evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Îngerul cenuşiu - Zora  -  Aici şi acum  -  Oglinda îngerilor  -  Dl. Ics  -  O dimineaţă perfectă  -  Luminile oraşului XXVI  -  La copcă  -  Întâlnirea  -  Flida Flado  -  Ceasul voinicului  -  Renaşterea...  -  Almateea  -  O noapte într-un ceas  -  Revederea de 20 de ani  -  Big Bang Boo  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (III)  -  O faptă eroică fără de ecou  -  Asaltul  -  Omul - cu - sacul, Timpul şi... Eu !  -  Partida de bridge  -  Aniversarea  -  Printre oameni  -  Ultima frunză  -  Interviul  -  Pierderea  -  Tarsius  -  Pierduţi în ceaţă  -  Povestea gândacilor  -  Obsesia  -  Jocul Zeilor (IV)  -  Gender X  -  Arătarea  -  Parte din mintea ta  -  Peştele albastru  -  Meduza (III)  -  Colecţionarul  -  Solilocviu  -  Spiritul este liber şi insurgent  -  Vânzatorul  -  Archeopterix  -  Scrisoare din Hipercubul 13  -  Fata din vis  -  Criminali Umanitari  -  O poveste de Crăciun  -  Fanfara municipală  -  Cu preţul morţii  -  Câmpul de luptă  -  Un pahar de vin  -  Înălţarea  -  Upgrade "Beyond 363000"


O epifanie a României profunde

  Daniel Crăciun
Fiii lui Rawser
Tarsius
varianta print

Daniel Crăciun



Publicat Duminică, 17 Octombrie 2010, ora 10:10

      Mă aflam la Sibiu cu soţia, în concediu, şi treceam pe lângă Biserica Ursulinelor, spre un hotel. Veneam amândoi din Dumbravă, vizitasem Muzeul Astra, colindasem oraşul, ne dureau picioarele... În căsuţele din Muzeu se desfăşura un concurs al tinerilor meşteşugari, astfel încât în căsuţa corespunzătoare unei zone geografice se aflau elevi din acea zonă, împreună cu un profesor, în costume naţionale, şi meştereau şi ei la ce se pricepeau. La un moment dat am văzut comisia care intrase într-o curte să evalueze una din grupele de copii şi, văzând cam ce întrebau şi cerinţele lor, ne-am dus repede să-i anunţăm pe cei din Prahova... Apoi, pe cei din Vrancea... Şi pe fetele din Botoşani, că erau atât de drăguţe şi venite de departe! Cei din Cluj nu aveau nevoie de sfaturi, îndrumătorul era sigur de sine, fiind acolo, în Ardeal. Am viciat un pic rezultatul concursului, totuşi, cred că nu cine ştie ce!

      Şi, cum treceam noi pe lângă Ursuline, abia trăgând de picioare, numai ce văd o bătrânică scundă şi sprintenă care ne depăşeşte, ţinând pe umăr în echilibru o legătură formată din două sacoşe din rafie. „Ajutaţi-mă să o ridic pe umăr!” îmi ceru ea mie, grăbită, căci legătura îi alunecase. M-am dumirit ce vrea, am ajutat-o să salte un pic legătura pe umărul ei osos şi pot să spun că sacoşele erau grele de parc-ar fi fost pline cu bolovani... Nu se vedea conţinutul căci erau acoperite. Imediat a plecat mai departe, cred că spre autogară, venise din vreo comună şi se grăbea să prindă o maşină, cred... În drum s-a mai oprit preţ de câteva clipe să apostrofeze un moşneag sibian care ieşise dintr-o curte interioară tipic ardelenească, sprijinit în baston. „Lasă bastonul, moşule, mergi pe picioare! Nu mă vezi pe mine?” – îl certă ea oprindu-se în loc, să-l privească mai bine. Lasă bastonul, că tinerii sunt departe şi trebuie să te gospodăreşti de unul singur!... Eram amândoi uluiţi de câtă energie avea bătrânica aceea firavă. Asemenea putere vine dintr-o voinţă mare, care mână un trup fragil până când se prăbuşeşte. Într-un fel, mi-a părut atât de rău că nu m-am priceput să o ajut mai mult, în scurtul răstimp cât a apelat la mine.

      Mergând înapoi pe firul timpului şi al memoriei, îmi aduc aminte că mă aflam la Braşov, prin anul '87 sau '88. Era o zi călduroasă, eram inginer stagiar şi treceam pe-acolo cu treburile mele, când văd un bătrân cu un rucsac plin cu fluiere, linguri şi tot felul de lucruri din lemn cioplit. Era asudat de căldură şi de greutatea rucsacului şi, din când în când, cânta la fluier un început de melodie. Apoi se oprea şi scotea câte un „Of, Doamne!” sau doar ofta. Mi-aduc aminte că m-am oprit şi am întrebat meşterul:

      „Cum dai fluierele, moşule?”

      Parcă erau opt lei sau nu ştiu cât.

      „Uite iau şi eu unul, ia zece lei!”

      Aşa m-am ales cu un fluier la care nu ştiam să cânt, pe care l-am păstrat o vreme până l-am pierdut. A fost pentru prima oară când am trăit regretul că n-am ştiut ce puteam să fac mai mult pentru un bătrân. Cântecul lui sacadat, dar mai ales oftatul, îmi revin în memorie şi îmi aduc aminte de cântecul lui Vali Sterian, „Doamne, vino Doamne.../Să vezi ce-a mai rămas din oameni!”.

      Pentru mine, acele apariţii au fost, fiecare, o epifanie a României profunde. Întâi, ca tânăr, am cumpărat din proprie voinţă un fluier, atât am gândit că pot să fac, nu puteam să ajut, dar puteam să văd cât îi este de greu. Mai târziu, ca bărbat, nu mi-a cerut decât să o ajut preţ de o clipă, să ridic greutatea de pe umerii ei. În sacoşele alea de rafie parcă ducea greutăţile istoriei şi ale prezentului deopotrivă. O povară poate prea grea pentru mine era purtată de ea cu sprinteneală, însă mă tem că puterea aceea miraculoasă nu are cum să mai dureze.

      Fiecare putem avea o clipă din viaţă în care un înger să ne ceară ajutorul. N-am citit cărţile „angelologilor” noştri contemporani, filozofi sau politicieni, şi probabil că nici nu le voi citi. Nu vreau să vorbesc despre îngeri. Ştiu însă, simt, că sunt printre noi. Şi îi doare.

     

© Copyright Daniel Crăciun
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online