evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Echilibrul  -  Bella. Moartea unui body-guard  -  Corabia nebunilor  -  Reactorul  -  Câmpul de luptă  -  Visul demiurgului  -  Luminile oraşului XXV  -  Bumerangul lui Zeeler  -  Eu, Singularul Absolut  -  Submarinul Roşu  -  Vrăjitoarea  -  Povestea knorgului care îşi caută mama  -  Cel care nu mai e  -  Paznicul grădinii de piatră  -  Cum s-a născut Dumnezeu  -  Psihopatul  -  Cristerra  -  Frumuseţea numărului unsprezece  -  Capsula  -  Vise în adâncuri de stâncă  -  Labirintul de gheaţă  -  Alfa şi Omega  -  Elixirul vieţii  -  Fanfara municipală  -  Răspuns fără întrebare  -  Al nouălea iad  -  Luminile oraşului XXIX  -  A Doua Epocă Întunecată  -  Experimentul  -  Mimi, Momo şi Mumu  -  Călătorie la Muzeul Quale  -  Paradox  -  Feţele dragostei  -  Jocul Zeilor (III)  -  Pulbere de stele  -  Uitare  -  Cerşetorul  -  Pasul craiului de munte  -  Masa de duminică  -  Cojocul (Cujuh)  -  Praf minune  -  Visând cu ochiul deschis  -  Jocul Zeilor (IV)  -  Caiet de regie  -  Satiră robotică  -  Duhovnicul  -  Text experimental  -  Asura Ni, Drahan - I - Bolte de Crini  -  Oglinda îngerilor  -  Arătarea


Pastile

Ion Untaru



Publicat Sâmbătă, 15 Mai 2010, ora 18:03

      Din scrierile apocrife

      am găsit în tradiţia scrierilor apocrife o întâmplare care m-a impresionat în mod deosebit: Mântuitorul însoţit de ucenici se întâlneşte cu Baraba şi alţi oameni de-ai lui, înainte ca acesta să fie arestat. Mântuitorul care ştia cum au să se deruleze evenimentele viitoare l-a îndemnat :

      - Dă-te în mâinile lor (ale romanilor).

      - Mă vor condamna la moarte.

      - Voi veni Eu şi îţi voi lua locul!

      aceste cuvinte pline de un dramatism dumnezeiesc, nu puteau fi rostite de către nici un om de pe pământ.

     

     

     

     

      Atenţia la rugăciune

      Un nobil călare întâlneşte un ţăran de pe domeniile sale şi amândoi se recunosc creştini după crucea pe care o poartă la gât. dta când spui Tatăl nostru, întreabă nobilul, nu ţi se întâmplă ca mintea să se gândească şi la altceva? nu, răspunde ţăranul. - bine, spune Tatăl nostru în faţa mea şi dacă este aşa, îţi dărui calul meu. noi suntem creştini amândoi şi nu ne minţim unul pe celălalt. de acord? - da. ţăranul începe rugăciunea, nobilul ascultă tăcut. se privesc unul pe celălalt. cal de toată frumuseţea. valorează o groază de bani. - dar îmi dai şi şaua?, întreabă ţăranul. - acum nu-ţi mai dau nimic că m-am lămurit.

     

     

     

     

      La Andrei Şaguna

      la Andrei Şaguna mitropolitul s-a prezentat un preot de ţară care s-a plâns că o duce greu, în parohia lui sunt oameni săraci, el are o familie numeroasă şi nu se descurcă cu banii. - bine, a zis mitropolitul care a ieşit din birou şi s-a întors cu o Biblie. citeşte Psalmii şi Dumnezeu o să te ajute. preotul a dat din cap, a mulţumit cu jumătate de voce şi a ieşit. Pete câţiva ani mitropolitul îl zăreşte la o ceremonie, îi face semn să vină la el şi îl întreabă direct: - de ce nu ai citit Psalmii, aşa cum ţi-am spus? preotul s-a uitat ruşinat în pământ şi nu a răspuns nimic. - aveai acolo o sumă de bani pusă de mine pentru ajutor.

     

     

     

     

      Trup şi suflet

      un călugăr zăreşte la o mănăstire printre cei care se rugau, o femeie tânără, deosebit de frumoasă, îmbrăcată elegant cu haine scumpe şi noi, faţa, ochii vopsiţi cu fardurile care făceau carieră în epocă şi văzând-o a început să plângă cu lacrimi. Fraţii din jur l-au întrebat nedumeriţi de ce plânge iar el a răspuns: - dacă eu mi-aş îngriji sufletul meu cum îşi îngrijeşte acestă femeie trupul său, care astăzi este şi mâine se dă viermilor, aş fi într-adevăr un om fericit!

