evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Călătoria unui artist...  -  Descoperirea  -  Gri şi roşu auriu  -  Primăvara nucleară  -  Praf minune (III)  -  Misiunea  -  Luminile oraşului XXVII  -  Dincolo de ceţuri  -  Lumânărica se pregăteşte să trăiască  -  The Alien Revolution  -  Vatmanul - Purificarea  -  Stâlpnicul  -  Ceasul voinicului  -  Eu şi Cu Mine  -  Partida de bridge  -  Între ziduri  -  Petrecerea  -  Aici şi acum  -  Labirintul de gheaţă  -  Cristerra  -  Molecula Vieţii de Apoi  -  Mimi, Momo şi Mumu  -  Coşmar  -  Amintiri trecute şi viitoare  -  Fragmentalism  -  Manifestul de aur al desăvârşirii  -  Reactorul  -  Nebunul  -  Alfa şi Omega  -  Pescarul la apus  -  Cum să te fereşti de urs  -  Fragile  -  Casa nebunilor  -  Luminile oraşului XXI  -  Coana mare se mărită  -  Melcul  -  Revederea de 20 de ani  -  Praf minune (II)  -  Ion cel fericit  -  Big Bang Boo  -  Povestea unui ceas  -  Copilul Visător cu Mâinile de Aur  -  Sharia (fragment)  -  Război total  -  Unii îmi zic Charon...  -  Fiii lui Rawser  -  Cartea cu autor necunoscut  -  Vatmanul - Mass Media  -  Povestea knorgului care îşi caută mama  -  Arta fugii în cinci acte


Un pahar de vin

Un pahar de vin
  Alexandru Manole
varianta print

Alexandru Manole



Publicat Duminică, 16 Iulie 2006, ora 21:47

      -Buna ziua! Sunt un pahar de vin si am o poveste de spus. Este chiar povestea vietii mele atât cât e ea, cu toate peripetiile ei, pe care voi încerca s-o reproduce cât mai veridic posibil.

      Totul a început într-o zi ploioasa de toamna sau poate ca nu era chiar toamna; însa eu asa as fi vrut sa fie. Oamenii s-au trezit ca întotdeauna dis-de-dimineata, pierzând ore bune de somn numai pentru a ajunge la serviciu la fabrica de sticla. Era un orasel mic unde cam toata lumea se cunostea între ea, toti îsi zâmbeau anemic si mecanic, iar principala sursa de venit pentru ei era fabrica mai devreme mentionata. Îsi beau în graba cafeaua, îsi sarutau nevasta si copilul si porneau într-unul din zecile de autobuze albastre exact ca ei, ce aveau sa-i duca în scurt timp la destinatia lor- fabrica de sticla. Pe drum poate ca aveau probleme existentiale, poate ca adormeau, poate ca stateau pur si simplu nemiscati, d-abia asteptând sa inceapa lucrul…mda… putin probabil. Cine stie ce gânduri se ascundeau în capetele lor scaldate în atâta rutina?!?

      S-au dat jos, si-au stampilat cartelele, s-au îmbracat în uniforma lor albastra si trista si s-au pus pe treaba. Astazi aveau de facut, ca de obicei, 450 de pahare de vin rosu. Buton dupa buton degetele lor oboseau, iar dupa 389 de apasari consecutive de la fiecare din cei 9 operatori ai fiecarei benzi, am aparut EU. Înalt, suav, transparent; plin de viata si puritate. Ciudat lucru… nu am fost botezat cu un nume ca restul lumii, ci cu niste cifre. Pe banda aceea am prins viata si mi-am admirat pentru prima data liniile fine, sculptate nu de mâinile acelor muncitori mizerabili ci de inventiile hidraulice ale unor minti mult mai luminate. Macar acele masinarii erau programate pentru rutina…Zeci de astfel de instrumente se plimbau prin fata mea. Nu întelegeam ce e cu ele, dar ma simteam…uimit! Singurul lucru înfricosator era o cutie din care iesea un fel de roseata care cu acei ochi ai ei nimicitori transforma neîncetat sticla în frati de-ai mei. Altii vad un chip zâmbitor de mama la nastere, eu am vazut acei doi ochi înflacarati si mâinile mecanice înfioratoare pentru unii, dar sentimentul a fost acelasi.

      Apoi, dintr-o data, în timp ce ma plimbam linistit pe banda aceea, pamântul mi-a fugit pur si simplu de sub picioare; nu mai simteam nimic. Dupa o cadere scurta m-am trezit în întuneric. Am cazut în gol. M-am panicat. As fi tipat, dar nu aveam gura. Ma simteam amenintat; peretii, oriunde s-ar fi aflat ei, aveam impresia ca vor sa ma devoreze. Întunericul ma cuprindea sa ma sfâsie, iar eu ma simteam prelingându-ma usor spre un abis etern al durerii. Pulsul îmi crescuse si simteam ca explodez. Deodata, în lamentarea mea, am auzit o voce molcoma…sau nici nu mai stiam daca e adevarata sau îmi imaginez eu totul. Dârdâiam si ma miscam anevoios în cutie. “Nu-ti fie teama…”; asta auzeam mereu. M-am întors usor, pregatit pentru tot ceea ce era mai rau si am dat nas în nas cu el: un pahar impunator, usor ciobit care parca doar din priviri m-a aruncat la pamânt:

      - Nu-ti fie teama…toti asteptam acelasi lucru.

