evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Citadela Asociaţiei  -  Asaltul  -  Lumina de jad  -  Ultima frunză  -  Blasfemii : Globul de Crăciun  -  Ziua în care a dispărut Mircea  -  Striptease  -  Trenul  -  Cum să te fereşti de urs  -  Inelele lui Saturn  -  Molecula Vieţii de Apoi  -  Nebunii lui Arrianus  -  Licuricioaia  -  Enigma de cristal  -  Zei şi oameni  -  !NFERNUL (fragment): Autistul  -  Pierderea  -  Bătălia pentru supravieţuire  -  Mărturisirea lui Abel  -  Meduza (II)  -  Câmpurile magnetice ale lui Belizarie  -  Ultima ispitire a sfântului Anton  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (IV)  -  Călătorii cu îngeri  -  Din vitrină  -  Halta părăsită  -  Principiul alibiului  -  Conştiinţa lui Uezen  -  Clocitorul Josh  -  Omu' nostru de "sus"  -  Luminile oraşului IX  -  Cel care nu mai e  -  Meduza (V)  -  Închis  -  Ankirah  -  Povestire  -  A Doua Epocă Întunecată  -  Petrecerea  -  Zodia de apă - Niagara poetry  -  Visătorul  -  Fugind pe cerc  -  Un moment nou sau Cădere în cap spre cerul liber  -  Je t'aime mélancolie  -  Nebunul  -  Nu vreau să fiu un erou !  -  Theron Girradus  -  Depozit.02  -  Invizibilul  -  Archeopterix  -  Eu, Singularul Absolut


Taina leului

Taina leului
  George Grigore
Program de criză
Misiunea
Ceasul voinicului
Gândacul
ªahul de duminică
varianta print

George Grigore



Publicat Duminică, 15 Octombrie 2006, ora 09:17

      Înca de pe vrema când eram adolescent am auzit unele povesti care aveau ca subiect senzationalele farfurii zburatoare, UFO, asa cum aveam sa aflu mai târziu, nu chiar peste multa vreme. Am citit mai apoi câteva articole în presa comunista, articole care nu-mi pot explica nici în ziua de astazi cum scapasera cenzurii atât de necrutatoare. Totul îmi parea atât de ireal, de neverosimil, si asta pâna într-o buna zi când eu însumi am fost martor ocular la o asemenea aparitie. Din ziua aceea am facut o adevarata pasiune, ba chiar as spune fara sa gresesc câtusi de putin, obsesie pentru fenomenul OZN.

      Am început sa devorez tot ce era referitor la vizitatorii din alte lumi, fiind convins în sinea mea ca ceea ce ni se releva noua, pamântenilor, nu erau altceva decât niste nave interstelare conduse de semeni de-ai nostri, cu toate ca daca luam în consideratie marturiile multor martori oculari, foarte putini semanau cu noi, pamântenii. Am descoperit paleoastronautica si am fost foarte impresionat de minunile vechilor civilizatii. Am început sa colaborez cu unii dintre ufologii nostri, axându-ma în special pe fenomenele petrecute pe cerul tarii noastre. Iata-ma, asadar, dupa numai câtiva ani, îngropat într-un maldar de scrisori cu marturii reale ori imaginare, fotografii, casete video, articole din presa româna si straina, toate strânse în dosare si aliniate frumos în ordine alfabetica si pe ani. În strafundul cugetului meu mai pastram o mica samânta de neîncredere, si asta pâna în ziua când am primit o scrisoare de la un cititor al revistei la care colaboram în calitatea mea de ufolog specializat pe probleme nationale. Iata un fragment care mi-a atras atentia în mod deosebit si de la care a pornit întreaga poveste, atât de uluitoare:

      “Stimate domnule profesor,

      Povestea pe care vreau sa vi-o aduc la cunostinta mi s-a întâmplat chiar mie, cu multi ani în urma, pe vremea când eram un baietan, elev în clasa a IX-a a liceului Petru Maior din orasul Gherla. S-ar putea sa fie o bazaconie, o idee fixa, obsesie, dar la fel de bine s-ar putea sa fie si ceva real în toata afacerea asta. Vedeti dumneavoastra, eu sunt convins ca pe vremea aceea am fost victima unei rapiri de catre extraterestri, prin urmare va rog sa-mi fixati o data la care ne putem întâlni spre a va povesti în detaliu experienta prin care cred ca am trecut…”

      Pe moment nu mi-a parut ceva demn de luat în seama, asa ca am pus plicul într-un dosar si am uitat cu desavârsire de cererea ce-mi fusese adresata. Ma ocupam pe atunci de câteva aparitii din nordul Moldovei si mai cu seama de la manastirile Varatec, Voronet si Siret. Încercam sa stabilesc o legatura între OZN-urile vazute de atâtia privitori si lacasurile de cult crestin-ortodox.

      Dupa un timp, când cautam ceva în dosarul cu cazurile dubioase, a cazut pe jos plicul de a carui existenta uitasem cu desavârsire. L-am ridicat si am recitit epistola omului din Gherla. De asta data ceva, nu as putea spune ce, poate intuitia, poate un al saselea simt, mi-a atras atentia si punând mâna pe telefon am purces la cautarea expeditorului. Mi-a luat câteva ceasuri si multe impulsuri, dar va jur ca a meritat. Mi-a raspuns o voce pitigaiata de copil:

      - Alo… Cine-i?

      - Casa Dicsi? am întrebat eu.

      - Da.

      - Domnul Dicsi e acasa?

      - Care din ei? m-a întrebat copilul, ce nu parea sa aiba mai mult de 4 anisori, dar care era istet foc. Taticu’, sau îl vreti pe bunicu’?

      Eram pus în fata unei dileme. Care din ei era autorul scrisorii? Daca era tatal, dupa o analiza logica trebuia sa fie relativ tânar, asa ca toata povestea putea fi un bluf, daca era bunicul… M-am hotarât sa-l cer la telefon pe bunic.

      - Pe bunicul da-mi-l, te rog.

      - Numa’ o târa, ca daca-l cereati pe tata nu-i acas’…Bunule, striga el sau ea, nu reusisem sa-i stabilesc sexul prin telefon, te cauta un nene… Vine mintenas.

      - Îti multumesc, puisor. Cum te cheama pe tine?

      - Zoltan.

      - Aha, si acasa îti zice Zoli, asa-i?

      - Îhî!

      - Si câti ani ai tu, Zolico?

      - Pai mâine fac patru ani…

      - Oh, la multi ani, sa cresti mare…

      - Vii si tu la ziua mea? m-a întrebat pustiul.

      - Nu stiu, sa vedem daca nu am altceva mai bun de facut…

      - Mai fain ca torta pe care mi-o facut-o mamica? Ni, c-o venit bunelu’. Pa, nene…

      Am auzit cum altcineva preia receptorul si apoi vocea bunicului, care nu parea câtusi de putin sa apartina unui batrân:

      - Alo, cu cine am onoarea?

      - Domnul Dicsi, Lazslo Dicsi? am întrebat eu neîncrezator.

      - Da, dar cu cine vorbesc?

      M-am prezentat cerându-i si scuze totodata pentru întârzierea cu care luasem legatura si cautând sa motivez oarecum lipsa mea de interes fata de scrisoarea lui, argumentând ca avusesem foarte mult de lucru, ba pe deasupra mai si umblasem hai-hui prin America Centrala dupa cai verzi pe pereti.

      - Dom’ profesor! a exclamat el entuziasmat, sincer sa fiu îmi cam luasem gândul de la dumneavostra.

      - Cum asa?

      - Pai erati singura persoana în care mai speram sa ma creada, pentru ca în rest tati or dat din umeri si s-or uitat la mine ca la un bolund…

      - Spuneti-mi, domnule Dicsi, când ne putem vedea?

      - Pai, stiu si eu? Asta depinde de timpul dumneavoastra…

      - Acum am o perioada mai relaxata.

      - Pai mâine nu se poate ca-i ziua lu’ nepotu-meu si nu concepe ca tocmai eu sa lipsesc… Da’, ia stati! Daca veniti dumneavoastra încoace, mâine, ca tat am auzit ca v-o invitat…?

      - Mda, ar fi o idee… Tot n-am mai vazut orasul dumneavoastra de mai bine de 20 de ani. Mâine dupa-amiaza sunt la dumneavoastra.

      - Adresa mi se pare c-o aveti!

      - Numai daca nu s-a schimbat între timp…

      - Nici vorba!

      - Atunci, pe mâine, domnule Dicsi.

      - Pe mâine, domnule profesor. Sa vedeti ce mândru o sa fi Zoltan ca are ca musafir o personalitate din capitala…!

      Am închis. Prin urmare, a doua zi trebuia sa fiu musafirul micutului meu interlocutor. Trebuia sa-i cumpar un cadou, si înca unul mai acatarii, ca doar venea din capitala!

      Am cutreierat toata dupa-amiaza magazinele si pâna la urma, nereusind sa ma decid, am dat o groaza de bani pe un joc electronic, un trenulet electric cu sine, semafoare si gara si o masinuta de formula 1 cu telecomanda.

      M-am culcat devreme. Trebuia sa ma scol cu noaptea-n cap si sa conduc câteva sute bune de kilometri…

      Poate ca va închipuiti, poate ca nu, dar cele câteva ore petrecute în sânul familiei Dicsi au fost o reala încântare, cu atât mai mult cu cât drumul lung parcurs la volan si cele doua accidente pe lânga care am reusit sa ma strecor s-au dovedit un adevarat calvar. Cei ai casei s-au dovedit minunati, iar micutul dar istetul Zoltan m-a adoptat rapid, proclamându-ma cel mai bun prieten al sau deîndata ce a desfacut cadourile mele. Când o parte din musafiri s-au ridicat sa plece pe la casele lor am profitat de ocazie si m-am retras, însotit de batrânul Dicsi, care nu era deloc batrân, având doar cu un an mai mult ca mine. Ne-am strecurat într-o biblioteca frumos aranjata si bine garnisita cu carti.

      - Pentru Zolico am facut tate astea, spuse el întarindu-si vorbele si cu un gest larg care avea darul sa sugereze întreaga casa.

      - Aveti o locuinta încântatoare, am constatat eu, asezându-ma pe fotoliul indicat.

      - Sunteti amabil, dar cred ca ar trebui sa trecem la motivul calatoriei dumneavoastra, domnule profesor…

      - Aveti dreptate, l-am aproibat eu, începeti cu începutul.

      - S-a întâmplat pe când eram în clasa a IX-a la Liceul Petru Maior, probabil ati auzit de el?

      - Îl cunosc destul de bine.

