evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Himera  -  Sindrom de plecare sau Povestiri dintr-o cârciumă de la marginea galaxiei  -  Călătorie în spaţiu-timp  -  Ultima frontieră  -  Conştientizarea  -  Luminile oraşului XXXIV  -  Nouăsprezece zile (I)  -  Vatmanul - Reacţiile, Epilog  -  Hoţul de timp  -  Halta părăsită  -  Follow-Me  -  Fragile  -  Jocul Zeilor (IX)  -  Efect de înflorire (Napoca)  -  Paradox  -  Asura Ni, Drahan - I - Bolte de Crini  -  Strada inocenţilor  -  Meduza (XII)  -  Luminile oraşului V  -  Descoperirea  -  Jocul Zeilor (IV)  -  Salvatorul  -  Gheşeft  -  Arătarea  -  Pânza de paianjen  -  Casa galbenă  -  Câmpurile magnetice ale lui Belizarie  -  Acolo sus, vulbul  -  Colecţionarul  -  Casa de la marginea pădurii  -  Fereastra din spate  -  Corabia nebunilor  -  Exterminatorul  -  Cercul  -  Cum s-a născut Dumnezeu  -  Program de criză  -  Luminile oraşului XXXI  -  Lumea de sus  -  Luminile oraşului XXXII  -  Jocul Zeilor (VIII)  -  Călătorii cu îngeri  -  Umbrele nopţii  -  Drum fără întoarcere  -  Copilul Visător cu Mâinile de Aur  -  Aseară...  -  Chipul de pe Marte  -  Luminile oraşului  -  Je t'aime mélancolie  -  Creatorul  -  O scânteie într-un ocean de linişte


Ziua în care pământul s-a oprit

Ziua în care pământul s-a oprit
  Mihaela Munteanu
Engel
varianta print

Mihaela Munteanu



Publicat Sâmbătă, 21 Octombrie 2006, ora 11:22

      "J'ai tellement rêvé de toi

      J'ai tellement marché, tellement parlé,

      Tellement aimé ton ombre,

      Qu'il ne me reste plus rien de toi,

      Il me reste d'être l'ombre parmi

      les ombres,

      D'être cent fois plus ombre

      que l'ombre,

      D'être l'ombre qui viendra et reviendra

      Dans ta vie ensoleillée."

     


      Robert Desnos - 1945

     

     

     

      Uitasem sa ma trezesc la timp si in graba imbracasem o haina la intimplare, ce m-a invaluit protector in albastru. Mi-am dat seama tarziu ca era albastra, as fi vrut una rosie sau portocalie fiind o zi in care eram pregatita sa experimentez un sentiment nou.

      Pasii ma purtau iute, spre un loc anume, stiam ca intarziasem si incercam sa recuperez timpul pierdut. Valuri de oameni se talazuiau in jurul meu, le prindeam in zbor gandurile, murmure intrerupte de viteza cu care treceau. Ma simteam straina, nu as fi vrut sa am sentimentul acesta, de multa vreme percepeam doar trupurile celor din jur, ca pe niste carcase goale, sufletele nu ma mai interesau. Hotarasem sa nu-mi implic fiinta in visele lor marunte, luam totul cum imi iesea in cale si ma simteam bine.

      Poate un strigat mai reusea sa tresara in mine, dar il faceam uitat intr-o clipa, de ce sa imi pierd timpul cu trairea lui?! Credeam, ca astfel imi puteam face meseria linistita, departe de implicari emotionale. Din pacate ramasesem putini telepati pe acest pamint suprapopulat, din ce in ce mai rari dupa prigoana de acum un secol.

      In dimineata aceasta aveam un pacient nou, ii stiam doar indicativul. Dosarul voluminos, pe care il primisem doar cu o zi inainte, fusese rasfoit in graba. Inaintand repede spre intrarea institutului, regretam ca nu eram suficient de pregatita pentru intalnire.

      In linistea biroului speram sa imi pot concentra gandurile. Nu am mai avut vreme, usa aluneca intr-o parte si in incapere intra o silueta umana. 120806. Cifrele luminau fosforescent in penumbra. I-am facut semn sa se aseze in lumina, pe scaunul ce se conforma imediat corpului. Am ramas in intuneric asa cum cerea protocolul sedintei. M-am bucurat ca exista aceasta regula, pentru ca tresarirea pe care nu mi-am putut-o stapani a trecut neobservata. In ciuda trecerii timpului recunosteam silueta aceea: de zece ani imi bantuia noptile fara vise. Deodata m-am simtit prelingandu-ma. Mi-am inclestat mainile in bratele scaunului si m-am afundat si mai mult in adincimea lui, acesta aproape se inchisese in jurul meu.