     

      Investiţi cu Dumnezeu

      am luat cunoştinţă de o povestioară prezentată ca autentică şi având personaj principal un prosper om de afaceri american. acesta a început să facă milostenii după principiul: să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta când dai milostenii. şi a trecut de cele 10 la sută statuate în Vechiul Testament observând că de fiecare dată familiei sale îi mergea din ce în ce mai bine, investiţiile sale erau din ce în ce mai inspirate şi raportau întotdeauna veniturile scontate ceea ce nu era rău deloc. simţindu-se încurajat a mărit cota ajungând la 50-60 şi chiar 80 la sută din câştiguri. dar de fiecare dată Dumnezeu îi restituia cu spor toate milosteniile. acum dacă socotim obligaţiile sale faţă de stat cu impozitele şi cheltuielile absolut necesare pt întreţinerea familiei, practic, el oferea aproape tot ce câştiga. stau şi mă întreb: astăzi în lume mai procedează cineva astfel? fericiţi sunt aceia care îi urmează pilda! nu mai aduc vorba de sfinţii care îşi ofereau de bună voie averea moştenită de la părinţi celor nevoiaşi. şi totuşi am luat cunoştinţă de cazul unui bătrân înainte de 89 care nu mai avea alte rude, înainte de închide ochii şi-a lăsat prin testament apartamentul, singura lui avere, bisericii. şi mi-am zis că uite mai există printre noi oameni despre care ne este dat să

      aflăm mai târziu şi care procedează astfel.

     

     

     

     

      Puterea sacrificiului

      erau în Antiohia Siriei doi prieteni buni: preotul Saprichie şi Nichifor care era laic. întâmplarea face ca duhul cel rău să strice această prietenie care părea de nezdruncinat. dupa un anume timp Nichifor trimite în mai multe rânduri vorbă de pace, îşi cere scuze şi se roagă de împăcare prin intermediul unor prieteni dar este refuzat. mai aşteaptă un timp şi apoi se duce personal la Saprichie, fostul său prieten, cade la picioarele lui şi se roagă de iertare. nici de data asta Saprichie nu primeşte să se împace. urmează o perioadă de prigoană a creştinilor în timpul impăraţilor Valerian şi Galerie. preotul Saprichie este prins de ighemonul cetăţii, refuză să aducă jerfe zeilor, Îl mărturiseşte Pe Domnul şi este condamnat la moarte prin tăierea capului. auzind acestea, Nichifor aleargă înaintea lor, cade iarăşi la picioarele lui Saprichie implorându-l: - oh, mucenice al lui Hristos, iartă-mă măcar acum în pragul depărţirii. Saprichie refuză şi de data aceasta împăcarea. şi atunci s-a întâmplat că Saprichie a căzut şi din iubirea Domnului căci deodată s-a trezit spunând: consimt să aduc jertfe idolilor. Nichifor atunci mărtusiseşte: eu sunt creştin, luaţi-mă pe mine în locul lui. soldaţii neştiind cum să procedeze, aleargă la ighemon şi spun că preotul e de acord să aducă jertfe idolilor dar a venit un altul care s-a declarat creştin si Îl mărturiseşte pe Hristos: ce să facă? ighemonul le zice să îl elibereze pe Saprichie şi să îi taie capul celui de al doilea. şi aşa s-a încununat sfântul Nichifor de martiriu în cinstirea Domnului Hristos. (Din relatările lui Metafrast).

     

     

     

     

     

      O întâmplare adevărată

      Sfânta Teodora din Peloponez

      sfânta Teodora a trăit în Vasta Arkadiei în sec. IX. a intrat într-o mănăstire de călugări, înfăţişându-se drept bărbat. mănăstirea era închinată Maicii Domnului şi se afla lângă satul Monastiraki. Odată, fiind foamete, când sfânta - „părintele Teodor”,- s-a dus să facă rost de hrană pentru obşte, a rămas peste noapte în casa unor creştini. când, mai târziu s-a aflat că fata gazdei rămăsese însărcinată, având un copil din flori, toţi au vrut să afle cine e vinovatul. şi fata a dat vina pe părintele Teodor. părintele Teodor a fost condamnat la moarte – aceasta fiind atunci pedeapsa prevăzută de lege pentru păcatul respectiv. sfintei i-ar fi fost uşor să se dezvinovăţească, convingându-i pe ceilalţi că este femeie. dar s-a gândit că astfel ar fi smintit lumea: ce să caute o femeie într-o mănăstire de călugări? poate că multă lume aflând, s-ar fi depărtat de Hristos.

      şi înainte de a muri, sfânta s-a rugat: ”ia-mi, Doamne, sufletul şi iartă-i pe acuzatoriii mei. Te implor, cu voia Ta, să faci din trupul meu biserică, din sângele meu râu şi din părul meu copaci”.

      şi Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea. la locul muceniciei a izvorât în chip minunat un izvor. iar la bisericuţa ridicată în cinstea ei, s-a petrecut o altă minune: pe acoperişul bisericii au crescut, în mod inexplicabil, 17 copaci, dintre care unii foarte înalţi şi au un diametru de un metru. totuşi, deşi acoperişul bisericii e subţire, rezistă. cu toate că rădăcinile copacilor nu au trecut prin tavan în interiorul bisericii. oamenii de ştiinţă care au cercetat cazul îşi mărturisesc neputinţa de a explica toate acestea. praznicul sfintei Teodora are loc pe 11 septembrie. Biserica a rămas în picioare până astăzi. pelerinii rămân uimiţi văzând această minune de necontestat. Fiii Bisericii văd în aceasta un semn dumnezeiesc.

