evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Alertă !  -  La chambre quotidienne (fr)  -  Ultima ispitire a sfântului Anton  -  Cuantum sincronicity - formula nemuririi  -  Omul-care-stătea-cu-nasul-în-flori  -  Interferenţe  -  Regele animalelor  -  Enigma de cristal  -  Muzica  -  Uchin (fragment)  -  Inelele lui Saturn  -  Striptease  -  Mamal - Despărţirea  -  Vatmanul - Anton şi Marcel  -  Eu şi Cu Mine  -  Scrisoare din Hipercubul 13  -  Asaltul  -  Greaţă  -  Nevastă rea  -  Invizibilul  -  Mergem acasă  -  Taina norilor  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (III)  -  Lunga vară  -  Ultima frontieră  -  Colecţionarul  -  Pânza de păianjen  -  Solilocviu  -  Peştera II  -  Sclipiri de Soare  -  Sub nori  -  Îngerul cenuşiu - Gabrielle  -  Punct. ªi atât  -  Theron Girradus  -  Gender X  -  Luminile oraşului XXVII  -  Cărăușul  -  Crist sideral  -  Povestea unui ceas  -  Elixirul vieţii  -  Bodaproste  -  În umbra deasă a realităţii  -  Depozit.01  -  În noapte  -  Povestea gândacilor  -  Sharia (fragment)  -  Luminile oraşului 2 (I)  -  Un viol ratat (Din neant)  -  Engel  -  Fortul


Sarmisegetusa: Strigătul dacilor

Gheorghe Rogoz



Publicat Sâmbătă, 15 Mai 2010, ora 17:53

      Strigătul de luptă al dacilor înfiorau duşmanii.

      Ţipătul de disperare al ruinelor părăsite în „scârdavnică uitare a propriei istorii” ar trebui să ne înfioare şi pe noi, urmaşii lor de drept; păcat că prin fapte nu dovedim asta.

      Recent am vizitat, colindat, admirat, regretat, vestigiile cetăţilor dacice din zona Sarmisegetusa, respectiv cetăţile Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie şi desigur „perla” din noroiul uitării, cetatea de scaun a lui Burebista şi Decebal.

      Ei au putut să le construiască şi să le facă să trăiască şi să dăinuie peste milenii, acolo unde şi visul ajunge cu greu, darămite pasul duşmanului. Au fost trădate atunci, dar şi acum. Am rămas profund impresionat, plăcut şi neplăcut. Noi am fost şi suntem în stare, astăzi, în secolul tehnologiilor moderne, inclusiv de detecţie prin satelit, să le lăsăm să zacă sub milioane de tone de pământ, sufocate de rădăcinile avide ale buruienilor şi arborilor, care le şterg treptat şi ultimele urme de pe faţa pământului.

      Nu dau nume, dar atât istoricii cât şi guvernanţii, perindaţi periodic, pe acolo, sau prin capitală, au lăsat simbolurile măreţiei demnilor noştrii străbuni, să putrezească şi la propriu şi la figurat, în pământul jilav, sau stâncos, udat din belşug de zecile de izvoare, de ploi, de lacrimi şi de sânge. Nu v-a fost jenă dragi „cercetători”, când v-aţi bătut joc de sfintele vestigii, când le-aţi „aranjat”, tot şi la propriu şi la figurat, în funcţie de interesele şi ideile voastre preconcepute, mai mult sau mai puţin fanzeziste, dar îmbibate de orgolii deşănţate, în goana voastră după nume, sau renume? Nu toţi. Au fost şi oameni corecţi, cinstiţi cu trecutul, îndrăgostiţi de adevăr, dar vocile lor au fost prea slabe şi au fost marginalizaţi.

