evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Octopolul  -  Luminile oraşului XXV  -  Dincolo de evoluţie  -  Piatra  -  Somnul uitării  -  Luminile oraşului XI  -  Aici şi acum  -  !NFERNUL (fragment): Autistul  -  Peştele albastru  -  Halucinaţie  -  Anul 10000  -  Vizita  -  Luminile oraşului XXXII  -  Cum să te fereşti de urs  -  Disertaţie despre diferitele moduri de apreciere a inteligenţei  -  Cap de listă  -  Fără doar şi poate  -  Moştenire de familie  -  Mr. Loverman  -  Luminile oraşului  -  Bodaproste  -  Spiritul este liber şi insurgent  -  Pastel  -  Ignis  -  Principiul alibiului  -  Luminile oraşului XV  -  Melodia care nu se aude  -  Chat Room  -  K  -  Înainte ca toate imaginile să dispară...  -  Furnizorul de vise  -  Povestea unui ceas  -  Robotul  -  Întunericul vieţii  -  Dansând pe sârmă  -  Poveste de mahala I : Meciul  -  Drumul care nu se vede  -  Tânăr si încă nescris  -  Colecţionarul  -  Sub nori  -  Lumânărica se pregăteşte să trăiască  -  Război obişnuit  -  Cel care nu mai e  -  Renaşterea...  -  Fotografii  -  Ambuscadă pe Uslar  -  Nyprus  -  Revederea de 20 de ani  -  În tren  -  Imdiola


O viaţă fără început şi fără sfârşit

O viaţă fără început şi fără sfârşit
  Dana Mîndru
Ancheta
Întreg
Detenţie
varianta print

Dana Mîndru
www.acvaria.com



Publicat Miercuri, 5 Februarie 2003, ora 10:05

      Nu de mult timp, ma mutasem intr-un bloc cu zece etaje de pe bulevardul principal al orasului. Eram aproape de noul meu loc de munca, unde fusesem bine primit de colectivul de acolo. Chiar imi facusem cativa prieteni printre colegii de birou pe care ii vizitam din cand in cand. Ei nu reuseau sa ajunga la mine; erau familisti.

     

      Imi cumparasem un apartament cu doua camere, pe care mi-l mobilasem simplu, dar destul de modern. Eram multumit din toate punctele de vedere; doar cu starea mea civila mai aveam de luptat. Ma consideram celibatar convins, desi la varsta mea de atunci inca nu se putea vorbi de asa ceva.

     

      Imi facusem o obisnuinta sanatoasa, aceea de a nu folosi niciodata liftul. Vroiam sa-mi pastrez conditia fizica pe care mi-o capatasem practicand baschetul inca din liceu. Cand tocmai iesisem intr-o zi din casa si ma avantam pe scari, m-am intalnit cu un batran, imbracat modest, in culori sterse. Trecand pe langa el, am remarcat ritmul sacadat al respiratiei greoaie. Urca incet, oprindu-se la fiecare treapta, si sprijinindu-se puternic de balustrada. L-am salutat, desi nu-l cunosteam, dar se pare ca nu ma auzise, continuandu-si rasuflarea zgomotoasa cu fiecare pas. L-am intrebat daca il pot ajuta cu ceva. S-a oprit abia la capatul scarilor, s-a rasucit din tot corpul catre mine si m-a privit in ochi. Avea un suras cald si prietenos, ceea ce contrasta cu mimica fetei mele putin incruntate. De aceea m-am simtit stanjenit si am inceput sa caut fara noima prin buzunare. Cand si-a recapatat putin suflul, a facut un gest de multumire si mi-a raspuns fara sa-si dezlipeasca privirea de la mine. Avea o voce slaba si cu greu am putut percepe cuvintele pe care mi le adresa. A luat mana de pe balustrada si m-a prins usor de brat, avand, parca, mai multa incredere in sprijinul meu. Mi-a multumit, si, in acelasi timp, mi-a marturisit ca vrea sa se obisnuiasca, in vreun fel, cu treptele, caci avea o viata inainte. M-a uimit optimismul batranului, mai ales ca rostise totul fara nici o urma de zambet, dar am ramas indiferent. I-am propus sa ia liftul, sa nu se oboseasca prea mult; abia atunci si-a deschis privirea de la mine si a indreptat-o spre usa liftului din spate. Se crispase putin si, cu o nota de iritare in glas, imi spuse ca nu are incredere in tehnica moderna, ca se bizuie mai mult pe picioarele sale si ca, de fapt, a si ajuns. A intins mana spre usa din fata apartamentului meu. Cum statea asa, fara sa ma priveasca, am putut sa-i analizez trasaturile impresionant de fine si lipsa aproape totala a ridurilor, inexplicabile varstei inaintate pe care, cu siguranta, o avea. Ochii lui aveau o stralucire deosebita, o cautatura tinereasca, aproape jucausa, iar vocea prindea treptat amploare.