      Povestirea este reluată din revista Lumea credinţei pe octombrie 2007.

     

     

     

     

     

     

      Despre smerenie

      un pustnic cu viaţă îmbunătăţită îşi petrecea zilele în post şi rugăciune departe de zarva lumii. dându-şi seama că în fiecare zi face eforturi pt propria lui zidire sufletească, după terminarea rugăciunilor, obişnuia să adauge: Doamne, dacă mai duce cineva viaţă asemănătoare, dă-mi să-l cunosc. după mai multe nopţi de rugăciune, a primit răspunsul în vis: mergi în cetate pe uliţa cutare şi caută-l pe cizmar. s-a dus, l-a căutat, l-a găsit, acesta avea o casă plină de copii, lucra de dimineaţa până seara, însă de-abia îşi ducea traiul de pe o zi pe alta şi privind pe stradă când zărea pe câte cineva ofta din toată inima: şi acesta se mântuieşte Doamne, numai eu păcătosul nu. pustnicul l-a ascultat, a tăcut şi a plecat recunoscând în sinea lui că mare câştig este smerenia pentru un credincios.

     

     

      Prietenia şi dreptatea

      un om comite fără voia lui o infracţiune nu prea gravă, este amendat şi i se trimite dosarul la tribunal. judecă un magistrat care era cel mai bun prieten al lui de la care aştepta achitarea. sentinţa re-confirmă însă amenda şi el pleacă dezamgit: dacă şi cel mai bun prieten al meu dă o hotărâre împotriva mea, ce să mai zic?... se hotărăşte în cele din urmă să plătească amenda, merge la fisc, spune cum se numeşte, funcţionara îl găseşte repede pe calculator şi îi spune că nu are de plătit nici un fel de amendă. el arată hotărârea care rămăsese definitivă şi i se spune că amenda lui fusese plătită deja. de cine? întreabă el. de...cutare (era prietenul său) care îl obligase la plată pentru spiritul de dreptate dar în calitate de prieten, o achitase el.

     

     

      Despăre cârteală

      un creştin care se străduia să meargă pe calea cea dreaptă, avea şi prostul obicei de a mai cârti în gândul său: Tu Doamne ştii că eu sunt din cei care împlinesc poruncile Tale, dar uite că am necazuri cu o serie de oameni care mă necăjesc pe nedrept, uite că acuma sunt răcit, am şi necazuri la serviciu că nu prea mă împac cu şeful cel nou, etc. etc. dă-mi şi mie o cruce mai uşoară de purtat. şi după mai multe seri în care s-a rugat, a primit şi răspunsul. o voce i-a zis:- vino cu mine şi spune ce vezi? - un câmp plin de cruci, mai mari, mai mici, mai groase, mai subţiri. -aAlege-ţi una care o vrei tu. s-a uitat şi a ales una: - pe aceasta o vreau. - bine, i-a zis vocea. întoarce-o şi vezi ce scrie pe ea? - pe ea este scris numele meu. şi din momentul acela nu a mai considerat că are de purtat o cruce prea grea.

     

     

     

     

      E bine să postim?

      Olivier Clement aminteşte de o întâmplare din viaţa mitropolitului Antonie Bloom. El avea un prieten care adesea i se plângea că nu are timp de meditaţie şi rugăciune, iar post nu poate ţine. când acesta se îmbolnăveşte de cancer, mitropolitul merge şi îl vizitează, spunându-i încrezător: „acum ai timp destul. foloseşte-l pentru a-ţi reciti viaţa şi pentru a o împăca.“ şi, încet-încet, îl învaţă postul, rugăciunea, îl sfătuieşte să-şi smulgă din inimă ura, ranchiuna şi resentimentele de orice fel. la sfârşitul vieţii, agonizând, bolnavul mărturiseşte: „simt că o să mor, dar niciodată nu m-am simţit atât de viu.“ afirmaţia ulterioară a mitropolitului Antonie este remarcabilă: „şi a intrat în moarte ca o fiinţă vie.“

     

     

     

     

      O întâmplare adevărată

      Într-o închisoare comunistă deţinuţii politici erau scoşi la muncă inclusiv dumineca. Un credincios a ieşit la raportul comandantului rugând politicos să fie scos la muncă în două schimburi în oricare zi a săptămânii, dar să fie lăsat liber dumineca, ziua Domnului ca să se roage. A fost bătut crunt, adus cu pătura, că nu mai era în stare să meargă şi aruncat în patul său. Întâmplarea face că unul din miliţienii care l-au bătut, comite o greşeală faţă de "regim" şi este rupt în bătăi de colegii lui şi aruncat la rândul lui în aceeaşi celulă. Deţinutul l-a recunoscut şi l-a iertat spunându-i: -M-ai bătut pt că aşa aveai ordin iar eu te iert din toată inima. Şi înainte de a muri, el ca victimă, îşi mângâia călăul pe faţă şi aşa şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

     

     

     

      Ca şi cum

      Un credincios se plânge duhovnicului că nu simte iubire în sufletul său pentru absolut toată lumea.