      Am suferit o cruntă deziluzie când am ajuns la Sarmisegetusa, pe care nu o mai văzusem din copilărie. Ne documentasem şi pe parcurs, dar citeam şi acolo diferite „variante” de istorie. Le comparam cu realităţile pe care le vedeam, sau citeam pe busolă, îngroziţi de circul, nu cercul astronomic, „aranjat” se pare încă de la descoperire, dar şi ulterior,ca să „pice” bine, adică cum „trebuie”. Acum „inima” complexului religios a devenit o parodie admirată mai ales de turiştii străini, rari, „compusă” de un regizor apreciat, cu prilejul primului film despre daci. Aşa au rămas, pentru „poză”, în mijlocul incintei sacre, stâlpii de lemn, de diferite dimensiuni; ca o modernă pictură cu var, realizată cu bidineaua, peste vechile capodopere ale pereţilor unei mănăstiri.

      Imensele blocuri de calcar şi andezit, fiecare specifice epoci lui Burebista-Deceneu, respectiv Decebal, iar apoi romane, zac în grămezi diforme; asta în fericitul caz că au fost dezgropate de oameni, sau natură. Marea lor majoritate stau însă ascunse cu grijă părintească, responsabilă sau invers, în pământ. Cele câteva sute de blocuri şi lespezi scoase la lumină au fost însă puse unele peste altele fără nici o noimă; logică ar fi chiar prea exagerat să spun. „S-a lucrat cu soldaţi” am auzit o scuză. Dar unde erau „specialiştii”? Aşa ajungi să vezi un sanctuar fără nici o intrare (doar dacă era pe acoperiş, ca în Africa, la un trib pierdut) şi discuri de piatră imense, de fundaţie a coloanelor, „aranjate” frumos şi competent, pe o „fundaţie” circulară realizată din pietre de râu de mici dimensiuni, suprapuse, ca un gard de la ţară; chiar şi păsările se aşează cu grijă pe o astfel de coloană incipientă... Iar din păcate exemplele pot continua. Axa centrală a Marelui Sanctuar de Andezit variază, de la cercetător la cercetător, de la 10 grade NE, la 35 de grade; în funcţie de stelele vizarte de ea şi-a făcut fiecare calculele astfel încât să pice pe teoria lui.

      Un disc imens de andezit, cam de dimensiunile Discului Solar, dar cu un sistem perfect de creneluri, spart în mai multe bucăţi, aproape integral la prima vedere, zace într-o altă grămadă dezorganizată, plasată simetric faţă de cel reconstituit, mai mult cu ciment decât piatră. Probabil nu s-a potrivit cu vre-o teorie savantă privind unicitatea Discului-Templului Solar, aşa că a fost „uitat” acolo; va dispărea probabil la un moment dat; sau poate nu.

      La un turn de pază, unde ca prin minune s-au păstrat mult mai multe blocuri de piatră, nici măcar nu s-a încercat reaşezarea lor pe vechile urme ale fundaţie. Am fi văzut probabil cel puţin jumătate din înălţimea lui reală, aşa cum îl gândiseră dacii şi nu pseudo-istoricii. Dar nu, ele zac frumos în grămezi făcute grămăjoare, de nevinovata natură şi delăsare. De ce am spus „ca prin minune”? Pentru că un specific al tuturor cetăţilor dacice din zonă este faptul că, după aprecierea mea, cca. 90% din blocurile de piatră ale fortificaţiilor, zidurilor şi coloanelor, atât din incinta sacră, cât şi din zonele palatului, atelierelor şi locuinţelo, au „dispărut” pur şi simplu de-a lungul veacurilor. Oamenii?! Nu este chiar aşa de simplu ca un om simplu să care de acolo zeci, sau sute de km blocurile de piatră, pentru fundaţii la case, conace, sau palate. Dar chiar şi aşa; unde sunt?

      Multe blocuri au căzut pe văile înconjurătoare; logic, dar nu mai sunt, iar ce a mai rămas nu a fost căutat.