     

      Mi-am luat ramas bun de la el, care, la randu-i, si-a intors foarte amabil privirea la mine si mi-a raspuns cu aceleasi cuvinte. A facut cativa pasi, a scos din buzunarul hainei ponosite un manunchi de chei, a descuiat usa, parca dupa un cifru special, si a intrat din nou in tacere.

     

      Atunci am aflat cine locuia in garsoniera de vis-à-vis.

     

      Nu l-am mai vazut, desi mi-ar fi facut placere sa-i intalnesc mutrita de mosnegut simpatic. Ma frapase privirea aceea deschisa, joviala, si, totodata, cu adancimi ametitoare. Uneori auzeam usa lui inchizandu-se si, foarte rar, mici schimburi pe casa scarilor din care distingeam vocea sa grava. Nimeni nu iesea sau intra in locuinta batranului, iar cand m-am interesat de el, toti vecinii imi dadeau acelasi raspuns rece: Nu-l cunosc.

     

      Dupa o vreme, am uitat de existenta batranului de alaturi si nu am mai dat nici un semn de interes asupra garsonierei vecine.

     

     

     

     



     

     

     

      Se spunea despre mine ca sunt un bun inginer electronist si castigasem increderea colegilor si sefilor mei. Mi se incredintau treburi de mare dificultate, pe care le duceam cu bine la capat. Nu ma interesa nimic altceva decat meseria mea, pe care o practicam cu mare pasiune si, in sfarsit, mica mea familie pe care o intemeiasem alaturi de o tanara inginera de la un birou paralel celui la care lucram. Aveam si un baiat, asupra caruia imi indreptam o mare parte a timpului liber. Ne intelegeam cu totii foarte bine si ne respectam.

     

      Locuiam, asadar, de vreo zece ani in acest bloc; eram bun prieten cu vecinii - ca sa le fac placere ii insoteam uneori la o bere sau chiar la meciurile duminicale iar sotia mea le cucerise pe vecine, aratandu-se interesata de sfaturile lor. Totul era intr-o perfecta armonie. Multi imi aduceau, din cand in cand, la reparat televizorul, radioul Le primeam pe toate, si de aceea eram ocupat pana peste cap, dar asta imi dadea mari satisfactii, pentru ca, de mic am visat la meseria asta, care acum ma subjuga total.

     

      Intr-o seara, cand tocmai mesteream la televizorul vecinului de la cinci si cand nevasta-mea, insotita de copil, intorcea vizita unei colege de serviciu, ma trezesc cu o vizita pe cat de neasteptata, pe atat de surprinzatoare. O persoana interesanta, putin sub 70 de ani, imbracata foarte corect si care de cum am deschis usa m-a invaluit in amabilitati si formule de politete incat, fara sa mai rationez, l-am poftit in coltul meu de lucru. Mi-a intins o mana curata, puternica si cu degete lungi si indemanatice, si s-a recomandat drept vecinul din garsoniera de vis-à-vis. Nu mi-a spus nimic precizarea sa, dar l-am invitat sa ia loc, scuzandu-ma de deranjul infiorator din incapere. Se pare insa cp nici nu-l observase dupa privirea incantata pe care si-o rotea in toate directiile. Cand, in fine, si-a oprit privirea asupra mea, a inceput sa vorbeasca rar, cu cuvinte alese. L-am lasat sa-si spuna discursul, fara sa trag nici o concluzie, pentru ca nu intelegeam inca unde vrea sa ajunga. L-am analizat pe cat mi-a permis distanta dintre noi si lumina difuza de la lampa de lucru. Mi-a admirat locuinta si amestecul de scule de pe masa pe care aveam desfacut si imprastiat televizorul. Mi-a impartasit buna lui parere cu privire la meseria mea si ma simteam magulit de atatea laude. Observam in privirea lui o agitatie placuta de fiecare data cand scruta interiorul televizorului. Parca il interesa. Ajunse, chipurile, si la scopul vizitei sale aici, care, desigur, avea legatura cu spatiul in care il primisem. M-a rugat insistent si plin de amabilitate sa-i repar un aparat de radio mai vechi pe care nu se indura sa-l dea meseriasilor din oras, fiind un model unic si foarte pretios. M-am oferit incantat sa-mi aduc aportul de depanator iscusit. Si-a anuntat vizita chiar pentru a doua zi, mi-a multumit prelung si a plecat.