      Oamenii sunt foarte diferiţi, am şi eu greşelile mele recunosc, dar mulţi se comportă sub limita medie a unei morale acceptabile, alţii făptuiesc lucruri necugetate sau foarte rele. Pentru ei nu simt nici un fel de iubire. Considerându-i pe toţi fraţi ai mei, mă tem să mă contaminez făcând cu timpul şi eu la fel.

      Iar duhovnicul îi spune:

      - Poartă-te ca şi cum i-ai iubi şi să aşteptăm şi lucrarea lui Dumnezeu.

     

     

      Ruga împlinită

      Un călugăr obişnuia să se roage adesea: - Dă-mi şi mie Doamne ocazia să fac o faptă bună că trece vremea, îmbătrânesc şi zestrea mea este puţină. Aşa se face că într-o dimineaţă a zărit la poarta mănăstirii unde mergea pentru sfânta slujbă un milog pe care îl aducea cineva dimineaţa să cerşească şi seara îl lua înapoi.

      A zis în gândul său că Dumnezeu i-a împlinit în felul acesta rugămintea şi de atunci

      l-a luat în spate şi cu aprobarea stareţului l-a dus în chilia lui. De atunci el îl ducea dimineaţa la poarta mănăstirii şi mergea seara de îl aducea înapoi îngrijindu-se mai departe de toate.

      A făcut treaba asta timp de paisprezece ani, timp în care milogul se obrăznicise, îl suduia, îl bătea cu palma peste ceafă arătându-se nerecunoscător faţă de binefăcătorul său.

      A răbdat toate cu stoicism dar s-a întâmplat că a căzut bolnav, nu a mai putut să-l poarte şi în cele din urmă a trecut la Domnul. Milogul a rămas singur, nu a mai venit nimeni să aibă grijă de el şi după trei zile a murit şi el.

     

     

     

      Vă plac ciorile?

      Un credincios se spovedeşte duhovnicului plângându-i-se că îl încearcă multe gânduri negre sau din cele mai păcătoase.

      - Îţi plac ciorile, îl întreabă duhovnicul?

      - Nu, nu-mi plac.

      - Bine, nici mie nu-mi plac. Dacă zboară pe deasupra capului, poţi să le opreşti?

      - Nu.

      - Dar dacă vor să-şi facă cuib în capul dumitale, poţi să le zgorneşti?

      - Sigur că da!

      - Procedează la fel şi cu gândurile necurate.

     

     

     

      Icoana Madona neagră

      La Biserica Dichiu din Bucureşti, str Icoanei nr 72, se află o icoană făcătoare de minuni, copie a unei alte celebre icoane Madona neagră de la mănăstirea Jasna Gora din Czestokowo, Polonia. Tradiţia spune că aici a venit să se roage un negru şi după un anume timp s-a oprit din rugăciune spunându-şi:

      - Degeaba mă rog eu la tine, că tu nu eşti ca mine şi nu ai cum să mă înţelegi, eu sunt negru şi tu eşti albă.

      Şi în clipa următoare icoana s-a înnegrit aşa cum arată ea astăzi, ca semn că Maica Domnului nu ia aminte la culoarea pielii când cineva i se roagă cu credinţă.

     

     

     

     

      Subiect de reflecţie

      Un credincios se spovedeşte duhovnicului: am gânduri necurate care îmi trec prin minte, îmi este ruşine să le scot la suprafaţă, eu care nu înjur deloc în viaţa de toate zilele, mi s-a întâmplat chiar să înjur în gând. Şi chiar pe dta părinte s-a întâmplat de te-am înjurat, dar fără voia mea să ştii.

      Duhovnicul îi dă cuvenita binecuvântare şi iertare de păcate dar la sfârşit îl cheamă deoparte şi îi zice:

      - Îmi pare rău pentru dumneata că te ştiu om serios şi te cunosc de atâta vreme. Să mă înjuri pe mine care nu ţi-am greşit cu nimic! Te-am iertat că aşa trebuie, dar să ştii că o să te ţin minte toată viaţa.

      Şi bietul om a plecat întrebându-se: ce fel de iertare e asta dacă mi-a spus că o să mă ţină minte toată viaţa?!

     

     

     

     

     

     

      Plângea...

      Întâmplarea m-a făcut să cunosc un om care suferise o dezalcoolizare şi din păcate se apucase din nou de băutură. La început câte puţin, câte puţin, până când ispita aceasta pierzătoare l-a prins din nou în gheara ei şi nu mai voia să-i dea drumul cu nici un preţ. Pe atunci, şomer fiind, lucram ca vânzător într-o rulotă a unui coleg, care oferea în principal ţigări şi vodcă de cea mai proastă calitate.

      Aşa se face că, ori de câte ori venea la cumpărături, discutam împreună despre suferinţă în general cât şi despre stăruinţa spre îndreptare cu care suntem datori să răspundem fiecare dintre noi.

