evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Cum să te fereşti de urs  -  Nebunii lui Arrianus  -  Drum fără întoarcere  -  O viaţă fără început şi fără sfârşit  -  Eu şi Cu Mine  -  Efect de înflorire (Napoca)  -  Renaşterea...  -  Lumânărica se pregăteşte să trăiască  -  ªahul de duminică  -  ...ªi la sfârşit a mai rămas coşmarul  -  Joia neagră  -  Sindrom de plecare sau Povestiri dintr-o cârciumă de la marginea galaxiei  -  "ªi caii se împuşcă, nu-i aşa ?"  -  Începutul  -  Toate celelalte popoare  -  Nouăsprezece zile (I)  -  Satiră robotică  -  Mimi, Momo şi Mumu  -  Poveste de mahala IV : A înnebunit lupul!  -  Luminile oraşului XIII  -  Mamal - Despărţirea  -  Tânăr si încă nescris  -  Uşa de la baie  -  Dialog cu Ion Luca Caragiale  -  Curcubeul  -  Timpuri Noi  -  Groparii  -  În tren  -  Gândacul  -  O Poveste (?) modernă  -  Dumnezeul unei lumi mărunte  -  Babylon Five: Mercenarii  -  Lacrimi de stea  -  Capsula  -  Atalia  -  Cerşetorul  -  Luminile oraşului 2 (I)  -  Psihopatul  -  Paznicul grădinii de piatră  -  Meduza (IX)  -  Vatmanul - Purificarea  -  Poveste de mahala I : Meciul  -  Om vs. cyborg  -  Peştele albastru  -  Nevastă rea  -  Pendulul municipal. "La dolce vita"  -  Peştera I  -  Liniştea  -  Fără doar şi poate  -  Inelul de platină


Teologia Lacrimei - sălaş în lacrima sfântă a mamei

Cezarina Adamescu



Publicat Duminică, 18 Aprilie 2010, ora 16:46

      Nici un copil nu rămâne indiferent în faţa lacrimilor mamei lui, a tristeţii ei de pe chip şi a necazurilor care par că-i brăzdează obrazul. La fel cum nici un părinte nu rămâne indiferent la tristeţea copilului său, în faţa lacrimilor lui şi a poverii care-l apasă.

      În faţa lacrimilor se topesc până şi inimile cele mai reci, mai insensibile, mai înstrăinate. Limbajul lacrimilor, deşi pare desuet şi destinat în special femeilor şi bătrânilor, deschide orice uşă a inimii, doboară zăvoare, obloane, zale, gratii.

      Lacrimile sunt o armă care, dacă e folosită bine, se dovedeşte foarte eficace în alungarea răului, în înlăturarea tuturor motivelor de dispută. Lacrimile sunt semnul împăcării în familie, între soţi, părinţi şi copii, fraţi, prieteni, logodnici.

      Lacrimile, dincolo de simbolismul lor dureros, pot însemna liniştirea apelor lăuntrice, reîntoarcerea la matcă a celor rătăciţi, sunt o dovadă de afecţiune şi comuniune spirituală. Câţi dintre noi n-am şters măcar o dată lacrimile aproapelui? De câte ori n-am plâns şi altcineva a venit să ne şteargă lacrimile? De câte ori, la rândul nostru, n-am provocat lacrimi aproapelui, cu sau fără voia noastră?

      Dar acum şi aici, cu atât mai mult, cu cât însăşi Maica Domnului vine să ne aline suferinţa şi să ne şteargă lacrimile, noi suntem „fiii lacrimilor sale” – aşa cum sună o cântare sacră dedicată Maicii Sfinte.

      Atunci când Fecioara pare că şi-a epuizat toate argumentele, toate sfaturile, iată că foloseşte supremul argument: argumentul lacrimilor, care se dovedeşte a fi cel mai eficient. Ea stă şi plânge. Uneori, lacrimile sale sunt de sânge.

      Lacrimile Maicii Domnului au dat numele unei flori plăcut mirositoare, ele stau adânc înfipte în rădăcina inimii noastre, ne dor, ne răscolesc, ne frământă, ne chinuie, până când, într-o zi vom fi vrednici a i le şterge cu faptele noastre bune, cu iubirea, smerenia şi ascultarea noastră.

      Lacrimi – simbol sfânt al acceptării Crucii, al acceptării semenilor noştri, al conştientizării că suntem fii neascultători de cele mai multe ori şi că din pricina noastră a fost răstignit Mântuitorul nostru.

      Lacrimi de recunoştinţă, de pocăinţă, de remuşcare, de devotament, de jind după cele spirituale, după cele cereşti, după patria cerească, acolo unde, într-o zi vom ajunge.

      Lacrimile – apanajul sufletelor sfinte! De câte ori n-a plâns Sfântul Francisc de Assisi, numai gândindu-se la Patima Mântuitorului? Sau Sfântul Anton a cărui sensibilitate era de-a dreptul înduioşătoare?