     

      L-am tot asteptat cateva saptamani, dar degeaba. Nu-mi explicam de ce insistase atat si totusi de ce intarzia. Am fost obsedat cateva luni de vocea acelui domn pe care, de fiecare data cand mi-o aminteam, mi se parea foarte cunoscuta si totusi indepartata. Avea un timbru calm, invaluitor.

     

     

     

     


     

     

     

      Cu timpul, gandurile mele au revenit la normal. Copilul meu crestea frumos, iar eu ii faceam educatia de rigoare.

     

      Cred ca baiatul meu avea zece ani cand, intr-o zi, s-a intors de la joaca, din fata blocului, cu un arc de lemn, migalos lucrat si cu cinci sageti delicate, facute dintr-un lemn deosebit. Imediat l-am luat la rost, ca un tata sever ce eram, mai ales ca nu concepeam ca fiul meu sa-l fi furat de undeva. Aproape plangand, mi-a explicat ca, atunci cand a coborat la joaca, domnul din apartamentul vecin I-a dat smecheria asta, care, de fapt, nici nu stie la ce foloseste. Era normal ca un copil nascut in secolul calculatoarelor sa nu aiba parte de jucarii cu simboluri stravechi.

     

      Enervat de minciunile copilului pe care credeam ca-l educasem cum trebuie, am sunat la usa vecinului cu o oarecare retinere. Aveam in mana arcul drept marturie. Mi-a deschis un barbat in jur de 40 de ani, caruia I-am prezentat scuzele de rigoare, dupa care am atacat direct subiectul pentru care venisem. M-a invitat in casa si a raspuns afirmativ intrebarii mele. Gasise arcul printre vechiturile lui de pe balcon si, neaflandu-i folosinta, I l-a dat baiatului meu. Primind explicatia dorita am vrut sa ma retrag, dar m-a retinut, oferindu-mi un pahar de coniac. Am baut impreuna si mi-am dat seama ca e un tip de treaba. Cu putin alcool, mi-am dat drumul la limba, povestindu-i despre meseria mea, amintiri din armata, din facultate, din liceu El raspundea scurt de fiecare data, dar chiar si prin putinele cuvinte pe care mi le adresa, mi-am dat seama ca, desi eram cam de aceeasi varsta, imi era mult superior in gandire si in exprimare. A evitat mereu sa vorbeasca despre sine si viata sa, aprecia doar spusele mele, adaugand doar remarci la moment.

     

      Ma impresionase mobila veche, din lemn masiv, neagra, aristocrata, dominata maret de o biblioteca imensa cu mii de carti mai vechi si mai noi asezate haotic. Peste tot in camera erau imprastiate carti, pe noptiera, pe masa si chiar pe covorul vested uscat de vreme. Nu am putut remarca nici un titlu, dar in nici un caz nu era o simpla literatura.

     

      I-am multumit pentru tot si m-am intors acasa. I-am povestit sotiei despre vecinul de alaturi, dar ea nu a reactionat nici intr-un fel. A pus interesul meu sporit pentru omul acela pe seama coniacului. Numai eu ramaneam blocat de privirea lui insistenta, patrunzatoare si de gandirea profunda de care daduse dovada.