      M-a impresionat faptul că ori de câte ori venea vorba despre crucificarea Mântuitorului începea să plângă cu lacrimi şi nu se mai putea opri.

      - Cât L-o fi durut când i-au bătut piroanele în mâini şi picioare!

      Câtor oameni li se mai întâmplă astăzi aşa ceva?!

      Şi mi-am dat seama că fondul său sufletesc rămăsese nealterat, că încă se mai putea îndrepta. Realiza că se află într-o stare căzută atât faţă de societate, cât mai ales, faţă de Dumnezeu.

      Am încercat să-l conving că are nevoie de un duhovnic care să-l înţeleagă şi în faţa căruia să-şi mărturisească toate neputinţele şi scăderile lui. Un duhovnic din faţa căruia, după o spovedanie făcută din toată inima, să se ridice ca un nou născut prin binecuvântarea iertării. Tot astfel cum o ploaie binefăcătoare venită la timp, face să încolţească şi să rodească sămânţa într-un pământ bun.

      Am aranjat în două rânduri cu un părinte de la Biserica Mărcuţa din Pantelimon să-l primească, m-am oferit să-l însoţesc fiindcă singur nu avea destul curaj, dar de fiecare dată a amânat şi pe urmă s-a întâmplat că legătura noastră s-a întrerupt...

     

     

     

      Pe scurt despre trufie

      Am asistat într-o zi la discuţia unui preot cu unul din enoriaşii săi şi care a decurs cam în felul următor:

      - Dumneata de ce nu vii la Biserică, să te împaci cu Dumnezeu?

      - Păi nu suntem certaţi părinte.

      - Nu vorbi aşa, să te mai cureţi de păcate.

      - Păi eu n-am nici un păcat.

      Nu făcea pe bufonul ci vorbea serios. Era convins că e curat ca lacrima şi nu are nici un păcat. După judecata lui: n-am dat în cap la nimeni, n-am furat nimic, nu am spart casa nimănui, el se considera un credincios autentic. Dar chiar în momentul acela păcătuia printr-o teribilă şi inconştientă trufie. Iar atunci când ignoranţa îşi dă mâna cu naivitatea, ca să nu spun prostia, omul se pune singur în cea mai rea dintre posturi.

      Şi dacă ne-am limita la orizontul gândirii lui, prin extrapolare rezultă că după moarte ar fi de datoria lui Dumnezeu să-i ofere un loc în rai.

     

      Din nou despre trufie

      Am văzut o scenă la televizor în care un fost prim ministru ieşind de la o slujbă religioasă, i se ia un interviu în care umflându-şi pieptul, declară ritos:

      - Am ţinut să subliniem prin participarea noastră, importanţa acestei sărbători care...etc. etc.

      Aici nu mai este vorba de ignoranţă ci de o trufie incurabilă care face din posesorul ei o biată victimă. Ascultaţi: Servicul divin nu era important în sine, ci devenea important prin participartea sa!!! Adică el îi făcuse o favoare lui Dumnezeu participând la slujbă.

      Este o meteahnă a mai marilor zilelor noastre, care astăzi sunt şi mâine nu mai sunt, să se umple de importanţă cum umflă copiii baloanele la iarmaroace sau prin pieţe şi să vorbească de sus celor din jurul lor.

      Domnule (fost) prim ministru, Dumnezeu nu are nici o nevoie de prezenţa ta la slujbă. Dacă participi pentru tine participi, dacă eşti absent, pentru tine eşti absent.

      Pentru că tu ai venit la slujbă, numai ca să fii văzut la ieşire şi să-ţi apară poza la ziar.

     

      Despre recunoştinţă

      A fost odată o femeie fără vedere căreia i se urâse de viaţă, într-atât de greu o ducea. Avea însă un prieten care o îngrijea alinându-i suferinţa. Simţind afecţiunea omului de alături, ea i-a spus într-o zi:

      - Cred că eşti un om tare bun, frumos şi la chip şi la suflet. Dacă aş avea ochi să te văd, cred că te-aş iubi din toată inima şi am putea să ne căsătorim.

      S-a întâmplat că într-o zi, cineva i-a donat o pereche de ochi, operaţia s-a efectuat cu succes şi când i s-au luat bandajele de pe faţă, a putut să vadă lumea în mijlocul căreia trăia.

      El a întrebat-o:

      - Acum că vezi, eşti de acord să te căsătoreşti cu mine?

      Femeia s-a uitat la el, era orb şi asta a şocat-o foarte mult. Însemna să-şi asume toată viaţa obligaţia de a-l îngriji, şi cine ştie ce putea să mai intervină. Toate astea determinat-o să îi răspundă politicos dar să-l refuze.

      Prietenul ei a plecat si a doua zi i-a trimis o scrisoare de câteva rânduri: Draga mea, să ai grijă de ochii tăi, că de la mine îi ai!

      Câţi dintre noi, asemenea şi ei, ne mai amintim cine au fost aceia care ne-au ajutat când ne-a fost mai greu în viaţă?