      - Care toti?

      - Paharele de vin, NOI.

      - Unde o sa ajungem? Ce asteptam?

      - Asteptam sa ajungem în diverse locuri. Depinde de noroc…magazine, restaurante, etc.

      - Pai da’ tu cum stii atâtea?

      - Eu traiesc de mult timp. Sunt un unicat. Sunt al 451-lea pahar, cel care nu trebuia sa iasa niciodata. Sunt o greseala, daca vrei. Un dobitoc a apasat o data în plus pe buton, s-a rupt banda, dar asta e… am aparut si au trebuit sa aiba grija de mine. Acum am fost aici pentru reparatii.

      - Dar care e menirea nostra?

      - Nu stiu…nu m-am gândit niciodata. Presupun ca sa fii umplut cu cât mai mult vin, si din soiurile fine si din cele mai proaste, sa ajungi prin diferite locuri si sa retii gusturile specifice care îti vor placea. Dar din pacate nu vei avea nici un control asupra drumului pe care vei merge. Vei fi purtat ca o piatra de albia râului, iar tot ce vei putea face e sa gasesti lucruri placute în timp ce plutesti. Iar la un moment dat, inevitabil, un dobitoc te va scapa si vei crapa în asa hal in cât orice reparatie e în zadar.

      - Adica nu voi mai fi? Zi mai multe…

      - Nu mai pot. Sunt si eu batrân si obosit. Nu te mai gândi la asemenea lucruri. Hai sa dormim!

     

      Am încercat sa adorm, însa era în zadar. Întrebarile ma macinau, iar lucrul care ne transporta tot topaia si scotea un sunet metalic îngrozitor ce ma zgâria pe tot creierul.

      În sfârsit sunetul metalic s-a oprit, dar eu tot nu adormisem. Doua mâini negricioase ne-au scos din cutia aceea si ne-au asezat pe o masa rotunda. Un tip cu o camasa alba si par castaniu s-a apucat sa ne stearga de zor cu o cârpa pentru ca într-un final sa ne aseze suspendati cu capul în jos pe niste bare metalice. Mi-era sa nu-mi explodeze capul…ah, Doamne! Cât uram controlul ce-l aveau altii asupra mea! Mai târziu am aflat de la 451 ca locul unde ajunsesem era un restaurant si ca în curând ne vom împlini scopul… acela de a fi umpluti cu vin rosu. Am fost lasati acolo sa asteptam, sa ne prafuim, sa ne facem griji. Noua ni se pareau veacuri, însa nu trecusera decât câteva minute. Toti se plimbau pe lânga noi si-si vedeau de ale lor, lasându-ne sa stam acolo pana ce aveam sa murim.

      Acelasi tip îmbracat in alb m-a ridicat si m-a asezat pe masa în pozitia mea normala. Eram atât de usurat. Lânga mine am zarit o farfurie, niste servetele si un cutit si-o furca… lucrurile pe care le gasesti cam pe orice masa de restaurant, dupa cum spunea 451. Însa aici am mai descoperit ceva…L-am gasit pe 875 - pahar de vin alb. Împreuna cu el am mai depanat memorii si ne-am pregatit amândoi sa fim umpluti cu vinuri fine si mai putin fine, sa ne dispara de tot puritatea si sa ne apropiem de scopul nostru final.

      Pe zi ce trecea, ospatarii ma umpleau cu tot felul de vinuri rosii: Merlot, Pinot Noir, Cabenet Sauvignon; fiecare din diferite parti ale lumii, fiecare cu un gust atât de diferit, Chianti, Shiraz, Tempranillo, pâna si Sangria a picat înauntrul meu, umplându-ma de noi si noi experiente. De fiecare data sentimentul era diferit; fiecare vin îmi producea o stare diferita. Nu mai contau micile zgârieturi si ciobituri pe care le aveam. Ma simteam atât de bine încât parea ca nimic nu ma va mai putea înfrânge. Dar ma înselam amarnic. Un ospatar nou, un copil prost care nu stia nimic despre vinuri, m-a umplut cu un Chateaux Bordeaux… Oricât de fin ar fi fost, tot vin alb ramâne. Simteam ca tot corpul mi se prabuseste sub caldura nimicitoare a vinului…parca pielea mi-era smulsa de niste gheare invizibile…Nu mai puteam respira, transpiram si plângeam atât de durere, cât si de rusine. Într-o clipa totul a fost gata… Clientul a stropit peste fata baiatului vinul spurcat ca o flegma bolnavicioasa, fiecare aruncâdu-si priviri hidoase în timp ce fetele lor se deformau înaintea mea asemeni acelui furnal care mi-a dat viata. Iar eu… eu am zburat pâna în cealalta parte a camerei… Singur, înfrigurat, spart si nefolositor, în coltul meu unde totul era paralizat, am aflat ce vroia 451 sa zica : Traim, acumulam experiente, ne simtim bine, ne simtim rau, însa oricât de mult ne-am schimba opiniile, sentimentele, hainele sau înfatisarea, nu ne vom putea schimba niciodata cu adevarat, pe de-a-ntregul. Ramânem tot ceea ce eram în esenta si ceea ce s-a decis ca vom fi…un pahar de vin, un ospatar, o curva, un scriitor… un pahar de vin.

     

© Copyright Alexandru Manole
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online