     

      Mult timp am observat la fereastra sa palpairea usoara a veiozei chiar dupa miezul noptii. De fiecare data imi aminteam colosala sa biblioteca si imi explicam prelungirea lecturii spre orele tarzii ale noptii.

     

     

     

     


     

     

     

      Baiatul meu a terminat liceul printre primii, a intrat apoi la medicina si s-a insurat cu o colega de an. Le-am facut o nunta simpla, la noi acasa. A fost foarte tineresc.

     

      Pe la ora opt seara, cand petrecerea era in toi, primim vizita unui tanar cam de aceeasi varsta cu baiatul meu, s-a recomandat noilor insuratei drept vecinul de alaturi, le-a urat cele cuvenite si le-a inmanat un pachet frumos ambalat si destul de voluminos. Nurorii mele I-au cam sclipit ochii la vederea pachetului de fapt si la vederea vecinului, care nu arata rau deloc.

     

      Sotia mea l-a tratat cu unele cu altele, si I-a tinut companie pe cat s-a priceput, in timp ce eu, cautandu-mi o preocupare aparenta, am reusit sa-l observ mai bine. N-a dansat, a refuzat orice invitatie din partea fetelor. Cand ridica privirea catre mine, se fastacea intr-un fel nefiresc si o indrepta in alta parte. Dar parca privirile noastre erau atrase intotdeauna una catre cealalta. Cand a plecat, mi-a strans mana cu putere. I-am privit mana viguroasa si mi s-a parut deosebit de frumoasa. N-as fi crezut ca voi admira vreodata mana unui barbat si, totusi, cea a tanarului meu vecin m-a impresionat. O amintire veche parca s-ar fi trezit in mintea mea, declansand pe retina o imagine neclara: tot o mana barbateasca pe care o stransesem candva, cu alta ocazie, dar nu-mi puteam aminti.

     

     

     

     


     

     

     

      Baiatul meu a terminat si facultatea si s-a instalat cu sotia si primul lor copil intr-un apartament cu patru camere de langa spitalul municipal. Ramasesem printre cei mai vechi locatari ai blocului si imi parea rau de fiecare vecin care ne parasea pentru alte parti ale orasului. As fi vrut sa ma mut si eu intr-o garsoniera, mai ales ca iesind la pensie, devenisem apatic si inchis. Simteam lipsa sotiei mele care se stinsese, saraca, dupa o boala cumplita. La pensionare, colegii mei imi facusera o despartire impresionanta pana la lacrimi.

     

      Ieseam zilnic la plimbare din nevoia de miscare si ma intalneam, adeseori, cu un baiat cu figura trista, maturizat prea timpuriu. Dupa salutul destul de familial, ma intreba unele amanunte de viata baiatului meu si a sotiei sale. Ochii ii pareau obositi si aveau o privire stearsa. Fruntea ii era adanc brazdata de riduri, de neconceput pentru varsta sa. Predominau insa unele trasaturi pe chipul sau pe care le mai vazusem candva. Poate era o figura comuna, dar pe mine ma atragea. Avea o voce tremurata si slaba, iar privirea imbatranita I se oprea adesea intr-un punct fix. Culmea, dar indraznea sa ma invite la el in vizita, dar eu faceam in asa fel incat sa inteleaga singur refuzul. Eu, in vizita la un copil?

     

     

     

     


     

     

     

      Acum cativa ani am gasit in lazile vechi arcul de odinioara al copilului meu. Nepotii mi-au refuzat darul; Sunt fii de medici si nu accepta vechituri. L-am daruit atunci unui copil singuratic si mereu retras, ce statea ore intregi pe banca din fata blocului, privind la cei ce se jucau, dar fara sa participe la jocuri. Cand I-am oferit arcul, in ochii lui s-a aprins o luminita si l-a primit ca pe un obiect de pret. M-a insotit timid pana in fata usii mele, de unde el s-a indreptat spre garsoniera de vis-à-vis. A deschis-o cu o cheie dintr-un set bogat si a impins-o larg la perete. Cu un gest matur si amabil, m-a invitat sa intru. Curios, am aruncat o privire inauntru si am intalnit-o semetia bibliotecii ticsite ti teancurile de carti sprijinite de perete. Atunci am simtit aceeasi emotie pe care am avut-o cu ani in urma, de aceea am hotarat sa intru. Trebuia sa aflu enigma acestui copil ce traia singur intr-o garsoniera plina de carti. Vorbea incet, cu un suras sincer pe figura. Si-a dat seama ca aveam atatea intrebari de pus. Rolurile se schimbasera: eu eram copilul care punea intrebarile, iar el trebuia sa raspunda.