     

     

     

     

     

     

      Călugărul care vorbea cu leii

      Ne spune Avva Polihronie că în lavra lui Avva Pavel trăia un călugăr bătrân. Acesta pleca adeseori din mânăstire şi rămânea pe ţărmurile sfântului râu Iordan, ca să se roage în singurătate. Şi nu arareori dormea, unde găsea un culcuş de fiară: panteră ori leu. Odată găseşte în peştera în care înnopta, doi pui de leu şi-i aduce în biserică, înveliţi în haina, cu care se îmbrăca şi spune fraţilor miraţi şi speriaţi:

      - Dacă vom păzi poruncile lui Dumnezeu, leii vor asculta de noi, dar pentru că nu ascultăm de Domnul şi ne-au î nnegrit păcatele, am ajuns să ne temem noi de ei.

      Fraţii au ascultat şi mult s-au folosit.

     

     

     

      Cuviosul Martirie

      În îndepărtata Savorie trăia un călugăr numit Martirie. Deşi tânăr de ani, el era bătrân la minte, milostiv şi smerit. O dată pe săptămână, el mergea la o mânăstire vecină, unde se afla stareţul său întru rugăciune. Şi cum mergea el , numai ce dă peste un sărman, zăcând pe cale. Cu greu, căci era peste măsură de slăbit, îi spune lui Martirie că este bolnav, sărac şi foarte bătrân, că vrând să meargă la stareţul, la care mergea şi Martirie, pentru rugăciune, l-au lăsat puterile... De îndată fericitul Martirie şi-a scos mantia, a întins-o pe pământ, l-a pus pe sărmanul neputincios pe mantia sa, apoi l-a săltat în spate şi l-a dus până la mânăstire. Stareţul său, care văzuse totul cu ochii duhovniceşti, a început să strige la fraţi:

      - Alergaţi şi deschideţi poarta mânăstirii, că vine fratele Martirie, aducând pe Dumnezeu!

      La poarta mânăstirii, bătrânul s-a coborât din spatele lui Martirie, i s-a înfăţişat ca în icoane, în lumină şi i-a spus:

      - O! Martirie, cum tu nu M-ai trecut cu vederea şi ai căutat cu milă la Mine, tot aşa te voi milui, când vei ajunge în Cer şi miluit vei fi!

      Apoi s-a ridicat la Cer.

      Stareţul a alergat la poartă şi văzând pe Martirie singur l-a întrebat:

      - Unde este Acela, pe care l-ai adus în spate?

      - De aş fi ştiut cine este Acela, m-aş fi ţinut tare de piciorul lui!

      Seara, fraţii l-au înconjurat pe Martirie şi l-au cercetat cu tot felul de întrebări:

      - Era greu?

      - N-am simţit nici o greutate, dar atunci nu mi-am dat seama. Desigur că El m-a purtat pe mine, după cum poartă lumea întreagă, şi numai prin Cuvânt o ţine.

     

     

     

     

      Visul

      Pentru a treia oară consecutiv, tânărul cădea la concursul trienal. Îl tot urmărea ghinionul în vreme ce alţi învăţăcei, mai puţin înzestraţi şi mai puţin pregătiţi, aveau mai mult noroc. Aşa că plin de tristeţe, a plecat din capitală, înapoi spre satul natal, cu bocceaua în spate.

      Surprins de furtună în munţi s-a adăpostit într-o peşteră, care era locuinţa unui bătrân şi înţelept călugăr. Pustnicul l-a poftit să şadă pe singura „mobilă" din peşteră, un pat neted de piatră. Trăgând cu coada ochiului la oala cu porumb, care fierbea, l-a întrebat cu bunătate pe tânăr, ce drum mai are de străbătut.

      Acesta i-a povestit despre eşecul său, despre dorinţa de a nu se da bătut, despre speranţele şi ambiţiile sale. Pustnicul l-a ascultat în tăcere, apoi l-a îndemnat să se lungescă pe pat, să se odihnească, înainte de a-şi continua călătoria.

      După trei ani, tânărul a primit titlul de prim învăţat al împărăţiei. A cunoscut îndată gloria. Mai întâi şirul de serbări de neuitat: numele său proclamat de un crainic prin portavoce înaintea mulţimii adunate, apoi înmânarea solemnă a costumului de curte de către marele şambelan, procesiunea prin capitală, călare pe un cal alb, repetată apoi până în satul natal, unde timp de câteva zile, serbările şi ospeţele s-au ţinut lanţ. Şi-a luat apoi în primire înaltele lui îndatoriri publice, a urmat căsătoria cu cea mai frumoasă dintre fiicele împăratului. Apoi după câţiva ani i s-au născut fii frumoşi şi a fost înălţat la rangul de prim-ministru.Avea să ajungă pe culmea gloriei şi bogăţiei, din care s-a înfruptat timp de cincisprezece ani.

      A urmat o năvălire a barbarilor. Primele bătălii au fost un dezastru pentru împărat. Chemat să preia comanda oştirii, a izbutit să-i respingă pe năvălitori, după care le-a cotropit ţinuturile şi l-a ucis pe regele lor.

