evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Proiecţionistul  -  Îngerul cenuşiu - Angela  -  Intoxicaţia. Investirea de novice  -  Ziua în care a dispărut Mircea  -  Striptease  -  Dumnezeul unei lumi mărunte  -  Petrecerea  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (IV)  -  Greaţă  -  Răscrucea  -  Darul divin  -  Camera de la capătul holului  -  Nyprus  -  Calul cruciatului  -  Corespondenţă literară  -  Îngerul cenuşiu - Gabrielle  -  Peştera I  -  La chambre quotidienne (fr)  -  Oglinda îngerilor  -  Ulysse şi Hector  -  Cuantum sincronicity - formula nemuririi  -  Povestire  -  Mamal - Despărţirea  -  Întunericul vieţii  -  Puroi III  -  Depozit.03  -  Turnul de calcar  -  Ghavany  -  Luminile oraşului 2 (III)  -  Imdiola  -  Lecţie de Umanitate !?  -  Drumul care nu se vede  -  Povestea unui ceas  -  Mărire şi decădere  -  Îmbrățișare  -  Paznicul grădinii de piatră  -  Conştiinţa împăcată  -  Submarinul Roşu  -  Mămica şi El Diablo  -  Tânăr si încă nescris  -  Taxi  -  Povestea gândacilor  -  Muzeu Apocaliptic  -  Trãind în cercul vostru strâmt, vã credeţi genii  -  Cărăușul  -  Pendulul municipal. "La dolce vita"  -  La vânatoare da "Eilian"  -  Bella. Moartea unui body-guard  -  Cartea cu autor necunoscut  -  Timpul


"ªi caii se împuşcă, nu-i aşa ?"

"ªi caii se împuşcă, nu-i aşa ?"
  Lucian-Dragoş Bogdan
A tricky individualism
Not yet
Tears of a star
My values vs. yours II
My values vs. yours
varianta print

Lucian-Dragoş Bogdan



Publicat Marţi, 25 Februarie 2003, ora 10:05

      Soarele ardea nemilos, încingând nisipul. De jur împrejur nu era decât desertul întins si monoton, punctat ici-colo cu cactusi.

      Se ridica anevoie de jos si se scutura de praful auriu ce-l acoperea. Tremura din toate încheieturile, caci frigul noptii îi patrunsese în oase. Cu toata acea caldura draceasca îi era înca racoare, iar ochii - rosii - aproape îi ardeau.

      "Sunt bolnav", constata resemnat.

      Era bolnav; bolnav si condamnat la moarte. Daca parasea desertul ar fi fost ucis în câteva ore. Iar daca ramânea aici arsita zilei, frigul noptii, oboseala, setea sau foamea l-ar fi rapus curând.

      Inspira adânc, încercând sa-si revina, dar aerul fierbinte îi arse plamânii. Nici o adiere, nici un sunet, nici o aroma... Doar soare si nisip sau, poate, un cactus. Dar, cine stie, poate cactusii nu erau decât rodul imaginatiei sale bolnave, satula de soare si nisip, al gâtului uscat, al stomacului torturat de foame.

      Un lucru era cert: nu putea ramâne acolo. Îsi aduna fortele, îsi concentra atentia doar asupra drumului si porni. Mergea greu, iar transpiratia curgea siroaie pe pielea roscata, biciuita necontenit de razele stralucitoare.

      Era singurul supravietuitor al poporului sau. De fapt, era singurul supravietuitor al întregii lui civilizatii. Demult, când nici nu se nascuse înca, oamenii albi le cerusera ajutorul. Poporul lui si alte câteva acceptasera, dar multe - multe dintre celelalte - refuzasera. si atunci un razboi surd, lung, dureros izbucnise. Popor dupa popor se stinsesera, reduse la cenusa de puterea fara margini a oamenilor albi. Câteva batalii câstigate, dar marele razboi pierdut.

      Ei, cei care se supusesera de buna voie, continuau sa-i ajute. Dar asa-zisa prietenie se dovedise curând ca nu era decât o sclavie, una din ce în ce mai cruda.

      Apoi, de nu se stie unde, aparusera niste fiinte rezistente, supuse, puternice, de un negru metalizat, care îi înlocuisera încetul cu încetul.

      De atunci, pentru poporul lui totul devenise un iad. Se spunea despre ei ca "sunt buni doar daca sunt morti".

      Si murisera.