      - Fiind baiat de la sat stateam în internat. Ocupam un pat în dormitorul nr. 1, singurul care nu avea paturi suprapuse…

      Voiam sa-l rog sa treaca peste niste amanunte lipsite de importanta, dar am renuntat, luând în considerare ca poate pentru el aceste amanunte au o oarecare semnificatie, si nu m-am înselat. L-am întrebat totusi:

      - Când se întâmpla asta?

      - Pe la jumatatea lui mai ’68. Anul acela a fost plin de evenimente, aparitii de tot felul mai ales în Ardeal…

      - Asa e, am confirmat eu.

      - Sa tot fi fost ora 2 din noapte când m-am trezit cu un sentiment ciudat. Camera era foarte bine luminata, desi nu ardea nici un bec. Am pus atunci asta în seama lunii pline… Ceva ma îmboldea sa ma apropii de fereastra. Afara nu era aceeasi lumina. Mai curând era întuneric. La vreo 10 metri am distins un câine imens care sedea pe labele din spate si ma privea. Ochii îi straluceau ca fosforul în întunericul noptii. S-a ridicat si a plecat, dar nu a facut decât vreo câtiva pasi, dupa care s-a întors, a venit mai aproape, apoi iarasi a dat sa plece. Executa parca un ritual. Parea ca ma cheama! Împins parca de o forta nevazuta, am deschis fereastra si am sarit în curtea din spate. În clipa aceea am realizat ca de fapt câinele acela urias era… un leu…

      - Un leu?!

      - Da, un leu în carne si oase, cu coada si coama stufoasa, dar care ma privea cu o blândete de nedescris si parca-mi cerea sa-l urmez…

      - Si? am facut eu curios si nerabdator.

      - Si am plecat, dar din pacate aici mi s-a rupt filmul…!

      - Mda, am facut eu dus pe gânduri, cam putin pentru a trage o concluzie… Îmi cer iertare, sunteti sigur ca nu a fost totusi un vis?

      - N-a fost, clatina el din cap dezamagit ca si cel în care-si pusese atâtea sperante era neîncrezator.

      - Stati nitel, domnule Dicsi, am încercat eu sa dreg busuiocul, n-am spus ca nu va cred, numai ca, vedeti dumneavoastra, ar fi unicul caz cunoscut în analele ufologiei în care ei folosesc un animal îmblânzit…

      - Dumneavoastra stiti mai bine.

      - Puteti sa-mi aduceti niste argumente care sa ne ajute oarecum?

      - Dimineata m-am trezit în patul meu, dar când m-am dezbracat de pijama pentru a ma duce la spalator colegii mei s-au holbat la mine de parca ar fi avut în fata o aratare. Aratau cu degetele la mine si nu scoteau o vorba. Am fugit la baie si când m-am uitat în oglinda nu mi-am putut înabusi un tipat de groaza… Eram rosu ca un rac fiert! Aratam de parca as fi dormit pe o plaja într-o zi torida de vara!

      - Aha! facui eu. Si, desigur, va ustura pielea?

      - Atunci nu. Abia a doua zi a început cosmarul. Usturime cumplita, dureri de cap si de articulatii si o diaree rebela care ma ameninta cu deshidratarea. Colegii m-au ajutat sa merg la cabinetul medical. Doctorita m-a certat ca am stat prea mult la soare si, desi am negat cu tarie, nu m-a crezut. Starea s-a înrautatit. Febra excesiv de mare îmi provoca frecvent delir, dar dupa câteva zile de acalor, piramidoane, aspirine si sulfamide m am hotarât sa ma însanatosesc. Necazurile au început abia dupa vreo doua luni, când m-am trezit ca încep sa mi se clatine dintii si sa-mi cada parul. Am devenit un pacient fidel al cabinetelor de stomatologie si dermato venerice, dar am reusit sa-mi salvez dantura si o parte din par, ceea ce se vede…

      Într-adevar, omul avea o calvitie destul de accentuata.

      - Alte urmari ati mai sesizat?

      - Nu. Da’ ce, astea oare nu au fost destule?

      - Ba da, am facut eu. Stiti cu ce seamana, nu-i asa?

      - Îhî, cu o expunere la radiatii.

      - Întocmai, am spus eu, si asta e tocmai ce ne trebuie ca sa pornim cercetarile, domnule Dicsi.

      - Deci ma credeti?

      - Eu va cred, însa pentru a va crede si altii…

      - Înteleg. Mai e nevoie si de alte argumente…

      - Mai. Altceva legat de întâmplarea asta mai e?

      - Poate… Vedeti dumneavoastra, mi se întâmpla câteodata în somn sa am niste vise, mai curând niste flash-uri…

      - Îmi puteti relata si mie?

      - Desigur. O nava argintie de forma lenticulara, niste oameni aidoma noua, doar ca sunt toti blonzi, apoi o pestera cu peretii foarte netezi si din care parca iese lumina…

      - Atâta tot?

      - Asta-i tot, facu el, presimtind ca nu e suficient.

      - Cazul mi se pare interesant, am rostit eu mai mult pentru mine, dar trebuie sa scoatem din el tot ce se poate… Cred ca va trebui sa fac apel la hipnoza regresiva!

      - Hipnoza regresiva?

      - Da, bineînteles daca sunteti de acord…

      - Se poate obtine vreun rezultat?

      - În cele mai multe cazuri – da.

      - Atunci va stau la dispozitie! sari el entuziasmat.

      - Ah, nu eu voi fi hipnotizatorul, ci un amic de-al meu, psiholog.

      - La Bucuresti?

      - Nu, la Cluj.

      - Perfect! Când începem?

      L-am sunat pe Horoba. Era acasa. În câteva fraze i-am expus cazul. Cum a doua zi era duminica, ne-am dat întâlnire luni la 11 la clinica. Dicsi era emotionat nevoie mare! Ne-am luat ramas bun si am plecat la hotel, unde-mi retinusem un apartament. Dupa ce am facut un dus am reluat sirul întâmplarilor prin care parea sa fi trecut omul meu. Cazul ma intriga, parea sa fie tare…!

      Horoba ma astepta, adica ne astepta mai bine zis, în biroul sau de la etajul 1, acolo unde de fapt îsi primea posibilii pacienti si unde purta discutiile preliminare. De obicei nu colaboram cu el, pentru ca tipul era un sceptic în materie de ozenologie, mai rau decât Sfântul Toma Necredinciosul si când fac asemenea afirmatii am în vedere evenimentele traite de însasi persoana lui în padurea Huia Baciul si pe care cu o nonsalanta care friza ignoranta a pus totul pe seama unor fenomene meteo, ce-i drept mai putin obisnuite, dar fenomene naturale, cu toate eforturile depuse de mine si de alti amici de-ai lui de a-l aduce pe calea cea dreapta. Apelasem la el din doua motive, facând abstractie de neîncrederea sa: primul motiv era ca totusi Horoba era un excelent profesionist, iar al doilea – nu voiam sa abuzez de bunavointa proaspatului meu prieten carându-l pâna la Bucuresti, atâta timp cât la mai putin de 50 de kilometri de casa lui avea aceleasi posibilitati. În ochi avea acel licar sagalnic al omului care nu apreciaza fleacurile cu care se ocupa un cautator de stele umblatoare si omuleti verzi, asa cum îi placea lui sa spuna. Ne-a invitat sa luam loc si ne-a servit cu cafea si Cola. Dupa ce ne am aprins câte un Camel oferit tot de el, a atacat direct, luându-ma pur si simplu prin surprindere:

      - Dragul meu, tin sa-mi cer scuze înca de la început ca am modificat oarecum planul…

      - Cum asa? am sarit eu, nevenindu-mi sa-mi cred urechilor. Nu mai tinem sedinta de azi, ori poate din cauza scepticismului tau incorigibil ai abandonat definitiv?!

      - Linisteste-te, facu el însotindu-si spusa cu un gest menit sa ma potoleasca. Nici una, nici alta…

      - Atunci?

      - M-am gândit ca numai noi doi si un magnetofon nu-i suficient.

      - ?!

      Dicsi îsi plimba privirea de la unul la celalalt asemenea unui acuzat în boxa care asteapta verdictul în urma consultarilor dintre jurati si curte. Horoba relua:

      - I-am convocat pe Virgil Tamas, seful turnului de control de pe Cluj, care sustine sus si tare ca a fost în nenumarate rânduri martor al unor evenimente neobisnuite, si pe Uifalean…

      - Ufologul? Cristi, cel care colaboreaza la TVR Cluj?

      - Îhî! Mai mult, am solicitat si ajutorul secretarei mele, care este o excelenta stenografa…

      - Sa nu-mi spui ca te-ai îmbolnavit! l-am ironizat eu. Nu care cumva microbul OZN ti-a patruns si tie în sânge?!

      - Ah, nu, asta nu! Mi s-a parut interesant si m-am gândit ca mai multi martori si în plus si o camera video n-ar strica. De cele mai multe ori hipnoza regresiva scoate la iveala povesti interesante.

     

      11.30 a.m.

      Eram instalati în cabinetul lui Horoba. Amicul meu se asezase pe un taburet lânga canapeaua pe care era întins Dicsi. Uifalean fixase camera pe un trepied si focalizase imaginea, fiind pregatit sa-i dea drumul în orice clipa, secretara cu un notes si un pix astepta încordata, iar eu si Tamas abia ca ne puteam abtine sa nu ne foim de emotie. Amicul meu a pornit magnetofonul printr-o simpla apasare pe telecomanda pe care o scosese din buzunar si în clipa urmatoare vocea sa linistita, calda, odihnitoare a inundat încaperea:

      - Domnule Dicsi, experienta pe care o veti trai nu este deloc daunatoare, desi poate fi în anumite momente dureroasa, datorita unor amintiri demult îngropate în subconstientul dumneavoastra. Am facut aceste precizari pentru ca nu vreau sa va supun unui posibil chin fara voia si mai ales fara acordul dumneavoastra.

      - E vrerea mea, spuse el cu vocea sugrumata de emotie.

      - În acest caz as dori sa va fac niste teste. O tensiune, un puls, ma rog, niste fleacuri fara de care nu putem începe.

      Scoase din buzunar un aparat minuscul si-i introduse aratatorul mâinii stângi într-un orificiu. Apasa pe un buton si dupa câteva secunde mormai ca pentru sine:

      - Mda, e bine, apoi relua cu voce tare, ferindu-se din calea obiectivului camerei, care focalizase micul ecran cu cristale lichide: Tensiunea arteriala… tensiunea arteriala normala, 130 cu 80. Domnule Dicsi, care este patronimul dumneavoastra?