      Dar farmecul sălbatic al reginei barbare l-a cucerit şi l-a subjugat. Şi mânat de o patimă nestăvilită, a uitat cu totul de soţie, de cămin, de datoria către rege şi ţară. Zadarnic l-a chemat regele înapoi că el nu i-a mai dat ascultare. În cele din urmă regele său, s-a văzut nevoit să trimita oaste împotriva lui. Dar el s-a răzvrătit, a vrut să se împotrivească prin luptă, dar căpitanii săi l-au trădat şi l-au dat pe mâna împăratului. Cu toate rugăminţile soţiei sale, împăratul l-a considerat vinovat şi l-a condamnat la moarte. În noaptea de dinaintea osândei întreaga viaţă i s-a perindat prin faţa ochilor: copilăria săracă, truda de învăţăcel, ascensiunea fulgerătoare, fericirea, patima îmbătătoare, rătăcirea şi prăbuşirea neaştepată.

      Şi la un moment dat, a deschis ochii.

      Se afla în peşteră, culcat pe patul neted de piatră iar ploaia încetase. Ghemuit lângă el, bătrânul luase fiertura de pe foc şi-i spuse blajin:

      - Tinere, lung vis ai mai avut. Fă-mi bucuria să împarţi cu mine acestă cină săracă...

     

     

     

      Vulturul

      Odată primăvara, un om stăbătând pădurea, a găsit un pui de vultur căzut din cuib, l-a adus acasă, l-a hrănit şi l-a crescut la un loc cu găinile, sperând să-i păzească ograda de alţi răpitori.

      Dar cu timpul crescând, a prins putere, şi aducându-şi aminte că el este chemat pentru tăriile cerului şi-a luat zborul din mijlocul găinilor, şi s-a pierdut în văzduh.

     

     

     

      Dragă cititorule,

      Este sâmbătă şi o zi însorită. Te duci la lucru, faci ore suplimentare? Crezi că merită banii pe care îi câştigi lăsându-ţi familia din nou singură? Să ştii că şi eu mi-am făcut aceste calcule şi iată la ce rezultat am ajuns:

      Înmulţeşte anii pe care îi ai cu 52 de sâmbete, înmulţeşte şi anii la care vrei să ajungi, tot cu 52 şi vezi câte sâmbete libere din viaţă îţi mai rămân. Şi la fiecare sfârşit de săptămână scrie mare pe calendarul de perete numărul acestora.

      Socoteşte acum dacă merită să-ţi părăseşti familia şi în această zi frumoasă, pentru un câştig iluzoriu în contul unei sâmbete care nu se mai întoarce.

     

     

     

     

      Cămaşa fericirii

      Se spune că în urmă cu mulţi, mulţi ani, trăia un prinţ nespus de melancolic. El era mereu trist şi mâhnit, iar chipul său veşnic întunecat, încât oamenii l-au numit Tamas: în sanscrită, întunecat.

      Aşa se face că pe la curtea lui s-au perindat numeroşi înţelepţi, astrologi, doctori, doritori să-l tămăduiască pe prinţ iar unul dintre ei i-a recomandat să îmbrace cămaşa unui om fericit.

      Prinţul s-a înveselit pentru o clipă şi a trimis degrabă ştafete în toată împărăţia, pentru a găsi un om fericit, căruia cu mult aur, să-i cumpere cămaşa.

      Trimişii lui au colindat întreaga împărăţie, dar n-au găsit decât oameni nemulţumiţi, grăbiţi, cârtitori, cu chipurile întunecate, nefericiţi, bolnavi, amărâţi, nenorociţi sau bogaţi dar plini de răuate şi lăcomie. Nicăieri, măcar un om fericit.

      Prinţul Tamas aştepta iar solii săi întârziau.

      Totuşi unul din trimişi, ajuns în cel mai îndepărtat colţ al împărăţiei, a întâlnit un om foarte vesel. Acesta muncea şi cânta, soţiei îi vorbea frumos, o răsfăţa, o alinta, deşi erau căsătoriţi de multă vreme. Cu copiii, se purta atent, blând, îi proteja şi se juca cu ei zilnic. Acesta era omul căutat şi părea să cunoască secretul fericirii.

      I-a spus omului să se dezbrace, arătându-i pungile cu aur.

      Omul şi-a scos nedumerit haina veche de pe umeri, care era decolorată, cârpită şi răscârpită, dar pe dedesubt nu mai avea absolut nimic.

      Fericitul era aşa de sărac, încât nu avea nici măcar cămaşă...

     

     

     

     

      O cafea bună

      Un grup de oameni ajunşi la apogeul carierei, au făcut o vizită unui coleg de-al lor, acum la pensie şi

      discuţia a alunecat inevitabil spre cât de stresantă şi obositoare e viaţa zi de zi.

      Când li s-a adus cafeaua, musafirii au observat că fuseseră serviţi în ceşti de porţelan din cel mai scump, în timp ce gazda avea doar o ceaşcă simplă de argilă arsă, aşa cum se vând la iarmaroace de moşi.