      Ce este mai rău este că s-au păstrat mai mult fundaţii, sau crâmpeie de ziduri; doar ce a fost acoperit de pământ. Nimic nu prezintă urme de inscripţii, basoreliefuri, sau orice urmă-scrijelitură cu sens, lăsată de strămoşi, exceptând pe cea a dălţilor; deci puteau. „Nu ştiau să scrie!” strigă disperaţi unii. „Pe fundaţii ?”, le răspund. „Daţi-ne restul, dacă nu l-aţi distrus conştient şi veţi vedea”. Căutaţile, oameni buni şi le veţi găsi. Nu puteau distruge totul. Nu romanii, desigur.

      Să revin la cetate. Un drum în pantă, pavat cu dale mari, romane, de piatră, coboară spre poiana sacră. Se desparte. O parte se îndreaptă spre sanctuarele închinate celor şapte planete, inclusiv Soarele, iar alta spre... dâmburi de pământ împădurite. Unii gândesc logic şi spun că acolo ar fi trebuit să se afle reşedinţe de demnitari, sau palatul regal. Au rămas cu spusul. Oricât de logic părea, nici o urmă de săpătură nu evidenţiază „curioziotatea” cuiva pentru acea zonă; poate doar a căutătorilor de comori, mult mai ingenioşi şi mai eficienţi. Ei au descoperit aproape totul; de valoare, mă refer. Cercetătorii mai nimic. „Nu avem dotarea necesară” au spus mai demult. Apoi nimic. Dacă ar fi fost numai asta.

      Se estimează că cetatea-complex Sarmisegetusa ar fi avut cca. 20.000 de locuitori: preoţi, slujitori, ostaşi, meşteşugari, comercianţi, femei şi copii. Nu locuiau în sanctuarele din poiană, ci în case amenajate pe zecile de platforme nivelate din zonă, care zac liniştite şi nederanjate oficial; neoficial, căutătorii specializaţi, sau amatori, ştiu că acolo pot găsi multe lucruri interesante. Un munte de pământ şi de indiferenţă acoperă totul. În discuţiile cu diverşi oameni a apărut şi inevitabila întrebare: „De ce? Oare cui foloseşte să îngroape istoria geto-dacilor şi românilor în noroi şi uitare?”

      De ani de zile, sau zeci de ani, mai corect, vegetaţia inundă totul, exceptând poiana sacră unde un biet sătean se chinuia să cosească iarba, îmboldit de un mic căţelandru lăţos. O îngrijea; tot era ceva. Copacii cresc şi cresc, hrăniţi abundent şi de crasa nepăsare a celor îndreptăţiţi şi plătiţi să ia măsurile necesare, dar şi a noastră, a tuturor românilor care nu iau poziţie.

      Un drum forestier de acces la Sarmi este întreţinut periodic de echipe de muncitori. Se cheltuiesc miliarde de lei pentru consolidarea malurilor rupte de torenţi, dar pentru „sus”, nimic. Se poate ajunge la poarte zidului exterior, roman, al cetăţii şi în frac, direct de la operă, sau de la o recepţie... Accesul este posibil chiar şi pentru „poantofi cui”, ca să nu existe discriminare şi fără aluzii la miniştrii, sau academicieni de „borcan”, cum spunea un ţăran, adică născuţi la bloc, în capitală.