      - Laszlo.

      - În regula, de acum înainte nu voi mai folosi decât prenumele.

      În atmosfera cabinetului plutea parca ceva nedefinit, se simtea parca emotia fiecaruia cumulata, amplificata. Simteam vibratiile câmpurilor celorlalti martori. Horoba relua linistit:

      - Închide ochii… Asa… Respira normal, linistit…

      Oare el nu simtea nimic? Oare încarcatura emotionala din încapere nu-l incomoda? Oare ceilalti simteau si ei acelasi lucru?

      -… e bine asa… Facu vreo câteva pase cu mâna dreapta. Esti linistit, dormi, dar e un somn constient… asa… un somn care-ti poate permite sa vezi, sa auzi si sa vorbesti… Ne întoarcem în 1968 în luna mai pe la jumatate, atunci când ai vazut leul acela în curtea din spatele internatului…3…2…1… Unde esti?

      Trecura câteva secunde, timp în care am avut impresia ca experienta esuase, dar vocea lui Dicsi, schimbata aidoma uneia de adolescent de 15 – 16 ani, rasuna destul de clara, desi la început mi se paruse sovaitoare:

      - E lumina… Dormitorul e luminat…

      - E aprins vreun bec?

      - Nu, lumina vine din afara…

      - E ziua?

      - Nu… sa tot fie doua din noapte… Tocmai m-am trezit, dar nu stiu de ce…

      - Pesemne e luna?

      - Poate, dar lumina e mai puternica decât cea facuta de luna.

      - Te surprinde?

      - Îhî… Ma duc la geam sa vad de unde vine… Asa ceva n-am mai auzit…

      - Ce vezi afara?

      - Nimic… Ba nu! Uite un câine! Doamne, ce mare e… Si se uita la mine… Pare blând…

      - Ce face el?

      - Sta pe labele din spate si se uita fix la mine… Parca ma cheama afara sa ne jucam…

      - Ce culoare are?

      - Nu-mi dau seama… E întuneric…

      - Spuneai ca-i lumina!

      - … da, dar numai în camera, afara e întuneric… oricum, mai întuneric… Pare sa aiba culoarea nisipului…N-am mai vazut un asemenea câine…

      - Te duci la el?

      - Da… Deschid fereastra si sar. Nu-i prea sus, numai vreun metru si jumatate…

      - Ce face câinele?

      - Se uita la mine si parca-mi spune ca am procedat corect… Se ridica si pleaca… Face câtiva pasi, apoi se întoarce… Ma priveste din nou si îl aud vorbind… Vorbeste omeneste…

      Tresari. Pe fata lui era întiparita groaza, o spaima de nedescris. Începu sa tremure.

      - Ce s-a întâmplat? întreba Horoba.

      - Nu e câine… Mi-e frica…!

      - Nu-I câine? facu surprins Horoba. Daca nu-i câine, ce e?

      - E un… un leu…Mi-e frica… se tângui crispându-se Dicsi.

      - Linisteste-te… Numar pâna la trei si-ti va disparea teama… 1…2…3… gata. Îti mai e frica?

      Dicsi se relaxa. Respira din nou linistit. Mai mult chiar, zâmbea.

      - Esti sigur ca e un leu?

      - Îhî…

      - Cum a ajuns aici?

      - Nu stiu… dar e un leu blând… si-mi vorbeste…

      - Cum îti vorbeste?

      - Altfel… îl aud, da’ nu în urechi… îl aud în mintea mea…

      - Ce-ti spune?

      - Sa merg cu el ca o sa vad niste minunatii…

      - Si tu ce faci?

      - Ma tem, da’ nu asa ca înainte… Ceva parca ma împinge de la spate… O vointa, alta decât a mea, ma supune…

      - E vointa leului?

      - Nu… El numai ma cheama… Parca mai e cineva care-mi spune sa-l urmez…

      - Mai vezi pe cineva în jur?

      - Nici tipenie... Curtea e pustie si în jur e o liniste de mormânt… Si apoi vointa aceea parca vine de pretutindeni…

      - Te-ai hotarât sa-l urmezi?

      - Îhî… Ma iau dupa el… În spatele cladirii e o gaura-n gard… Surâse. O gaura prin care fugim noi în oras… Iesim pe acolo si iata-ne în strada… Vreau sa-i spun ca sunt în pijama si ca vreau sa ma-ntorc, dar el ma linisteste spunându-mi ca e prea devreme ca sa ma poata zari careva… O apucam spre marginea orasului… Nu-mi dau seama ce urmareste, dar ma tin alaturi de el…

      - E mult de mers?

      - Nu, vreo jumatate de kilometru… Acolo-i un câmp… Leul merge alaturi de mine si din când în când ma priveste si-mi zice sa nu ma tem, ca nu mi se întâmpla nimic rau… Uite ca am ajuns… Pe partea stânga a soselei, la 100 ori poate la 200 de metri, e ceva stralucitor…Pare o farfurie uriasa din argint, care sta în asteptarea noastra… Nu mai vreau sa merg mai departe… Mi-e tare teama…!

      Dicsi se crispa din nou. Broboane de sudoare îi napadira fruntea. Mâinile îi tremurau. Horoba îl privi linistit. Era stapân pe situatie.

      - Voi numara pâna la trei, iar tu te vei linisti… Nu-ti va mai fi teama… 1…2…3… Ce face leul?

      - A observat ca ma tem… Ma priveste si-mi spune ca nu trebuie sa-mi fie frica… Spune ca acolo, în nava aceea, pentru ca el zice ca farfuria de argint e o nava, o sa vad niste minunatii…

      - Si tu îl crezi?

      - Da… Leul e blând… e bun… ma iubeste…stiu asta, stiu ca ma iubeste…Pasesc alaturi de el… nava e uriasa si lumineaza… în jurul ei e lumina ca ziua…

      - Ai putea aprecia dimensiunile navei?

      - Cred ca da… Sa tot aiba vreo suta de metri în diametru, iar înaltimea…cam cât un bloc cu doua ori poate chiar cu trei etaje…

      - Vezi ceva ciudat la nava?

      - Nu… Deocamdata mergem… Mai avem vreo 20 de metri… E gigantica… si frumoasa…

      - Cum asa?

      - Nu stiu… e… e pur si simplu frumoasa… Se deschide o usa… Parca cineva aflat înauntru ne-ar fi observat… O punte coboara pâna la pamânt… Leul paseste înainte… A ajuns în deschizatura aceea si ma cheama…

      - Îti mai e teama?

      - Putin… Leul ma cheama… are o voce calda… E blând…e bun…ma iubeste…

      - Spuneai ca nu-i auzi vocea!

      - I-o aud în minte…si-mi spune sa nu ma tem… îmi spune ca ma iubeste… Intru…

      - Ne vom opri aici, l-am auzit pe Horoba si nu-mi venea sa-mi cred urechilor. Vei retine toate amanuntele de pâna acum… Voi numara invers de la 3 si tu te vei trezi… Asa… 3…2…1…

      Pocni din degete. În clipa urmatoare Dicsi deschise ochii, clipi des de mai multe ori, privi surâzator de jur-împrejur, apoi i se adresa amicului meu:

      - A iesit ceva, doctore?

      - Mai mult chiar decât crezi!

      - Atunci de ce-ai întrerupt sedinta? am sarit eu ca ars.

      - Simplu, raspunse el zâmbind, omul e la prima experienta de acest fel. Hipnoza regresiva este destul de solicitanta si am considerat ca o pauza de 2 – 3 ceasuri în care sa luam si ceva de mâncare nu i-ar strica…

      - Pai în ritmul asta o sa dureze o saptamâna! am facut eu dezamagit.

      - Prea putin probabil! Totul depinde de ce ne va mai releva prietenul nostru. Sa-ti spun ceva, profesore: sa stii ca povestea asta a început sa ma captiveze. Se pare ca întâmplarea e cât se poate de adevarata si pe deasupra a fost atât de bine conservata… Stii, ma întrebam la un moment dat daca nu cumva i-a fost implantata în subconstient de altcineva pentru a-si bate joc de noi… Ce chestie, dom’le! Abia astept derularea ei! Povestea îmi aduce aminte de un caz asemanator, care a facut mare vâlva la vremea lui în State…

      - Te referi la cazul “Anderson”?

      - Îhî!

     

      3.30 p.m.

      - Cum va simtiti, domnule Dicsi?

      - Daca n-as fi silit sa stau tolanit pe canapeaua asta ca un belfer, uitându-ma la voi cum va canoniti pe scaune, as spune ca minunat, dar asa… Apropos! Era parca vorba sa lasam la naiba domnia si reverentele, ca doar acu’ ne stim de 30 de ani si mai bine…

      Horoba chicoti. Noi abia de reusiram sa nu izbucnim în hohote. Avea umor omul meu…!

      - Deh, facu psihologul, poate cândva o sa se-nvârta roata….

      - Îhî, îhî, mai va pân’ atunci!

      - Eh, cine stie… Dati-mi degetul, spuse el aratând minitensiometrul sau din buzunar.

      - Iarasi? se strâmba Dicsi.

      - De fiecare data…

      - Ma rog…, se resemna omul, întinzându-si aratatorul.

      Horoba îsi vedea de treaba lui în timp ce Tamas si Uifalean sporovaiau în soapta, secretara îsi însiruia semnele ei ciudate pe carnetel, iar eu, numai pe jumatate prezent, priveam operatiunea de masurare a tensiunii arteriale.

      - 135 cu 80, spuse el clar, ca sa auda toata lumea, iar benzile magnetice sa înregistreze clar si corect. Începem?

      - Da.

      - Bine, spuse el cu aceeasi voce calda, dar ferma. Închide ochii… Asa… Respira, respira corect, ritmic, profund… asa… Ai ochii închisi, nu te mai gândesti la nimic… Facu niste pase deaspura omului si relua: Asa… tocmai ai intrat în nava urmându-l pe leul acela ciudat de blând si de bun… Numar pâna la trei si te vei afla din nou acolo… 1…2…3… Ai ajuns… Ce vezi?

      - Nimic interesant… Ba, ia stai! Intrarea a disparut… Nu mai e în urma mea… nu… si e…e întuneric, dar nu un întuneric ca de smoala…

      - Cum asa?

      - Nu stiu… Nu pot sa-mi explic… E întuneric, dar vad prin el… Am senzatia ca urcam… Desigur urcam… Parca spaima mi se cuibareste din nou în suflet…

      - Leul nu mai e cu tine?

      - Ba da… e alaturi si-mi spune sa nu ma tem… E numai un ascensor, îmi spune el…

      - E într-adevar un lift?