      „Amore non amatur!” - spunea Sfântul Francisc, plângând în hohote la gândul că Dumnezeu, care este Iubirea întruchipată, nu e iubit îndeajuns, spunând frăţiorilor săi: „Şi mult trebuie iubită Iubirea Celui care ne-a iubit!”

      Plângând până la orbire. Plângând chiar şi atunci când atinsese BUCURIA PERFECTĂ care pentru el simboliza umilinţa perfectă în faţa Creatorului său şi recunoaşterea implicit, a condiţiei nevrednice de creatură.

      Lacrimile Maicii Domnului în faţa Crucii pe care atârna inert Trupul cel mai sfânt, al Aceluia fără de păcat, jertfit pentru fărădelegile lumii!

      Lacrimile Mariei Magdalena, şterse cu părul său, lacrimi care au spălat picioarele Mântuitorului în casa lui Simon Leprosul sau sub cruce, pe Golgota.

      Lacrimile ucenicului Preaiubit, atunci când o primeşte pe Maica Domnului drept Maică a sa şi a tuturor oamenilor!

      Lacrimile de sânge ale Mântuitorului vărsate în Grădina Măslinilor, atunci când i s-a revelat paharul pe care trebuia numaidecât să-l bea, pentru împlinirea planului de mântuire.

      Lacrimi de aşteptare în faţa voinţei Tatălui care trebuia să se împlinească, dar cu preţul jertfirii Fiului.

      Lacrimile Fecioarei în faţa Îngerului Binevestitor care o îndeamnă să se bucure pentru că Dumnezeu a ales-o, binecuvântată între femei, a umplut-o cu har pentru imensa responsabilitate pe care avea să i-o încredinţeze.

      Lacrimile presărate cu strigăte de Osana, ale îngerilor şi păstorilor, când au aflat că li s-a născut Mântuitorul, în grajdul sărac de la Betleem, sub razele strălucitoare ale Stelei urmărite de Magii de la Răsărit.

      Lacrimile de bucurie şi recunoştinţă ale iudeilor la intrarea lui Isus în Ierusalim, când îşi aşterneau hainele pe cale pentru ca să-L întâmpine pe „Cel care vine în Numele Domnului”.

      Lacrimi de jertfă, de împăcare, de pocăinţă şi remuşcare pe care le-am vărsat de atâtea ori la scaunul spovezii în faţa reprezentantului lui Cristos care ne iartă.

      Lacrimile iertării! Cele mai frumoase lacrimi din lume!

      Sunt lacrimile vărsate de Fecioara care ne iubeşte şi mijloceşte pentru noi, chiar dacă suntem alcoolici, viciaţi de drog, atei, nonconformişti, criminali, indiferenţi şi reci la imensul dar pe care ni-l face Providenţa Divină.

      Lacrimi de singurătate atunci când Isus stă pe altar sau în tabernacol uitat de cei pentru care s-a jerttfit cu propriul Său Sânge.

      Lacrimi pentru indiferenţă, pentru răceală, pentru moartea spirituală a celor mulţi, lacrimi care inundă faţa Maicii Domnului, când, după apeluri repetate şi după atâtea formule de bunăvoinţă, constată că prea puţini dintre copilaşii ei au înţeles imensa importanţă a venirii Sale pe pământ pentru cea din urmă oară.

      Tot acest bogat evantai de lacrimi a fost vărsat de Maica Fecioară în diferitele sale apariţii în lume, când s-a arătat tristă şi cu obrajii umezi, cu bobiţele de diamant şiroindu-i pe obrajii diafani.

      Lacrima întregii lumi se află atunci în bobiţele de rouă de pe faţa Sfintei Fecioare. Ea plânge pentru cei trişti, bolnavi, nefericiţi, înşelaţi, părăsiţi, schismatici, cei care n-au cunoscut îndeajuns iubirea Fiului ei, pentru cei vicioşi, pentru infirmi, pentru văduvi, orfani, bătrâni neputincioşi, pentru natura nimicită, poluată şi aşezămintele schilodite de bombe şi gloanţe, pentru copiii ucişi în faşă, în sânul matern, încă din perioada conceperii, pentru cei abandonaţi prin spitale, pentru incurabili, pentru cei posedaţi de demon şi de patimi, pentru încăpăţânaţi şi împietriţi în inimi care refuză sistematic mântuirea, pentru soldaţi, pentru conducătorii de state care decid soarta lumii, care-şi arogă dreptul la viaţă şi moarte, pentru cei din închisori, pentru cei care au promovat cultul morţii prin avort şi eutanasie, pentru cei care cred că se pot lua la întrecere cu Dumnezeu creând viaţa în chip artificial „in vitro”, pentru clone, pentru toate arsenalele de război, pentru armele chimice, pentru omul care se autodistruge, înşelat, amăgit că el poate face totul cu propriile sale mâini şi cu biata lui minte. Pentru cei trufaşi, vanituoşi, orgolioşi.