      Murisera sute, murisera mii, murisera zeci de mii. Iar celelalte popoare, cu toata supunerea lor, nu aveau nici ele vreo sansa.

      Se stinsesera asa, popor dupa popor, toti.

      Mai era însa o speranta: El. El vazuse, el auzise, el simtise.

      El stia. Stia totul despre toti, despre toate, din toate timpurile si din toate locurile. Dar era ultimul, iar oamenii albi îl urmareau.

      "Si totusi eu sunt Speranta", gândise. "Nu pot muri; o speranta nu moare niciodata". Îsi repetase asta de mii de ori, pâna îsi amintise.

      Îsi amintise de vechile legende care povesteau ca odata - în timpuri imemoriale - Pamântul fusese stapânit de cele mai frumoase, inteligente si bune fiinte. Li se spunea Delfini si erau semizei.

      Dar urgia se abatuse pe uscat si semizeii coborâsera în ape. Iar acum oamenii albi cautau prietenia lor.

      Trebuia sa le spuna sa se fereasca, trebuia sa le dea stafeta întregii lui civilizatii.

      Dar pentru asta trebuia sa paraseasca desertul si sa mearga la ocean. Iar iesirea din desert însemna MOARTE.

      "O speranta nu moare niciodata! Ea ramâne ca sa încerce, sa ajute, sa spuna".

      Ajunse la marginea desertului si, extenuat, se aseza la umbra unui pom. Mai avea de mers vreo doua zile pâna la ocean, dar stia.

      Stia cum sa nu fie prins. Instinctul îi alesese si pâna atunci calea cea mai sigura. Era Destinul, Kismet, Karma. TREBUIA sa ajunga la ocean.

      Îsi trase sufletul o clipa, apoi îsi aduna puterile si se ridica.

      Dar nu mai era singur; doi oameni albi se apropiasera la mai putin de zece metri. Iar în mâinile lor - mesageri neînduplecati ai mortii - doua pusti.

      Tremurul crescu, deveni Neliniste, apoi Teama, Frica si, în cele din urma, Uitarea exploda în el. Ochii i se cascasera grotesc, muschii îi tremurau, dintii îi clantaneau...

      "Fugi, sari, alearga, zboara, evapora-te... DISPARI!"

      Statea...

      Vroia sa sara în toate directiile, sa fuga în desert, în padure, în munti, peste tot în aceeasi clipa.

      ...înnebunit...

      Vroia sa se repeada la agresori, sa-i loveasca, mai repede decât ar fi putut ei sa traga, sa-i ucida. eliberând din el toata ura unei civilizatii.

      ...de spaima.

      Doua arsuri îi sfârtecara pieptul. Îi privi: doi oameni albi, cu pustile în mâna. Înca doua arsuri. Ridica - prin vis - capul spre cer, deschise gura si sufletul îl parasi, într-un strigat de deznadejde.

      Un nechezat prelung si trist.

      Apoi cazu, teapan, cu ochii larg deschisi, plin de sânge, în iarba matasoasa.

      Grasanul rasufla usurat si se aseza, în timp ce lunganul scotea cutitul de la cingatoare si se apropia de cadavru.

      - Hai si ajuta-ma...

      - Eh, lasa-ma... Nu mai pot! E al dracului de cald, mai suspina grasanul.

      Scoase o batista dintr-un buzunar si-si sterse fata asudata.

      - Crezi ca era ultimul?

      Lunganul nu-i raspunse. Constiincios, jupuia animalul ucis, aruncând scârbit în laturi carnea plina de sânge. Grasanul începu sa fluiere visator.

      Iar soarele ardea nemilos, carbonizând totul.

      - Gata! zise lunganul si se ridica, îndesând pielea în ranita. Sa mergem!

      Grasanul se ridica oftând si porni dupa el spre intrarea în padure.

      - Crezi ca era ultimul?

      - Sper, raspunse lunganul.

      Grasanul rânji satisfacut, eliberat brusc de griji.

      - Ce zici, dupa ce luam recompensa, mergem la un film?

      - Mmm" nu stiu, mormai lunganul.

      - Am auzit ca e un film reusit la Oldies. Ceva cu "" caii se împusca""

      - E despre animale?

      În vocea lunganului se simtea dezgustul.

      - Nu! se grabi grasanul sa nege.

      - OK, poate mergem. Sa vedem cât câstigam"

      - Apropo, crezi ca era ultimul?

     

© Copyright Lucian-Dragoş Bogdan
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online