      - Da, asa se pare…

      - Îi poti vedea peretii?

      - Nu… nu-i vad, dar îi pot pipai… Cred ca nu-i decât pentru 5 – 6 persoane…Se opreste… În stânga mea se lasa o usa…

      - De deschide o usa, îl corecta Horoba.

      - Se lasa… se lasa în podea… Intram în ceea ce pare o încapere de mari dimensiuni…

      - Pare?

      - Pare, pentru ca e si ea cufundata în acelasi întuneric…În spatele meu aud un bâzâit usor… Ma întorc… Usa dispare încet-încet… Încaperea se lumineaza… E o lumina alba, stralucitoare, dar si foarte odihnitoare…

      - Poti sa descrii încaperea?

      - Da…e mare, circulara… parca as fi pe fundul unui cilindru cu diametrul cam de 10 ori poate 12 metri si înaltimea de vreo 3 – 4 metri… Peretii sunt netezi si parca ei emana lumina din încaperea în care ne aflam…

      - Nu esti singur?

      - Nu, e si el cu mine…

      - Leul?

      - Îhî…

      - Ce face?

      - Ma priveste…

      - În încapere se afla vreun obiect care sa-ti sugereze cât de cât existenta mobilierului?

      - Încaperea e goala… Fac trei pasi spre mijlocul ei… Îîîmmm… ce bine e… E moale… Picioarele mele goale calca pe ea ca pe un covor persan…

      - Poti încerca peretii?

      - Îhî! Pipai, dar e tare, bat cu degetul si suna a metal, dar nu e…

      - Nu e metal?

      - Nu…

      - Atunci ce-i?

      - Nu stiu… E tare, suna a metal, dar e cald… placut la pipait…

      - El ce face?

      - Cine, leul? El sta pe labele din spate si ma priveste… Mi-e teama…

      - De ce?

      - Leul…e, dar parca totusi nu e…

      - Cum asa? Poti sa-mi explici?

      - Nu stiu… pare numai o imagine… O imagine… ca aia de film…

      - Holograma?

      - Nu înteleg? Ce-i aia?

      - O imagine care pare cât se poate de reala, dar nu-i altceva decât o proiectie tridimensionala.

      - Da, da, asa e… o imagine, numai o imagine tridimensionala… Ma tem, îmi e tare frica…

      Într-adevar, Dicsi începuse sa tremure. Lacrimi grele i se scurgeau pe obraji.

      - Ma auzi, Laszlo?

      - Da, rosti vocea de adolescent printre suspine, te aud.

      - Numar pâna la trei si apoi te afli din nou în lift. Voi fi alaturi de tine. E bine asa?

      - Îhî…

      - Buuun…1…2…3…Suntem împreuna. Ma poti vedea?

      - Nu, dar te simt alaturi… Uite ca se lasa usa… hai sa intram… Vezi ca nu am mintit? Vezi ce lumina placuta? Uite si podeaua ce moale e! Si peretii… Simti ce placuti sunt la mângâiat?

      - Da.

      - Priveste acolo!

      - Unde?

      - În fata… Vezi leul?

      - Îl vad.

      - Asa-i ca am dreptate? E doar o pro…o holograma…

      - Asa-i. Dragul meu, eu nu mai pot ramâne cu tine acum, dar când simti nevoia sa ma ai alaturi voi veni. E bine?

      - Da…

      - Poti sa-mi povestesti mai departe?

      - Îhî… În fata mea se lasa o usa…

      - Alta decât cea de la lift?

      - Alta… Leul se mai uita o data la mine, îmi spune ca ma iubeste, ma roaga sa nu-mi fie teama si dispare prin deschizatura boltita… Sunt singur, dar usa nu s-a închis… Poate mai apare cineva…? Da… Uite ca vine cineva… Doamne, ce aratari!

      - Animale?

      - Par oameni…

      - Cum asa, par? Sunt mai multi?

      - Da, sunt trei… si merg unul dupa celalalt, în sir indian… Merg, da’ nu asa ca noi… Ei parca plutesc la nivelul podelei… Nu-si misca picioarele…

      - Poti sa-i descrii?

      - Da… Cel din fata pare seful lor si e ceva mai înalt, sa tot aiba 1,30 metri… ceilalti sunt ceva mai scunzi, cam cu 4 – 5 centimetri… Au capetele foarte mari în raport cu restul trupului… Capetele lor sunt în forma de para întoarsa… Au o culoare tare ciudata… cenusiu-pamântie… Ochii lor sunt ca ai japonezilor, migdalati, dar sunt imensi…negri si n-au pleoape…nu au nici pupila si nici iris…sunt negri… În locul gurii au o taietura zig-zagata, oribila… N-au nici nas…nici urechi…În locul lor se vad doar niste gauri. Au brate lungi care se termina cu niste mâini înmanusate, cu câte trei degete… Picioarele scurte sunt încaltate cu un fel de ghete albe… Toti poarta niste costume asemanatoare celor de scafandru, de culoare argintie…

      - Ai putea sa faci o schita pe hârtie? întreba Horoba, aflându-se pe aceeasi lungime de unda cu mine.

      - Îhî…

      - Atunci, când voi numara pâna la trei vei deschide ochii si vei putea desena.

      Cauta în graba un bloc de desen si un creion cu mina foarte groasa si foarte moale. Ne privi triumfator. În clipa aceea am stiu ca-l cucerisem definitiv de partea noastra. Eram toti într-o stare de surescitare fantastica! Cu toata instalatia de aer conditionat, eram transpirati de parca ne-am fi aflat într-o baie ruseasca.

      - 1…2…3…

      Dicsi deschise ochii. Se afla totusi sub hipnoza. Horoba îi puse creionul în mâna si tinu blocul de desen în asa fel încât mâna dreapta, cea cu unealta, sa poata descrie anumite miscari. Curând Dicsi se opri. Era gata!

      - Poti închide ochii… când ajung la trei esti din nou în nava… 1…2…3… Asa. Ai ajuns?

      - Da.

      Omul avea talent la desen. Schita conturata de el era interesanta. Arata aidoma portretului robot întocmit în urma unor marturii!

      - Ce fac ei?

      - Primul îmi vorbeste…

      - Asa, ca oamenii?

      - Nu… îl aud în minte, cum îl auzeam pe leu…

      - Ce-ti spune?

      - Ca se numeste Wrunqun, ca nu trebuie sa-mi fie teama, ca nu mi se va întâmpla nimic rau…

      - Ceilalti ce fac?

      - Stau, unul în dreapta mea, celalalt în stânga…

      - Vorbesc si ei?

      - Nu, ei asculta…

      - În ce limba-ti vorbeste Wrunqun?

      - În româneste… Nu înteleg cum de o stie atât de bine…

      - Ce-ti mai spune?

      - Ca vom face o calatorie, dar eu nu vreau… Ma linisteste… Îmi spune ca vom fi la vreme înapoi…

      - Nu vrei sa calatoresti?

      - Nu stiu… Nu ma pot opune… Pare ca îmi controleaza înteaga fiinta…

      - Ce-ti mai spune?

      - Ca pentru a putea pleca în calatorie trebuie sa-i însotesc pe ceilalti doi în alta încapere…

      - Tu vrei?

      - Acum vreau… La început m-am temut, dar acum ma simt bine… Ceilalti doi se aseaza unul în fata mea si celalalt în spate… Pornim spre usa… De data asta nici eu nu mai dau din picioare… Parca plutesc… sunt atât de usor… Ma simt atât de bine… Ne aflam pe un coridor lung de vreo 10 metri… Parca urcam… Da! Sunt absolut sigur ca urcam… Coridorul ascensor se opreste si se deschide o usa… intram acolo… În mijlocul încaperii se afla un hexagon dintr-un material asemanator marmurei. Mi se spune sa ma asez acolo, dar mai întâi trebuie sa ma dezbrac… Nu vreau! Le spun ca îmi e rusine… Ei insista… Ma roaga sa ma dezbrac… O fac… Nu ma pot opune vointei lor. Arunc pijamaua pe podea, apoi simt un curent de aer cald care ma învaluie. De sus începe sa curga un lichid laptos, care se prelinge peste mine…E cald, e placut… Nu mai curge.. Aerul îmi usuca pielea… În fata mea pluteste un halat alb imaculat. Mi se spune sa-l îmbrac si sa încalt niste papuci pe care-i vad lânga hexagonul de marmura...

      - Halatul e unul obisnuit?

      - Nu… E dintr-un material necunoscut, moale si tare calduros… Nu pare sa aiba cusaturi… Are numai trei despicaturi, una pentru cap si celelalte doua pentru brate. “Acum trebuie sa mergem înapoi, Wrunqun ne asteapta”… “Si pijamaua mea?”, întreb eu. “Ramâne aici, acum mergem înapoi. Wrunqun asteapta”… facem cale-ntoarsa…

      - Mergeti tot pe unde ati venit?

      - Îhî… El e acolo, ne asteapta…

      - Vezi ceva schimbat în încapere?

      - Da… în mijloc se afla un postament de culoare alba… Seamana cu un pat sau poate cu o masa… El îmi spune sa ma urc pe masa, dar eu nu vreau… Ma roaga…

      - Te urci?

      - Da… nu ma pot opune…

      - Bine. Ne oprim aici. Trebuie sa retii totul chiar si dupa ce te trezesti. Acum voi numara înapoi. Când ajung la unu te trezesti. 3…2…1…

      Pocni din degete si în clipa urmatoare Dicsi deschise ochii. Zâmbi.

      - A mers, doctore?

      - Foarte bine, dar nu-ti amintesti nimic?

      - Ba scena cu scena, cuvânt cu cuvânt…

      - Perfect, spuse Horoba, frecându-si satisfacut mâinile.

      - Asculta, doctore, interveni Tamas, ce naiba te-a apucat sa întrerupi sedinta tocmai acum?

      - Motive am avea mai multe, dar am sa va expun doar unul: cercetând mai multe relatari, am constatat ca urmeaza un episod mai putin placut, mai dureros, care trebuie pregatit special. E primul caz de soiul asta si nu vreau sa ratez din cauza nerabdarii.

      - Primul? ne minunaram aproape într-un glas.

      - Ei da, primul, si ce-i cu asta?

      - Pai, am intervenit eu, ai condus magistral, dragul meu! La un moment dat am fost tentat sa cred ca te-ai ocupat o viata-ntreaga numai de asemenea cazuri…

      - V-am spus ca e primul…

      - Si atunci de unde inspiratia asta?