     

      Nici unul dintre raspunsurile pe care mi le-a dat nu era clar; toate erau invaluite intr-o unda de mister, sau poate varsta mea nu-mi permitea sa patrund sensurile saradei.

     

      N-am putut intelege pe moment si abia dupa ce ne-am despartit, singur in camera mea, am tras unele concluzii pe care nu le puteam admite. Din cuvintele sale, reiesea ca ma cunostea de tanar, de cand m-am mutat in bloc. Evoca unele elemente comune intalnirii mele cu batranul de pe scari, din copilaria si de la nunta baiatului meu, mi-a aratat un aparat de radio rudimentar, ca o piesa de muzeu pe care si-l reparase singur cu ani in urma. Se indragostise de electronica o data cu vizita aceea misterioasa pe care mi-o facuse. Nopti intregi sacrificase studiului. Nu cunoscuse odihna. Pentru el timpul se scursese dublu.

     

     

     

     


     

     

     

      Acum cateva saptamani am gasit in cutia de scrisori un bilet cu un scris grabit, azvarlit nervos pe hartie. Semna vecinul de vis-à-vis, si ma anunta ca timpul i s-a scurs. Am sunat imediat la usa lui, dar nu mi-a raspuns nimeni.

     

      Peste cateva zile l-am cunoscut pe noul locatar al garsonierei de alaturi. Un batran de varsta mea, foarte vorbaret, de o cumsecadenie exagerata. Imi povesti cu lux de amanunte amintiri din tineretea lui, captivante si interesante, incat imi placea sa-l ascult. Nu demult, cand ne-am adresat un ramas bun provizoriu in fata usilor noastre, mi-a aruncat o privire care mi-a rascolit toate amintirile si m-a tulburat enorm. M-am izolat in casa si am incercat sa ma linistesc. Senzatiile atat de puternice nu-mi faceau bine la varsta mea. Am recunoscut privirea batranului de acum cateva decenii, din acelasi loc de pe casa scarii. Ma temeam sa nu inceapa iar

     

      N-am putut dormi cateva nopti la rand. Nu am iesit in casa, fiind presat de trecutul meu si al vecinului. Intr-una din noptile mele nedormite mi-am comandat gandurile vechi sa functioneze normal si am trecut in revista toti anii pe care ai petrecusem in acest bloc. La distanta de cate zece ani, aparea mereu un locatar al garsonierei vecine, un barbat din ce in ce mai tanar. Imi aminteam privirea lui adanca, mainile puternice si curate, vocea calma si grava, trasaturile nobile ale chipului. Toarte se imbinau acum perfect, creand portretul aceluiasi om, al celui care, prin aparitiile sale rarisime, ma tulbura mereu, declansand haos in viata mea. Nu puteam crede ceea ce gandeam. Imi for-am amintirile in cautarea unei concluzii mai putin absurde, dar mereu ajungeam la acelasi punct al cautarilor mele. Vecinul, batran si, dupa o viata traita doar in slujba studiului, copil, a lasat sa treaca timpul indiferent, de doua ori mai repede decat pentru mine.

     

      Nu stiu de unde venea, nici unde a disparut, nici daca existase intr-adevar.

     

      Stiam doar un lucru pe care nu-l puteam concepe: el a imbatranit invers!

     

      Si mai departe nu mai stiu ce-a fost.

     

© Copyright Dana Mîndru
Comentarii (2)  
Diana
Miercuri, 1 Aprilie 2015, ora 11:09

Viata fara sfarsit in ideea ca desi imbatrana invers, era mereu un ciclu rotativ, nu avea sfarsit. Dragut text, gen Benjamin Button . :)

Lipovan
Miercuri, 1 August 2007, ora 01:34

Nu vad legatura cu ,,Viata fara Sfarsit''

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online