      Certaţi-vă între voi pentru cele mai bune soluţii stimaţi academicieni, istorici, miniştrii şi directori, dar doar după ce dispuneţi ca acolo să se lucreze; certaţi-vă pentru ceva concret. Scoateţi din mormintele tăcerii viaţa adevărată a strămoşilor noştrii. Avem şi noi dreptul la ea. Aşa cum era ea, nefardată; bună sau rea, dar reală. Lăsaţi-ne dreptul de a avea şi noi propriile idei când urcăm pe culmea stâncoasă a cetăţii Piatra Roşie, de unde am putea admira departe, departe, până spre râul Mureş, ţinuturile dacice. Acolo sus nici măcar ruinele nu se mai văd, acoperite de buruieni; nimeni nu mai trece cu coasa. Copacii, aproape seculari, împiedică vizibilitatea. Doar un mic punct de „bellvedere”, pe o muchie a culmii, ne face să ne pară şi mai rău că nu putem admira toate văile, aşa cum făceau şi dacii din splendidul „cuib de vulturi”. Brâna stâncoasă, îngustă, de acces spre cetate, de-a lungul falezei înalte, înroşite de fier şi sânge poate, ne sugerează că cetatea era aproape de necucerit. Rămâi pe gânduri când te gândeşti cum au putut să care acolo nrenumăratele blocuri de piatră pentru cele patru turnuri de apărare şi zidurile semeţe, pe atunci. Şi aici blocurile de piatră au dispărut, nu au căzut. Doar un fag bătrân, crescut chiar pe turnul de la intrare, a îmbrăţişat în chingile groase ale rădăcinilor un bloc de piatră şi l-a ridicat uşor de la pământ. „E al meu, al nostru. Nu-l dau” parcă strigă el, ceva ce ar fi trebuit să spună alţii. Poate nici acum nu este prea tâtziu, dar va veni un timp când va fi; şi este păcat. O ţară cu un popor fără istorie este condamnată la dispariţie.

      Nu-mi luaţi deziluzia iniţială în nume de rău. Nu totul este urât acolo. Oamenii sunt minunaţi, peisajul încântător, iar cetăţile Costeşti şi Blidaru sunt spur şi simplu splendide. Situate pe coline tronconice, izolate, cu platforme pe diferite nivele pentru locuinţe şi sanctuare, oferă o vizibilitate în aproape toate direcţiile, fapt care te face să-i invidiezi pe cei care trăiau acolo în urmă cu milenii. Umbra şi adăpostul teraselor de sub nivelul cetăţii, pe care se află cele trei sanctuare, de la Costeşti, îţi dau fiori. Din păcate şi aici a rămas doar baza coloanelor de piatră, dar imaginaţia poate zburda în voie. Iar din păcate, nici aici nu s-a decopertat prea mult şi totol sugerează aşteptarea unor zile mai bune, inclusiv cărările dintre ele, nemarcate, prin buruieni şi hăţişuri. O altă semnătură încâlcită a indiferenţei iresponsabile?

      Cât despre Blidaru...

      Puţine, foarte puţine sunt locurile din România unde poţi vedea adevăraţi codrii de mesteacăn, ca pe culmea supravegheată de măreaţa, pentru acea vreme, cetate dacică. Adervărate lumânări albe, suple, ale fiinţei neamului, ridicate într-o rugă tăcută spre cer, ei te fac să înţelegi mai uşor de ce dacii nu vedeau moartea în negru, ca pe un final, ci ca pe o nouă renaştere, într-o lume mai bună, a vitejilor lui Zamolxe. Inedit, armonios, încântător...fără cuvinte de prisos. Am închis ochii. Şuierul vântului printre zidurile rărite îmi amintea de „capul de lup”, stindardul dac, temut atât de duşmani; auzeam parcă şi strigătele lor de chemare la luptă, de luptă şi de victorie, chiar prin moarte. I-am deschis. Şuieratul s-a transformat într vaietul deznădejdii celor care au murit pentru ca noi să existăm mândrii şi liberi, dar s-au văzud din nou îngropaţi de ignoranţa şi delăsarea noastră.

      Am rămas câteva ore pe acolo, cu gândurile mai mult, sau mai puţin aiurea. Era pur şi simplu sublim, inefabil. Rar trăieşti asemenea senzaţii şi merită. Doar când pleci regretele îţi umplu inima, căci sufletul este plin de ce ai văzut fizic şi cu ochii minţii.

      Le-am promis în gând dacilor că voi revenii, dar şi că le voi transmite celorlalţi strigătul deznădejdii lor din cetăţile uitate: „Suntem aici!”.

      Iar eu confirm: „Sunt acolo. Vă aşteaptă. Nu-i uitaţi. Trecutul lor este viitorul copiilor voştrii”.

     

© Copyright Gheorghe Rogoz
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online