      - Sa fiu sincer, nu a fost doar inspiratie… Desi pâna azi nu am crezut în fenomenul OZN, am cercetat tot ce a aparut pe piata…

      - Mda, facu Uifalean, în cazul acesta se explica… apropos! Pe când sedinta urmatoare?

      - Stiu eu? Cred ca mâine la 10 ar fi cel mai nimerit. E bine asa?

      - Perfect, a raspuns Dicsi, voi suna acasa ca ramân la Cluj.

      Amicul Horoba s-a dovedit si de asta data inima buna, invitându-ma împreuna cu Dicsi sa mânam la el peste noapte. Perspectiva era cât se poate de tentanta, mai ales ca urma sa o întâlnesc pe sora sa, o frumusete locala de vreo 30 de ani pe care n-o mai vazusem de la revolutie, însa altfel ar fi stat treburile daca as fi fost singur. Asa, însotit de noul nostru amic, nu-mi dadea ghes inima sa-i accept invitatia, prin urmare am refuzat politicos motivând ca nu eram deloc obisnuit sa dorm cu altcineva în afara nevesti-mii în aceeasi camera si mai cu seama în acelasi pat, iar pentru a-i crea si lui Dicsi conditii optime de odihna ar fi însemnat restrângerea lor, adica a lui, a sora si si a celor doi mânji în aceeasi camera. Când prietenul meu a contraatacat spunând ca în camera sunt doua canapele asa ca nu vedea cum ar fi posibil sa fiu obligat sa dorm în acelasi pat cu omul din Gherla, am scos din mâneca si ultimul as, amintindu-i ca de fapt motivul era ca sforaiam îngrozitor, iar Dicsi, consideram eu, are nevoie de o noapte linistita si odihnitoare. Asta i-a convins pe amândoi, asa ca ne-a condus la un hotel mic dar teribil de elegant si îngrijit. Am luat un apartament, apoi am cinat împreuna, dupa care am mai pierdut câteva ore la un club de biliard - pentru ca trebuie sa mentionez, amicul meu chiar era mare amator -, unde am sporovait vrute si nevrute si am lovit bilele trecând vreo câteva zeci de mii din buzunarele noastre în cele ale lui.

      Întorsi la hotel, am mai baut câte un paharel ascultând oarecum interesat o istorie a nazdravaniilor celui mai mic membru al clanului Dicsi, apoi pe la ora 1 a noptii am dat stingerea cu toate ca nici unul dintre noi nu avea chef sa închida ochii.

      M-am chinuit destul de mult pâna am reusit sa adorm, iar somnul, daca ala se putea numi somn, mi-a fost presarat numai de OZN-uri, alieni, monstri stelari si razboaie intergalactice, asa ca dimineata m-am trezit ceva mai bine obosit ca la culcare, ba, ca o apoteotica victorie a invaziei de vise tâmpite, ma dureau toate articulatiile si muschii de parca as fi fost ciomagit cu sârguinta centimetru cu centimetru. Am stat vreo jumatate de ora pe marginea patului, scarpinându-ma în crestet si încercând sa-mi amintesc visele, cautând o explicatie logica si întrebându-ma foarte serios daca nu cumva o luasem razna ori Doamne fereste patisem si eu ca amicul din camera alaturata care nu dadea nici un semn ca avea de gând sa se trezeasca. Într-un târziu m-am hotarât sa ma smulg din toropeala aceea si gândurile care nu-mi dadeau pace si, apropiindu-ma de usa ce despartea camera mea de a lui Dicsi, am ciocanit usor, dar, neprimind nici un raspuns, am batut ceva mai tare. Tot nimic! Am apasat clanta si am împins usa. Camera era goala, ba, mai mult, patul parea neatins! În clipa aceea am simtit cum îmi îngheata sângele în vene. Eram ca paralizat, nu puteam misca nimic în afara ochilor, care cercetau fiecare ungher al încaperii. Am încercat sa ma linistesc, sa gândesc logic, dar în mintea mea se învârtea acelasi raspuns la întrebarea: unde disparuse amicul meu? Si raspunsul era invariabil acelasi: visele, extraterestrii, rapirea! Desi logica respingea o asemenea posibilitate, panica stârnita de lipsa lui Dicsi din camera, de patul neatins, punea stapânire din ce în ce mai tare pe mine. M-am precipitat spre hol, unde stiam ca se afla telefonul. Voiam sa anunt politia, sa-i sun si pe Horoba, pe Uifalean, voiam sa-l întreb pe Tamas daca radarul lor detectase zboruri neautorizate deasupra Clujului, când la urechile mele a ajuns un mormait ca de urs somnoros, mormait ce se voia fredonare a unei melodii unguresti si care venea din baie. Am privit într-acolo si prin geamul ornament am zarit silueta inconfundabila a amicului meu. Am batut în usa.

      - Intra, mi-a raspuns el.

      Am deschis, sfios ca o fecioara, si am bagat capul prin crapatura, evitând sa privesc direct spre el. Ma asteptam sa-l vad gol pusca în fata oglinzii. Nu stiu de ce, dar asta ma asteptam.

      - ‘neata, profesore, m-a salutat el binedispus. Te-ai trezit?

      - Aici erai?! m-am mirat eu, aparând oarecum ca un prostanac în fata lui.

      - Pai unde în alta parte?

      -?!

      - Stii, domnule profesor, pe la ora 4 m-am trezit si te-am auzit… ai avut dreptate! Sforai înfiorator!!!

      - Am sforait?

      - Oho!

      - Si eu care am avut impresia ca nici n-am dormit! Ma rog, poate din cauza viselor tâmpite care nu mi-au dat pace toata noaptea!

      - Într-n minut termin cu barbieritul si eliberez baia…

      - E abia opt, am spus eu, privindu-mi ceasul.

      - Stiu, dar înainte de a pleca la clinica as vrea macar un covrig si o cafea sa bag în foale…

      - În regula!

      Am facut un dus, m-am barbierit si, trecând pe la restaurantul hotelului, am mâncat si covrigul promis, adica ochiuri cu sunca si cascaval, am baut si câte o cafea adevarata si la ora 10 fara 10 eram în fata usii lui Horoba.

     

      Marti, ora 10.00 am

      Am intrat. De asta data noi eram ultimii, cei asteptati. Am salutat si am strâns mâinile celor prezenti.

      - Ei, cum e, sunteti pregatit, domnule Dicsi?

      - Pregatit.

      - Si odihnit?

      - Mai odihnit ca niciodata, doctore…

      - În cazul acesta te rog sa te întinzi pe canapea. Îti iau tensiunea si ne punem pe treaba. Voi sunteti pregatiti?

      Am aprobat cu totii.

      - În cazul acesta sa pornim sculele. Îi lua tensiunea. Perfect, relua el, 130 cu 80, se vede ca te-ai odihnit bine. Asta înseamna ca amicul nostru nu prea a sforait azi-noapte, asa-i?

      - Deloc, numai ca la un moment dat am avut senzatia ca în camera alaturata nu doarme domnul profesor, ci se încaiera doi elefanti indieni din cei mai mari…! glumi el, facând atmosfera mai relaxata.

      - Închide ochii… asa…respira normal, corect…nu te mai gândesti la nimic…asa…Facu aceleasi pase cu mâna deasupra lui Dicsi, apoi relua: ai revenit în camera cilindrica, acolo unde l-ai lasat pe Wrunqun… îti spune sa te urci pe masa aceea… ceilalti mai sunt cu tine?

      - Da…m-au însotit tot timpul…

      - Îmi vei spune acum ce s-a mai întâmplat si daca la un moment dat îti va fi teama nu uita ca e destul sa te gândesti ca-ti sunt alaturi… Bine?

      - Îhî…

      - 1…2…3…Ce faci?

      - Eu, nimic…plutesc…ma aseaza pe masa…

      - Cine?

      - Wrunqun… numai el poate sa faca asta… se uita la mine si îmi repeta ca nu trebuie sa-mi fie teama…

      - Dar tie îti este teama?

      - Nu. El se uita la mine si privirea lui ma linisteste… Îmi spune sa-mi aduc aminte de leu… ca si el ma sfatuise sa nu ma tem si ca ma iubeste… Eu îl întreb de ce trebuie sa stau asa întins pe masa aceea, iar el îmi raspunde ca asa trebuie… ca i s-au dat instructiuni sa-mi faca niste teste referitoare la sanatatea mea…

      - Cine? Cine i-a dat acest ordin?

      - Nu-mi spune… el zice ca atunci când va veni vremea voi afla…

      - Când va veni vremea?

      - Nu-mi spune… ma roaga sa stau linistit…

      - Spune ce se mai întâmpla.

      - Cei trei se misca… Wrunqun trece la capatâiul meu… iar ceilalti de o parte si de cealalta… de sus coboara un obiect…pare un… este un ochi urias din sticla…ori poate altceva…seamana cu ochii lor… Ma tem de el… e atât de mare si de înfricosator… Îi spun ca nu vreau sa ma priveasca, dar el ma linisteste… îmi spune ca ochiul acela nu-mi face nici un rau… se uita numai la corpul meu…

      - Spune adevarul?

      - Îhî… Ochiul se plimba pe deaspura mea… mai întâi la picioare, încet, încet…acum…acum s-a oprit…îmi e rusine…

      - Unde s-a oprit?

      - Deasupra… la…la…cu ce fac eu pipi…

      Dicsi se rosise ca un adolescent. Era un adolescent! Retraia evenimentele petrecute cu mai bine de 30 de ani în urma…

      - Ce face? întreba Horoba.

      - Nimic… pare sa ma examineze si-atât…urca mai sus… se opreste deasupra buricului… ma studiaza… îl întreb ce vrea…Wrunqun ma roaga sa stau cuminte… sa fiu linistit, ca nu mi se-ntâmpla nimic…porneste din nou… se opreste deasupra capului… zaboveste mai mult…acum se ridica si dispare în tavan de unde a venit… Oh, Doamne!

      Dicsi se crispa. Fata i se schimonosi de groaza. Începu sa se zvârcoleasca, sa tremure…

      - Ce s-a întâmplat? se precipita Horoba, simtind ca scapa cazul din mâna.

      - Din tavan coboara ceva… seamana cu doua brate… unul se termina cu un ac lung si gros dar foarte bine ascutit la vârf, iar celalalt cu un… burghiu… Nu vreau!!!

      - Linisteste-te… sunt lânga tine… nu ti se poate întâmpla nimic rau… ma vezi?

      - Nu…

      - Dar îmi simti prezenta?

      - Da…

      - Atunci hai sa vedem ce mai vrea Wrunqun de la tine.