      Şi la nedumerirea exprimată de feţele lor, s-a simţit dator să explice:

      - Mă bucur că am reuşit să păstrez această ceaşcă de la părinţii mei, în care mi s-a servit prima cafea în adolescenţă. Şi cafeaua pe care o gustăm acum, e la fel de delicioasă, indiferent de ceaşcă.

      Presupun că la fel se întâmplă lucrurile şi cu viaţa noastră de zi cu zi: sunt bune maşinile, hainele scumpe, joburile bine plătite, pentru că ne fac viaţa mai confortabilă. Dar nu fac parte din viaţă. Şi cred că unii oameni aleargă mai mult după acestea în loc să-şi trăiască VIAŢA. Adică ajung să nu mai vadă pădurea din cauza copacilor. Eu cred că cei mai fericiti oameni nu sunt cei care au cele mai multe lucruri sau din ce în ce mai multe lucruri, ci cei care ştiu să se bucure cât mai mult de ceea ce au. Şi ei fac viaţa să fie frumoasă.

     

     

     

      Pelerinii

      Doi pelerini porniseră iarna pe un ger cumplit la drum când i-a prins furtuna. Vântul le biciuia feţele cu gheaţă şi le şuiera lugubru pe la urechi. Înaintau foarte greu, abia mişcându-şi picioarele. Dacă nu ajungeau destul de repede la un refugiu, aveau să moară îngheţaţi. Cu inima cât un purice şi orbiţi de viscol, ajung lângă o râpă şi aud cu greu, strigătele unui om, care căzuse în gol. Cineva cerea ajutor.

      - Omul acesta este sortit morţii! Să ne grăbim ca să nu sfârşim şi noi ca el, a spus primul primul continuându-şi drumul.

      Al doilea, mai milos, a coborât în râpă şi l-a luat în spate. Omul era greu, efortul lui a fost deosebit de mare, şi asta l-a făcut să se încălzească şi chiar să transpire. Din care cauză nici nu mai simţea frigul.

      La câţiva paşi de adăpost s-a împiedicat de ceva. Era tovarăşul de drum, care îngheţase. Oare numai frigul îl ucisese?

     

     

      Destinul

      În ajunul unei bătălii cruciale, comandantul a hotărât să atace, cu toate că armata sa era cu mult depăşită

      numeric de cea inamică. El era încrezător în victorie, dar oamenii săi erau cuprinşi de îndoială.

      În drum spre câmpul de luptă s-au oprit la un altar, unde s-a rugat împreună cu soldaţii. Pe urmă

      a scos o monedă de aur zicând:

      - Voi da cu banul. Dacă iese capul vom câştiga, dacă e pajura vom pierde. Acum e mometul să ni se arate

      destinul .

      Zis şi făcut. A aruncat moneda în aer. Toţi aşteptau cu nerăbdare să vadă ce le-a hotărât soarta.

      A ieşit capul. Soldaţii au răsuflat uşuraţi. Plini de încredere au atacat armata inamică şi au ieşit victorioşi.

      După bătălie un locotenent remarca:

      - Nimeni nu poate schimba destinul!

      - Într-adevăr, i-a replicat comandantul şi un moment s-a gândit să-i arate moneda lui de aur care avea capul pe ambele părţi.

      Sunt oameni care prin forţa lor de caracter pot mişca şi munţii dacă vor cu adevărat. Fiecare dintre noi suntem purtători de destin pe care trebuie doar să-l descoperim.

     

     

      O altă întâmplare adevărată

      George PHILLIPS, un bărbat în vârstă trăia din Vancouver, seara îşi dă seama că a uitat lumina aprinsă în curte. Iese să o stingă şi observă că hoţii îi furau lucruri din curte şi din grădină. Sună repede la Poliţie şi este întrebat dacă hoţii au intrat în casă şi l-au atacat.

      - Nu, răspunde el, dar continuă să-mi fure din curte şi din grădină.

      Operatorul îi răspunde:

      - Ne pare rău dar toate maşinile de patrulare sunt pe teren. Încuiaţi-vă în casă şi vom trimite pe cineva când se întoarce la sediu.

      George spune: O.K şi închide. A mai aşteptat vreme de 30 secunde şi sună din nou la Poliţie:

      - Bună seara, tocmai v-am sunat înainte să vă spun de hoţii din curte. Nu vă mai faceţi griji şi nu mai trimieti pe nimeni să verifice. Tocmai i-am împuscat, - şi închide telefonul.

      În următoarele 5 minute, 6 maşini de Poliţie, o echipă de trăgători de elită, un elicopter, 2 camioane de Pompieri, o Salvare şi Şeful Poliţiei locale erau la faţa locului, reuşind să prindă hoţii în flagrant.

      Un poliţist îi spune:

      - Credeam că i-aţi împuşcat.

      La care George răspunde:

      - Şi eu care credeam că nu aveţi personal disponibil.

     

     

© Copyright Ion Untaru
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online