      Şi dacă Fiul ei preaiubit a murit pentru toate acestea şi toţi aceştia, ea plânge pentru ei şi, mai ales, pentru că sacrificiul Lui a fost zadarnic. Prea puţin oameni se vor mântui, lumea se îndreaptă spre adâncul Infern cu cea mai mare viteză.

      Fecioara varsă lacrimi amare pentru cei care nu merg pe Calea Cerului, alegând cu încăpăţânare, în pofida tuturor evidenţelor, calea pierzării în adâncurile abisale ale veşniciei. Pentru cei dezbinaţi, trăind sub semnul desăpărţirii, al urii, al segregaţiei.

      Pe toate le-a exprimat şi le-a experimentat Maica Domnului şi le-a simţit în Inima sa, aşa cum la Nazaret, „păstra toate în inima sa” (Lc. 2,57).

      Dar mai ales plânge pentru cei nepăsători şi uituci, nerecunoscători şi nedemni de dragostea îndurătoare a lui Dumnezeu. Pentru cei care nu iartă nimic aproapelui lor, nici cea mai mică ofensă, înverşunându-se până la moarte împotriva lor, când, atât de uşor ar fi să le strângă mâna şi să le spună: „Iartă-mă!”

      Căci, cine nu învaţă şi nu experimentează iertarea, nu este vrednic de iertare în faţa Tatălui Ceresc, aşa cum bine ne-a învăţat Isus în Rugăciunea Domnească.

      Lacrimi pentru cei corupţi, pentru cei care blestemă, pentru cei care nu sfinţesc Ziua Domnului.

      Pentru cei incorecţi care se bucură de munca altora, crezând că totul li se cuvine. Pentru cei care fură, prejudiciindu-i în felul acesta pe alţii care duc lipsă.

      Pentru cei care nu plătesc munca prestată în folosul lor de către alţii. Pentru cei care nu respectă demnitatea umană şi calitatea de OM şi CREŞTIN. Pentru cei sacrilegi, pentru sperjuri, pentru simoniaci şi profanatori ai lucrurilor sfinte.

      Pentru cei care au pângărit cămaşa albă a lui Cristos în care au fost înveşmântaţi la Botez şi nici nu se gândesc că trebuie să facă în aşa fel încât să o cureţe de orice pată, călcându-şi făgăduinţele de la Botez.

      Pentru cei care se cred atât de puternici şi deştepţi încât consideră că nu mai au în nici un chip nevoie de Dumnezeu care să-i conducă.

      Pentru cei nestatornici, care, asemenea fariseilor, una făceau în ochii lumii şi alta în intimitatea lor.

      Dar, cele mai răscolitoare şi mai tulburătoare lacrimi, sunt cele de cea mai vie durere în faţa rătăcirilor lumii şi a mizeriilor sufleteşti în care lumea se scaldă. În faţa nerecunoştinţei crase a majorităţii fiilor lui Dumnezeu şi ai Maicii Sfinte, în faţa împotrivirii făţişe la Glasul divin.

      Lacrimi surde, lacrimi mute, picături de grindină pe obrazul Maicii care sapă şanţuri adânci şi dureroase pe faţa ei mai frumoasă decât a îngerilor.

      Lacrimi de îndurare pentru sufletele pierdute, pentru cele care încă mai caută drumul, pentru cele care l-au găsit dar încă nu stăruie pe el, pentru toate alunecările noastre, şovăielile şi slăbiciunile care, în loc să bucure inima, îmbucură toate simţurile.

      Lacrimi de dezmierdare, de alint, de duioşie în faţa copilaşilor nou născuţi care nu au învăţat încă să vorbească şi să se apere, să discearnă răul de bine şi să meargă în picioatre, ci trebuie conduşi, luaţi în braţe, hrăniţi cu lapte matern şi cu dragoste.

      Lacrimile celor lipsiţi de orice mângâiere, aşteptând mângâierea de la oameni şi căutând-o în oricare altă parte decât acolo unde trebuie. Căci, mângâierea vine de la Dumnezeu şi alinarea numai de la Maica Sfântă. Celelalte sentimente îi sunt subordonate şi izvorăsc din acestea.

      Lacrimile Maicii, izvorul Milostivirii dumnezeieşti.

      Lacrimile în care ne odihnim şi în care ne simţim la adăpost de orice primejdii şi intemperii, de orice furtuni şi dezastre.

      Tu plângi iar noi ne bucurăm, Maică a Domnului, ne bucurăm pentru că, atunci când tu plângi, reverşi peste noi, harul sfânt al lacrimilor tale, ca roua pe pământul uscat al sufletelor şi inimilor noastre. Ca să le împrospătezi, să le faci să înmugureze din nou, să înflorească şi să dea roade.

      Îţi mulţumim, Maică, pentru lacrimile pe care le verşi pentru noi, cei ce suntem: „fiii lacrimilor tale”.

     

     

     

      Teolog CEZARINA ADAMESCU

      2 aprilie 2010 – Vinerea neagră

     

© Copyright Cezarina Adamescu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online