      - El nu vrea nimic… El spune ca totul o sa fie bine si ca n-ar trebui sa ma uit la bratele acelea… îi spun ca o sa ma doara, dar el îmi pune mâinile pe cap…ma linisteste asta. Ma uit la acul acela care intra în buricul meu, dar eu parca nu-s acolo… Parca ma uit de undeva de sus la ce se-ntâmpla cu trupul meu… ma minunez ca nu simt nimic, dar stiu ca asta o datorez lui… Din tavan mai coboara un brat… are la capat un fel de lopatica metalica stralucitoare… pare din nichel… e ca cele cu care te apasa medicul pe limba când se uita în gâtul tau… Ce-i asta? Ce-mi face?!

      - Ce se întâmpla?

      - Lopatica aia patrunde pe sub ochiul meu stâng si… mi-l scoate. Nu ma doare… ma tem numai putin…dar el îmi spune în permanenta ca o sa fie bine, ca acolo sub ochiul meu e ceva rau si ca ei ma opereaza si vor scoate raul acela. Burghiul patrunde în capul meu…îl aud bâzâind, îl simt miscându-se, dar mai mult nimic… nu ma doare… sunt linistit si privesc totul parca din alta parte…

      Pesemne acul introdus în ombilic îi administrase o doza de narcotic, un drog care-l tinea constient, dar în acelasi timp îl detasa de tot ceea ce se întâmpla cu propriul sau trup.

      - Operatia s-a terminat? întreba Horoba, sugerând sfârsitul chinurilor.

      - Da… Bratele se ridica spre tavan… dispar… El îmi spune ca e gata, dar ca nu trebuie sa ma ridic pentru ca vom porni în marea calatorie…

      - Trebuie sa ramâi pe masa?

      - Da… spune ca începem marea calatorie… îl întreb unde mergem… El îmi spune ca trebuie sa ramân pe masa, sa fiu linistit si voi afla totul la vreme… Protestez… îi spun ca a doua zi am teza la matematica… îmi spune ca voi fi la vreme înapoi… vreau sa cobor de pe masa, dar nu pot sa ma misc…

      - Esti legat?

      - Nu…

      - Uite-te mai bine.

      - Nu… nu-s legat… El ma tine…

      - Cu mâinile?

      - Nu… chicoti Dicsi, nu, …cu mintea, cu vointa lui… de sus coboara ceva…

      - Alte brate?

      - Nu… E…da! E un fel de capac de sticla. Pare cât masa…da, e mare cât masa pe care ma aflu si e bombat… Pare legat de nava prin niste furtune transparente…

      - Altceva nu mai vezi?

      - Nu.

      - Niste brate care sa-l sustina?

      - Nu… pare sa pluteasca… E legat numai cu furtunele alea…

      - Ai putea sa desenezi capacul?

      - Da…

      - Numar pâna la trei, deschizi ochii si desenezi, dar ramâi tot în transa… 1…2…3…

      Dicsi deschise ochii. Mâna înarmata cu acelasi creion din ajun, cu mina moale, dar foarte groasa, din grafit facu câteva miscari si pe foaia alba aparu obiectul descris de el.

      - Bine… închide ochii… spuse Horoba. Asa… ce fac ei?

      - S-au departat putin de masa… Capacul s-a lasat, iar eu ma aflu închis ca într-o cusca de sticla… Strig ca vreau afara dar îl aud iarasi pe el ca-mi spune sa fiu linistit, ca nu mi se va întâmpla nimic, ca vom calatori… în cusca intra un fel de gaz…ca ceata, dar e mai placut… Miroase frumos… si e cald… e bine… Mi se face somn… Cred ca voi dormi…

      - Laszlo, ma auzi?

      - Da…

      - Trebuie sa te întorci. Eu voi numara invers de la trei iar tu te vei trezi si îti vei aminti totul…3…2…1…

      Pocni din degete. Dicsi deschise ochii. Zâmbea. Ne cerceta pe toti oarecum amuzat de mutrele noastre. Îi întinse mâna lui Horoba si spuse:

      - Esti mare, doctore! Îmi amintesc toate detaliile…

      - Chiar si operatia?

      - Îhî…

      - Ai cumva vreo idee de ce natura a fost ea? întreba Uifalean.

      - Desigur. La înapoiere l-am întrebat pe Wrunqun, iar el mi-a spus ca mi extirpase o tumora care ameninta sa malignizeze…

      - Stai! sari ca ars Horoba. Cum naiba îti amintesti de asta?

      - Habar n-am! ridica el din umeri, îmi amintesc si basta!

      - Ciudat, mda…tare ciudat… S-ar zice ca memoria subconstienta o sa ne mai dea multa vreme de lucru… Îti mai amintesti si altceva? În legatura cu operatia?

      - Nu. Doar ca am dormit… Nu stiu cât am dormit, dar îmi amintesc ca am visat…

      - Ce?

      - Ca ma aflam pe o pajiste verde-verde, dar de un verde altfel decât îl vedem noi aici pe Pamânt…

      - Nu erati pe Pamânt?

      - Nici vorba!

      - Dar unde atunci?

      - Habar n-am!

      - Spune mai departe…

      - Pai cum va spuneam, ma aflam pe o pajiste verde, dar nu asa cum sunt acum… Eram…adica faceam si eu parte din acea pajiste, din iarba aceea atât de frumoasa, cresteam odata cu ea, ma unduiam în bataia vântului odata cu ea si cât puteai cuprinde cu privirea nu se vedea nimeni, nu se vedea nimic… Eram doar eu…eu…iarba…pajistea…si era bine, eram fericit…ma simteam altfel, nu stiu cum sa va spun, dar era altceva, o alta traire…

      - Beatitudine? am întrebat eu.

      - Da! Cred ca ai gasit termenul potrivit, profesore! Era o traire mistica…

      - Ai mai avut asemenea trairi de atunci?

      - Poate o sa ma considerati nebun, dar mi s-a întâmplat de nenumarate ori si chiar si în stare de veghe… adica nu în somn, ma-ntelegeti?

      Îl întelegeam. Aveam în fata noastra un caz de-a dreptul exceptional. Aveam de-a face nu numai cu un contactat, ci si cu un mistic în acelasi timp! Mi-a venit o idee:

      - Spune-ne, te rog, aveai si înainte trairile mistice?

      - Înainte de rapire?

      - Da.

      - Nu… De la Wrunqun am aflat ca tumora extirpata împiedica functionarea normala a creierului meu…

      - Aha! am dat eu întelegator din cap, dar nereusind sa pricep cum se facea ca acum îsi amintea amanunte atât de semnificative în legatura cu experienta prin care trecuse…

      La întrebarea mea pe când avea Horoba de gând sa fixeze urmatoarea sedinta, a ridicat din umeri, apoi, gândindu-se o clipa, a raspuns:

      - Azi e marti, mâine e miercuri, prin urmare zi de post…

      - Ce-i cu tine? am întrebat eu. Ai devenit habotnic?

      - Nici vorba, a raspuns el, dar pentru ca povestea asta a luat o turnura nebanuita am si eu nevoie de cel putin o zi ca sa ma mai documentez, sa studiez, a încercat el sa dreaga busuiocul, si apoi cred ca si domnul Dicsi are nevoie de o pauza binemeritata. Nu-i asa, domnule Dicsi?

      - Din partea mea, sa fiu sincer, nu se simte nevoia, dar…ma rog… daca trebuie – trebuie! Ce sa fac acum? Ma voi supune. Ce zici, profesore, renuntase deja mai demult la domnule, dar acum îmi spunea profesore ca si cum mi-ar fi spus pe nume, te dai prins sa-mi fii oaspe pâna joi dimineata?

      - De ce nu? am acceptat eu. Placerea va fi de partea mea, cu atât mai mult cu cât la Gherla ne asteapta micul Zoltan.

      - Ca bine zici, profesore, mai înainte de a pleca, sa dam o raita prin magazine… ala mic n-o sa mi-o ierte niciodata daca ma înapoiez de la Cluj fara sa-i cumpar ceva, cât de neînsemnat, macar o acadea, dar sa stie el ca-i de la Cluj si ca-i adusa de bunica-su…

      - S-a facut, am acceptat, gândidu-ma ca era de datoria mea sa-l recompensez pe noul meu amic prin nepotul sau pentru materialul oferit. Dragule, m-am adresat apoi lui Horoba, la ce ora?

      - Daca-i 10 e bine?

      - Mai bine la 11? Stii, ma gândesc ca totusi venim de la Gherla…

      - Fie si la 11, admise Horoba.

      Ne-am luat ramas bun si am purces la cutreierat magazine.

      Pe la patru si jumatate dupa-amiaza, încarcati cu tot felul de cadouri pentru toti ai casei, dar mai cu seama pentru micutul Zoltan, am urcat în masina sa pornim spre casa, dar Dicsi si-a amintit ca de dimineata nu mai îmbucasem nimic. A insistat sa trecem pe la o cârciuma pe care o stia el în apropierea televiziunii, sa mâncam ceva, dar m-am opus cu înversunare. Nu mai aveam chef sa pierdem vremea, cu atât mai mult cu cât simteam din ce în ce noaptea de cosmar petrecuta la hotel. Vazând ca nu are sorti de izbânda mi-a cerut mobilul si a sunat acasa, dând ordine pentru masa si baia care trebuia sa ma astepte gata pregatita. Ba, pentru ca daduse de fiul sau, se bruftuluise la el, trimitându-l sa caute unde-o sti bere din care-mi placea mie…

      Circulatia era infernala. Si-a dat seama ca sunt obosit si a cerut sa ma înlocuiasca la volan, dar am refuzat. Condusul masinii îmi facea bine, ma relaxa, ma facea sa-mi revin din starea de moleseala care ma cuprinsese.

      Am trecut în revista rezultatele sedintelor de hipnoza regresiva. Ma aflam în fata unui caz pentru care s-ar fi batut multi ufologi din întreaga lume… Venisem pentru un caz de rapire si dadusem peste un mistic. Auzi vorba! Sa te simti pe o pajiste verde, sa simti ca faci parte din pajistea aceea, din iarba aceea, sa simti cum cresti, cum te bate vântul… Asta mai zic si eu traire mistica!!!

      Dicsi era un bun inginer, un excelent om de afaceri, avea o familie minunata, o casa grozava, afacerile îi mergeau perfect, dar cine s-ar fi gândit ca toate astea i se trag de atunci? Cine în afara de mine si, hai sa zicem, de el, s-ar fi gândit ca toate astea vin de la EI, de la acea rapire…?!