      Un gand imi urla: FUUUGI! Dar nu stiu de ce, am ramas!

      Am reusit sa imi revin. Usor, am inceput sa ma concentez incercand sa primesc gindurile care ar fi venit spre mine. Dar nu reuseam sa percep nimic, la inceput am pus-o pe seama emotiei mele, a starii de panica pe care tocmai o alungasem. Dar mi-am dat curand seama, ca orice incercare de prelungire a gandurilor mele se lovea de un zid impenetrabil. Sa fie adevarat?! In zece ani reusise sa pastreze intact acel scut ce ii inconjura creierul. Stiam ca fusese in mai multe centre de recuperare ale gandurilor, unde se experimentasera diverse tehnici noi, invazive, care ar fi putut transforma un subiect de nivel mediu intr-o leguma umana. Rapid imi reveneau in minte franturi din dosarul citit cu o seara inainte; cum de nu imi dadusem seama despre cine era vorba?! Acum imi blestemam neglijenta, as fi putut refuza.

      Eram din ce in ce mai convinsa ca superiorii mei stiau si ca ma supuneau unui test de loialitate. Perversi imputiti, de catava vreme ar fi vrut sa se debaraseze de mine si nu stiau cum. Imi intinsesera o cursa, sperand sa nu ii pot face fata, demonstrand inca o data ca nu suntem infailibili si ca nu ne mai avem rostul. Deci era un test! daca as fi reusit sa patrund in aceasta minte, le-as fi dovedit ca suntem puternici sau poate, nu asta vroiau, poate se temeau ca as fi putut sa o fac si atunci as fi fost pentru ei un real pericol.

      Trecuse ceva vreme de cand ma aflam acolo, fata in fata cu cosmarul meu. Incercam sa gandesc si simteam tacerea vatuind totul in jur. Ca o ceata groasa plumburie care intra incet, incet in launtrul fiintei mele.

      Am reinceput experimentul. Am trimis intai un gind, l-am invaluit in alb, apoi am trimis altul verde. Rapid, pentru a incerca sa dovedesc o intentie amicala. Mi s-a parut ca intrezaresc o fisura si am continuat, trimitand pe rind culori calde, pastelate, ca intr-o pictura impresionista, amintind rasaritul de soare. In acelasi timp incercam sa nu-mi las identitatea tradata.O clipa de neatentie si totul s-ar fi naruit.

      Culorile se rasuceau in spirale, tot mai repede. Incepura sa danseze in penumbra camerei intr-un vartej ametitor. Violet, galben, verde, albastru. Se transformau in sunete, percepute doar de mine si de receptor, pentru ca deja ii simteam rezonanta. O simfonie din ce in ce mai puternica ne inconjura, o furtuna de culori transformata in sunete mute numai de noi stiute. Gandurile pluteau in jur, inchipuind un dans frenetic, ametitor. Ne imbatau simturile. Timpul se oprise in loc si materialitatea din jur se dizolvase. Eram convinsa ca reusisem, simteam caramizile zidului cum se naruie, intrezaream printre fisuri o lumina, calda, puternica, care se lupta sa izvorasca.

      Si atunci am simtit explozia!

      M-a lovit adanc, in locul cel mai ascuns al fiintei mele, acolo unde nu lasam pe nimeni sa patrunda. Ma recunoscuse si primeam acum tot ce stransese in cei zece ani de cind nu ne mai vazusem. Nu stiam ca adancimile unei fiinte umane pot adaposti atata ura, dezgust, sila, ganduri care ma loveau acum nimicindu-ma. Simteam cum ma dematerializez in sunete ascutite, in culori violente, intr-un razboi nuclear. Si dintr-o data am pierit.

     

     



     

      O strada serpuia printre cladiri transparente, alunecand usor. Multimea se dadea la o parte facind loc unei siluete albe care se lovea, cadea, se ridica, inaintand cu bratele intinse, cu privirea goala, descarnata de suflet.

      De sus de la fereastra, o privire albastra urmarea totul, un gand pluti o vreme departandu-se apoi spre asfintit.

     

     

© Copyright Mihaela Munteanu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online