lui Uezen  -  Om vs. cyborg  -  Legendele Căutării  -  Umbrele nopţii  -  Chipul de pe Marte  -  Strada inocenţilor  -  Iluzia viselor  -  Babylon Five: Mercenarii  -  Ultimul Paradis  -  Praf minune (II)  -  Proiecţionistul  -  Cincizeci  -  Cruciada bucătarilor  -  Arta de a purta un război  -  Sentofagia  -  Strada castelului : Câte lumi  -  Comando Fox  -  Revederea de 20 de ani  -  Satiră robotică  -  Pescarul la apus  -  Pendulul municipal. "La dolce vita"  -  O nouă zi  -  Panica  -  Psihopatul


"Nu credeam să-nvăţ..."

Cezarina Adamescu



Publicat Duminică, 18 Aprilie 2010, ora 16:45

      Sacralitatea vieţii ca şi aceea a morţii, aceste Taine, dimpreună cu altele, sunt suportul ideologic pe care religia, Instanţa Supremă le conferă omului, ţinând seama, evident, de disponibilităţile lui afective şi de structura intimă a fiecăruia.

      Cea mai firească dorinţă a omului comun este aceea de a trăi, iar cel mai potrivnic fapt, în cele din urmă, este acela de a muri. Între aceste două coordonate se desfăşoară ceea ce numim, îndeobşte spaţiul acestei trăiri, viaţa noastră. Sfinţii, doar ei, iluminaţi de harul divin au reuşit, să se lepede, să se despământenească, încă din timpul vieţii lor de tot ce-i lumesc şi să primească, aşa cum ai primi un dar, cu bucurie şi speranţă, clipa trecerii la cele veşnice. Pentru ei, moartea nu mai constituie o tragedie, ci o poartă supremă, uşa care trebuie să li se deschidă binevoitor, către Tatăl. Pragul trecerii, clipa intrării din pridvor în casă, din tindă în odăile mari, luminoase, celeste, e aşteptată cu evlavie, smerenie şi uneori, chiar cu nerăbdare vădită.

      Însă omul obişnuit, încă nedezlegat de legăturile vieţii, răstignit între aceste două extreme viaţa şi moartea, care se exclud una pe cealaltă în aparenţă, dar de fapt, una este în prelungirea celeilalte, o adâncire în altă dimensiune, în altă realitate, omul acesta trăieşte, fatalmente, cum spunea Heidegger, cu conştiinţa morţii” (Sein zum Tode).

      Pentru omul comun, moartea nu e defel o prelungire a vieţii până la nesfârşit, un nou început, o luare de la capăt din zorii existenţei, ci punctul, marele punct, dincolo de care, un imens semn de întrebare se cască şi, de aceea, îi sperie. Necunoscutul ne sperie.

      Acest adevăr încrustat în sine încă de la vremea primelor percepţii spirituale şi chiar senzoriale, nu-l mai părăseşte toată viaţa şi, din când în când, sigla lui răzbate deliberat în conştiinţă. Este o percepţie a spiritului care te obligă mereu la retrospective tulburătoare şi la bilanţuri provizorii. Această realitate psihologică naşte pui din însăşi carnea ei şi puii se numesc: frica, angoasa, anxietatea.

      Acceptarea condiţiei umane sub presiunea iminentei primejdii, se măsoară, de fapt, prin gradul de adaptabilitate al fiecăruia. Codul de comportare, mai mult sau mai puţin convenţional este în conexiune cu acest frapant şi dureros adevăr.

      „Mileniile nu i-au fost de ajuns omului pentru a învăţa să se vadă murind”, spune Andre Malraux în „Nucii din Alterburg”. E, ceea ce dureros recunoaşte şi Mihai Eminescu în „Odă în metru antic”; „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată...”

      A nu accepta taina morţii este o încercare disperată de solidarizare cu condiţia umană, de fraternizare spirituală, cu o anumită semnificaţie morală, pentru că, nimeni nu poate îndura cu seninătate ideea unei existenţe zadarnice, a unei treceri prin viaţă fără să laşi o urmă palpabilă. Urma aceasta este în mod vădit, paiul, firul de păianjen de care toţi se agaţă din spirit de conservare biologică, este refuzul suprem în faţa neantului, refuz ce te obligă la participarea afectivă şi efectivă în timpul vieţii.

      „Omul nu-i decât o trestie – scria Blaise Pascal – cea mai firavă a naturii, dar este o trestie gânditoare.”

      A gândi – iată noima, care în cele din urmă te face să te supui, fatalmente, eternităţii transcendente, punând în relaţie natura, care este în veşnică mişcare (Pascal) cu repaosul deplin care este moartea.

      La acest adevăr, a cărui deschidere o accepţi cu deliberare, deşi cu strângere de inimă, se poate ajunge doar după o profundă epurare, un catharsis câştigat cu un preţ dureros, e adevărat, preţul desolidarizării încetul cu încetul de legăturile pământeşti cu lumea aceasta.

      Nichita Stănescu spunea: „Sunt nenăscut./ Ceea ce se vede de jur împrejur nu sunt decât/ părinţii părinţilor./ Eu nu sunt altceva decât/ o pată de sânge care vorbeşte”. Şi: „Moartea se aseamănă/ întocmai cu naşterea./ Nimic nu este altceva./ Ce am simţit înainte de a mă naşte/ voi simţi şi după ce nu voi mai fi./ Nimic nu este altceva./ Totul este totul./ Iar eu sunt Tu”.

      „Spune-mi Doamne, e firesc/ de atât cât e lumesc/ să mă despământenesc?” – scriam odinioară, întrebare retorică, desigur.

      Poetul, aşişderea filozofului, scotocitor prin tainiţele firii, zgândăreşte mereu pe scoarţă această întrebare şi altele de acelaşi fel, ademenit de misterul de nepătruns al vieţii şi al morţii.

      Şi totuşi creştinul, murind vertical, ştiind ce-l aşteaptă, îşi asumă răspunderea unei vieţi conform demnităţii sale, lepădându-se fără grimase, ca de nişte piei de-mprumut, de fiindul, de făcutul şi durutul, taina din urmă nemaiconstituind pentru el un mister dureros, perceput spasmodic, ci o trecere lină, o (per)mutare într-o locuinţă, de data aceasta mai luminoasă, mai primitoare.

      De aceea, între oamenii care au dus o viaţă cumpătată, de sfinţenie, se foloseşte expresia: „S-a mutat la Dumnezeu” sau „A adormit în Domnul”, ori „A murit de moarte bună” – adică de moarte în starea harului sfinţitor.

      Pe crucea unei tinere fecioare era următorul epitaf: „Eu mă duc la Tata”.

      O „trecere fără trepte”, o înălţare, o zburare fără precedent pentru om.

      Un creştin suportă mai bine gândul morţii pentru că el a primit de la Isus Cristos, în zilele de Paşte, „Arvuna învierii”. Şi primeşte această arvună la fiecare Sfântă Liturghie, de câte ori moare şi învie Isus pe altare.

      Şi iată cum, cele ce păreau aproape cu neputinţă de acceptat, devin lesne pentru creştin, cele mai fireşti cu putinţă.

     

     

      A TREIA ZI DE PAŞTE, 2010

      Teolog CEZARINA ADAMESCU

     

© Copyright Cezarina Adamescu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online