      Din câte studiasem eu si mai ales din câte auzisem, nu se mai înregistrase nici un caz asemanator! Eram pe cale sa devin celebru în întreaga lume. Calaream un cal adevarat pur-sânge si-l tineam în haturi!!! Era el cam naravas, dar totul depindea de cât de bun calaret sunt eu!

      Cautam sa fiu cât mai atent cu putinta prin furnicarul acela ucigator de cai putere, ba la un moment dat l-am rugat sa vorbeasca, sa trancaneasca orice, numai sa-i mearga gura, sperând ca în felul acesta oboseala care ma învaluia din ce în ce mai perfida avea sa se dea batuta si sa ma lase în pace, dar nu a fost sa fie asa… îmi simteam pleoapele din ce în ce mai grele, pareau a fi de plumb. M-am vazut silit sa trag pe dreapta în fata unui barulet din Apahida. Revolutia a adus si ea ceva bun, cel putin în privinta barurilor si a cârciumilor!

      Dicsi m-a privit întrebator, iar eu, ridicând din umeri, n-am gasit altceva mai bun sa-i spun decât:

      - Te invit la o cafea, amice, si am coborât din masina.

      - Hei, profesore, dar mai avem o târica numai pâna acasa!

      - Poate, am raspuns eu, numai ca afurisita asta de masina nu a învatat înca sa mearga singura…

      Am surâs întelegator:

      - Ar fi o idee, dar vezi dumneata, e cam nervoasa când se aseaza altcineva în locul mneu si devine de-a dreptul rebela când acea persoana încearca sa o conduca…

      - Aha!

      - Prin urmare, daca vrem sa ajungem acasa, ba si întregi pe deasupra, trebuie sa pierdem o jumatate de ceas la o cafea. Sper ca au asa ceva pe aici?!

      - Patronul îmi este prieten.

      - În regula, înseama ca suntem ca si salvati, m-am bucurat eu.

      Barul nu era mare, ba as putea sa afirm fara sa gresesc deloc ca era micut însa foarte cochet, si, contrar asteptarilor mele, foarte curat. Câteva masute joase la care se aflau doar doua perechi si câteva scaune cocostârc în fata tejghelei. Numai unul era ocupat de un vlajgan pletos care se vedea de la o posta ca încearca sa intre în gratii barmanitei, o blonda înaltuta destul de bine legata, dar de altfel spalacita. Numai bujorii din obraji o faceau nitel mai atragatoare, iar asta se datora, desigur, conversatiei cu amorezul sau.

      Când a dat cu ochii de noi a schimbat foaia imediat, lasându-l balta pe individ care, întorcându-se, ne-a aruncat niste priviri de-a dreptul ucigase.

      - Buna ziua, domnule Dicsi, a salutat ea politicioasa, bine ati venit pe la noi. Cu ce va pot fi de folos?

      - Servus, frumoaso, stapânu-i acasa?

      - E la dumnealui în birou. Îl chem într-o clipa… Sau poate ca ar fi mai bine sa mereti dumneavoastra la el?

      - Nu, nu, facu Dicsi întarindu-si spusa si cu un gest al mâinii, cheama l mai bine aici. Nu prea avem vreme de pierdut…

      - Cum doriti, raspunse fata, apasând pe butonul unui interfon montat la îndemâna: sefu’, o vinit dom’ Dicsi de la Gherla si vrea sa steie de vorba cu dumneavoastra. Nu e singur si zice ca se grabeste…

      - Multam, rasuna vocea patronului, zii ca viu amu’…

      Fata voi sa spuna ceva, dar Dicsi o opri. Auzisem destul de bine raspunsul, pentru ca ne apropiasem de tejghea. Vlajganul, linistit într-o oarecare masura si considerând ca noi nu putem fi niste potentiali rivali pentru el, se retrasese linistit la una din masute cu pahar cu tot, de unde ne cerceta cu mare interes pe sub sprâncenele lui stufoase.

      - Ce mai faci, domnisoara Voichita, cum merge treaba?

      - Multumesc de întrebare, bine, ce sa fac? Cât despre treaba…se apleca usor în fata si spuse aproape în soapta: nu mai are lumea bani… E greu tare… Noroc ca sefu’ mai are si alte afaceri, altfel…

      - Asta-i peste tot, spuse Dicsi, cât despre dumneata - am remarcat ca nu o duci rau deloc.

      Îi facu cu ochiul si fata chicoti încântata.

      În bar îsi facu aparitia venind din spate un tip cam de vârsta noastra, de statura mijlocie, cu umeri largi, care emana o forta uriasa, fata patratoasa, aproape chel si cu o mustacioara neagra care contrasta straniu cu luciul craniului. Zâmbea cu gura pâna la urechi. Veni spre noi cu mâna întinsa si spunând ceva în ungureste.

      - Noroc, mai Pista, raspunse Dicsi, uite, ti-l prezint pe prietenul meu de la Bucuresti, domnul profesor…

      - Scuzati, spuse omul vadit încurcat, am gândit ca vorbiti maghiara.

      - În afara de câteva formule de salut si ceva înjuraturi nu s-a prins nimic de mine, desi am încercat, am spus eu.

      - Nu-i bai, ca doar limba oficiala-i româneasca, ase-i?!

      - Mai Pista, trecu la atac amicul meu, domnul profesor nu s-a odihnit prea bine, a stat toata noaptea, iar acu’ i-e somn si se vaita ca nu mai poate conduce pâna acasa.

      - De ce nu conduci tu?

      - Parca tu n-ai sti cum îs regatenii…

      - Aha! Pai în cazu’ asta o cafa traznet, o înghititura de horinca si tatu-i fain…!

      - Alt ceva nu vrem nici noi…

      - Da’ n-ar fi mai bine sa mâneti acii la noapte? Tat nu ne-am mai vazut de un car de ani, mai stam si noi la povesti…

      - Ne asteapta acasa. Am apucat de i-am sunat si si-or face griji, ba, mai mult, trebe sa ne hodinim bine, ca joi avem iara de lucru tare, iar mâine trebe sa punem o târa de ordine în niste treburi…

      - Îmi pare rau, da’ invitatia ramâne valabila pentru alta data. Tu, fatuca, auzit-ai? Pune de fa o cafa de sa-i saie domnului profesor plombele daca are si ada o glaja de horinca din butoiasu’ ala a meu di cires…

      - Îndata, sefu’, spuse fata si disparu.

      - Haideti sa sedem la o masa, ori mai bine sa merem în spate în biroul meu. E mai liniste.

      - Ba, am refuzat eu, aici mi se pare mai potrivit pentru o cafea si o gura de palinca. Muzica ma va dezmetici de tot...

      - Va place muzica noastra! se bucura patronul.

      - Deloc! În general nu-mi place muzica noua! E mult prea galagioasa, piesele seamana unele cu altele de poti jura ca-s trase la indigo, iar cât priveste mesajul textului... Anticultura!

      - Asta asa-i, se desumfla patronul, iar mie mi-a parut rau în acea clipa pentru sinceritate, dar are priza la tineret...

      - Poate ca si noi daca am avea mai putin cu vreo 25 – 30 de ani...

      - Asa-i, asa-i, sari si Dicsi în apararea mea, asta numai muzica nu se poate numi! Orice altceva, mâte trase de cozi, câini calcati pe labe, maimute tintite cu prastia, crocodili în calduri, dar muzica nu poate fi. No, ui’ c-o vint fatuca.

      Barmanita sosise. Aseza tava pe masa si ne puse dinainte câte o stacana plina ochi cu cafea din cea mai buna, pahare si o sticla cu horinca numai margele.

      - Toarna, toarna, înger al vietii mele, spuse amicul meu uitându-se lacom la lichidul care se scurgea în pahare, toarna apa vie, toarna esenta vietii si a divinitatii, tot ce s-a scos mai bun vreodata pe sub mâna din gradinile Edenului...!

      Am petrecut aproape o ora în barul din Apahida. Tonusul celor doi prieteni, cafeaua, într-adevar nemaipomenita, palinca – o nebunie si atmosfera m-au remontat mai dihai decât un somn de câteva ceasuri. Singura mea temere era acum legata de aparitia vreunui echipaj de politie pe traseu, pus pe harta si pe controlat cu fiola alcoolscopica.

      Când le-am marturisit companionilor mei despre spaimele mele au mustacit si zâmbind în coltul gurilor m-au asigurat ca pâna acasa nu se putea pune o asemenea problema. Erau amândoi cunoscuti în zona si înca nu se nascuse politistul care sa le faca imaginea de râs!...

      Ne-am luat ramas bun de la gazdele noastre. Dicsi i-a urat succes în soapta, facându-i cu ochiul tinerei barmanite, care a început sa râda pe înfundate, si am parasit barul. Am urcat în masina si am pornit în tromba. Când am iesit din localitate am cautat muzica la radio. Am gasit un program care transmitea muzica tânara.

      - Spuneai ca nu-ti place...

      - Asa-i, dar la drum...

      - Apropos! Cum te simti, profesore?

      - Minunat! am spus eu si nu minteam câtusi de putin.

      - Joci sah? m-a întrebat.

      - Ce-ti veni?

      - Numa’ asa, joci?

      - Destul de slab.

      - Nici eu n-as putea sa spun ca sunt maestru, dar ma descurc...

      - Ai de gând sa ma provoci la o partida?

      - Considera-te gata provocat. Trei din cinci si câstigatorul la masa daca or vrea si ceilalti sa joace.

      - Care ceilalti?

      - Baiatu’, nora-mea...

      - Joaca si ei?

      - Oho! Fiu-meu e tare! A fost campion national la juniori!

      - În cazul acesta refuz confruntarea cu o asemenea forta!

      - Cum doresti... Fii atent, ca tembelul ala vrea sa o ia la stânga! zbiera el la mine.

      Într-adevar, un biciclist, mai mult ca sigur aghesmuit bine, o coti brusc la stânga fara sa semnalizeze în prealabil. Am frânat brusc. Rotile s-au întepenit. Am simtit cum plec înainte. Noroc de centuri, altfel... Am derapat urât, mai-mai sa ne pravalim în santul adânc din dreapta noastra. Fara sa-si piarda cumpatul, amicul meu si-a desprins centura si a sarit din masina, repezindu-se dupa biciclist, care se oprise si se uita tâmp la noi. Cu o forta pe care nu i-as fi banuit-o l-a însfacat cu tot cu bicicleta, l-a ridicat pe sus si l-a aruncat în sant. În prima clipa omul a dat sa se ridice, sa riposteze, dar si a dat seama la vreme cu toata tulbureala mintii alcoolizate ca agresorul îi este net superior si mai cu seama realiza ca de fapt vinovatul era chiar el, asa ca se resemna, încerca sa mormaie ceva, probabil o scuza sau poate o amenintare si ramase acolo privind în stânga si-n dreapta, poate dupa vreun ajutor ori poate sa nu care cumva sa-l vada vreun cunoscut în ipostaza aceea putin magulitoare...

      Proferând înca vreo doua-trei înjuraturi unguresti la adresa lui gura casca, Dicsi a urcat în masina si am pornit mai departe rasuflând usurat ca incidentul luase sfârsit relativ bine. Ma asteptam sa-l vad nervos, tremurând, dar el era calm, poate mult prea calm pentru momentele prin care trecusem. Dupa vreo 15 minute intram pe poarta vilei familiei Dicsi.

      E de la sine înteles ca cel mai fericit a fost mezinul familiei când si-a vazut bunicul întors acasa si mai ales însotit de prietenul sau de la Bucuresti, dar încântarea a atins paroxismul când a dat cu ochii de darurile aduse de noi de la Cluj. Numai dupa un minut a trebuit, de voie, de nevoie, sa ne lasam târâti de mâini în camera lui de la etaj pentru a-i admira ordinea ce domnea acolo. Într-un colt se afla un garaj construit din cuburi în care se afla masinuta telecomandata, de jur-împrejurul mesei si canapelei instalase linia ferata pe care alerga nebuneste trenuletul, un robotel mai înalt decât gara o pazea împroscând cu flash-uri.

      L-am felicitat pe Zoltan pentru ceea ce facuse si am coborât în sufragerie, unde femeile casei începusera sa se agite. Era si timpul! Oboseala mi se transformase subit într-o foame ucigatoare!

      Cina a fost nemaipomenita! Deh, ardelencele si mai cu seama cele din zona Clujului sunt niste gospodine desavârsite! Carnurile si cârnatii au fost înecate bine în bere si horinca.

      - No, multumim pentru masa, a spus Dicsi la sfârsit, ridicându-se în picioare, si când ne-o fi mai rau sa ne fie ca acum! Daca tot ne-am ghiftuit, ce-ar fi, profesore, sa ne luam cafeaua si coniacu-n biblioteca, si poate asezam si piesele pe tabla... Ce zici?

      - N-am nimic împotriva, am acceptat eu provocarea.

      Trei din cinci! Prima partida a durat aproape o ora si pâna la urma am cazut amândoi de acord asupra remizei. În liniste am asezat piesele si am deschis. Eram concentrat asupra jocului. Omul din fata mea replica aproape imediat la mutarile mele... La un moment dat am împins în lupta un nebun cu care speram sa-i sparg flancul, sa-i iau turnul, dar perspectiva mi-a cam întunecat mintea! Un cal negru a carui prezenta îmi scapase mi-a umflat nebunul. Mi-am ridicat privirea de pe tabla de sah, am luat o tigareta si am aprins-o. Am suflat fumul în sus, dar în aceeasi clipa m-am holbat la adversarul meu. Dicsi nu se uita la joc, dar mâna lui manevra piesele cu atâta siguranta... A împins în lupta nebunul care închidea câmpul damei si mi-a matrasit pionul sinucigas.

      - Sah! m-a anuntat el sec. Mai ai o singura mutare... Dama, dar e inutil, la urmatoarea va fi mat...

      Avea dreptate! Nu mai puteam face nimic! Ah, ba da! Puteam muta regele pe marginea tablei... A trebuit sa accept înfrângerea în numai 20 de minute. L-am privit din nou. Abia atunci s-a uitat la tabla de joc.

      - Ai jucat tot timpul fara sa privesti?

      - Îhî!

      - Cum ai reusit? Cum de nu ai darâmat nici o piesa, ba, mai mult, mi ai administrat o chelfaneala strasnica tocmai când ma credeam calare pe situatie?!

      - Raspunsul nu e deloc complicat, profesore... A fost... a fost o traire mistica...

      - Nu se poate! am protestat eu. Cum poti face asa ceva aflându-te pe o pajiste verde în postura de iarba?!

      - Esti în eroare, draga profesore! Sunt iarba pe o pajiste sub un superb cer azuriu numai când sunt obosit si vreau sa-mi încarc bateriile.

      - Numai atât?

      - Nu, acest gen de traire duce la purificare existentiala, la o incredibila apropiere a spiritului de divinitate.

      - Spune-mi, te rog, ceea ce ti se întâmpla e ceva spontan...ori...?

      - Câteodata sunt spontane, dar de cele mai multe ori autoimpuse.

      - Si de ce n-ai suflat o vorba la clinica?

      - Si asa amicul tau ma privea cam neîncrezator, daca i-as mai fi pomenit si de asta m-ar fi considerat de-a dreptul sarit de pe fix!

      - Mda, cred ca ai dreptate... Dar, ia stai! Mie de ce nu mi-ai spus adevarul, ba, mai mult, ai facut si o demonstratie de traire autoimpusa?!

      - Tu esti altfel, întelegi altfel lucrurile... Mai punem de una?

      - Ma dau batut, am batut eu în retragere, dându-mi seama ca am un adversar mult prea redutabil. Cred ca nu are rost sa ma fac de râs chiar definitiv! Lasa-mi cel putin consolarea ca ti-am rezistat la prima înfruntare...

      - Fie, a acceptat el. A ramas apoi dus pe gânduri o vreme. Într-un târziu a facut un semn spre sticla: înca unul?

      - Unul si gata! am primit eu.

      A umplut paharele. Am ciocnit si am baut în liniste. Tacerea domina biblioteca de câteva minute, când în sfârsit Dicsi s-a hotarât sa o rupa:

      - Stii, profesore, am senzatia ca nu vom reusi vreodata sa aflam Taina Leului...

      - Ce spui?! Numai mâine nu-i poimâine si mergem din nou la Horoba. De asta data sper sa se termine povestea noastra.

      - Ai spus bine... Ce zici, mergem la culcare?

      - Cât e ceasul?

      - Lasa-l în pace, oricum îi târziu. Sa tot fie 11...

      - Pai în cazul asta...

      - Eu ramân aici în biblioteca, vreau sa-mi arunc privirile pe niste acte. Tu am înteles ca o sa dormi în camera lui Zolico. E bine acolo?

      - De ce nu?

      - Ei, atunci, noapte buna!

      - Noapte buna, omule, si nu sta prea mult treaz. Trebuie sa te odihnesti si tu...

      Mos Ene s-a înfiintat de îndata ce am pus capul pe perna. Nu stiu cât am dormit, oricum somnul a fost profund si fara vise.

      M-am trezit cu o sete cumplita. Aveam gâtul uscat si buzele crapate. M-am clatinat pâna la baie, dar apa era oprita. Ma aflam totusi în provincie...! m-am hotarât sa încerc la bucatarie, poate o sticla de apa minerala, un suc sau chiar o bere. Oricum, pâna dimineata nu puteam rezista... Am avut noroc! În frigider am descoperit doua sticle de apa minerala. Am golit una pe jumatate. Întâmplator am zarit ceasul mare de perete. Era 2 dimineata! Prin urmare dormisem numai trei ceasuri. M-am hotarât sa iau sticla cu restul de apa. Am stins lumina si am parasit bucataria, dar surpriza! În biblioteca era lumina! Sa nu se fi culcat pâna la ora asta? Si de ce nu? Spusese parca la despartire ca vrea sa mai studieze niste documente. Totusi, ceva nu-mi dadea pace! O neliniste interioara, un fel de spaima, o teama pe care nu o întelegeam...! Am ciocanit în usa bibliotecii, dar, cum n-am primit nici un raspuns, am crezut ca a adormit cu lumina aprinsa. Am dat sa urc la etaj, dar acea neliniste launtrica nu-mi dadea ghes la culcare.

      Am deschis usa... Încaperea era puternic luminata, cu toate ca nu se zarea nici o lumina aprinsa. În fata ferestrei deschise Dicsi parea sa scruteze întunericul.

      - Ce faci? am întrebat eu, neîntelegând mare lucru.

      În loc de raspuns, el a încalecat pervazul. M-a trecut un fior rece prin tot corpul! M-am repezit sa-l prind, însa era prea târziu! Alunecase în curte si...si se apropia de... un leu urias...!

      Atunci am înteles de ce se temea el! Am vrut sa-l strig, dar mi-am dat seama ca ar fi fost zadarnic! Era în transa.

      N-am mai tinut cont ca sunt descult, ca am pe mine numai pijamaua, am sarit si eu în curte si m-am luat dupa ei.

      Mergeau repede. Abia reuseam sa ma tin dupa ei! Din când în când leul întorcea capul si-mi arunca priviri ucigatoare. Nu-mi era teama! Stiam de la Dicsi ca nu-i decât o holograma. Pe strada era întuneric bezna si parea ca întreaga suflare omeneasca doarme. Ma tineam la mai putin de 30 de metri în urma lor. Voiam sa vad cu ochii mei ce urma sa se întâmple. Curând am ajuns la marginea orasului. Am ramas înmarmurit! La mai putin de 200 de metri în fata mea aterizase o nava uriasa, poate aceeasi nava care-l luase odinioara pe Dicsi în calatoria interstelara! Am mai facut câtiva pasi si deodata m-am trezit ca nu mai pot înainta... vedeam, auzeam totul, înregistram totul, dar eram ca paralizat, în imposibilitatea de a misca cel putin un deget. Am vazut îngrozit cum leul-holograma însotit de amicul meu dispar în pântecele navei, apoi usa se închide... În clipa urmatoare m-am simtit eliberat... Am început sa alerg nebuneste spre nava, dar era prea târziu! Un zumzait urmat de un suierat ma anunta ca nava fusese pusa în miscare! Voiam sa tip, sa-l strig sa coboare, dar spaima îmi paralizase corzile vocale...

     

© Copyright George Grigore
Comentarii (3)  
andrea
Marţi, 15 Aprilie 2008, ora 12:02

ei na suntem in romania...orice e posibil....am studiat mult subiecte de genul si am citit tot felul de relatari asemanatoare ,dar....pana nu vad cu ochi mei...degeaba ,cert e ca toate povestile astea au pornit de la ceva sau de la cineva probabil cu o imaginatie f buna sau e posibil sa fie un gram de adevar in ele.....asta ramane la latitudine fiecaruia

zurlia
Sâmbătă, 15 Decembrie 2007, ora 13:14

E SF, draga ioana, e SF...

meirosu ioana
Marţi, 30 Octombrie 2007, ora 23:30

Doamnule ce vrea sa fie asta?....un SF?..am citit tot si kiar mi-a placut, dar de la placut pana la real e cale lunga!

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online