evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Dimineaţă târzie  -  Fragmente de... viaţă  -  Psihopatul  -  Veşnic orizont  -  Taxi  -  Puterea pereche  -  Unde dai şi unde crapă!  -  Secretul  -  Jocul  -  Jocul Zeilor (IX)  -  Atingeri sensibile  -  Din vitrină  -  Sub nori  -  Criminali Umanitari  -  Aedes  -  Iluzia viselor  -  Călătorie la Muzeul Quale  -  Lumină dublă  -  Corabiile lungi  -  Sexibon  -  Jocul Zeilor (III)  -  Visul demiurgului  -  Vatmanul - Anton şi Marcel  -  Flida Flado  -  Război total  -  Puroi III  -  Un bilet de plecare de pe Soregaard  -  De acum şi până-n noapte  -  Luminile oraşului 2 (III)  -  Cinci personaje în căutarea unor măşti vesele  -  Jocul  -  Theron Girradus  -  Geneza  -  Îngerul cenuşiu - Zora  -  Povestea (?) Pensionarului Incredul  -  10 minute pâna la explozie  -  Valea blestemată  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (VI)  -  Ghavany  -  De aici, de sus...  -  Bătălia pentru supravieţuire  -  La frontieră  -  Mărturisirea lui Abel  -  Re-insecţie  -  Rapsodia  -  Luminile oraşului V  -  Războiul  -  Casa libertăţii  -  O nouă zi  -  Casa galbenă


Cartea cu autor necunoscut

Minunile sunt pentru cei care stiu sa creada

Emma Brad



Publicat Duminică, 7 Ianuarie 2007, ora 19:47

      Îmi aduc aminte de o chestie pe care obisnuia sa o spuna cel mai batrân om pe care îl întâlnisem, de-a lungul celor trei decenii de viata."minunile sunt pentru cei care stiu sa creada "

     

      Întrebat despre ce fel de credinta vorbea, batrânul îsi aprindea tigarea si cadea într-o meditatie adânca.

     

      Într-o seara rece, de toamna, m-a chemat la el. L-am gasit lipit de soba, cu ochii închisi si tigarea în gura. M-am apropiat si l-am scuturat usor. A deschis ochii si m-a privit calm si senin, iar pret de câteva clipe, o tacere adânca s-a lasat în camaruta mica si saracacioasa a batrânului.

     

      - Uite, zise el cu o voce blânda si putin trista. Te-am chemat cu un singur motiv, dar înainte de asta, vreau sa promiti ca niciodata, dar absolut niciodata, nu vei bea apa din izvor.

     

      - Nu înteleg, am mormait eu nedumerita.

     

      - Apa, continua el cu lacrimi în ochi, este doar pentru trupul tau si oricât de sete îti va fi, nu trebuie sa bei. Când setea va deveni insuportabila, întoarce-te.

     

      Cu aceste cuvinte, batrânul scoase din sân o cartulie cu copertile decolorate si rupte, pe care mi-o întinse, tremurând.

     

      - Hai, zise el raspicat. Acum pleaca.

     

      M-a trezit brusc sunetul de toaca al clopotului din turla bisericii.

     

      Pe ulita prafuita a satului, oamenii treceau grabiti, în cete mici si parea ca pasarile cântau pe acelasi ton cu vântul iar soarele se topea incadescent.

     

      Am tras pe mine o pereche de blugi si un pulover si am iesit în poarta. Frânturi din discutiile purtate de cei ce treceau prin fata casei, ajungeau pâna la mine, descifrând mistrul acelei dimineti.

     

      Cel mai batrân om din lume, cum îl numeau satenii, murise azi-noapte la venerabila vârsta de...Nimeni nu stia exact câti ani traise acest om. Mos Vasile, care avea 98 de ani, jura ca batrânul era deja aici atunci când el venise în sat cu tânara lui sotie.

     

      La înmormântare a venit tot satu' sa se minuneze, sa râda si sa plânga, de ceea ce credeau ei ca nu vor apuca sa vada prea curând.

     

      Ploaia cadea repede ucigand si ultimele frunze, ametite de revarsarea de lumini si culori a toamnei..

     

      Asezata pe malul drept al lacului din spatele casei, savuram o sticla de coca-cola în timp ce rasfoiam paginile îngalbenite ale cartii.

     

      În cele din urma, am aprins o tigara si am început sa citesc, la întâmplare, fiind întâmpinata de imaginea mirifica a unei paduri .

     

      Autorul, al carui nume nu aparea nicaieri, descria locul ca fiind unul feeric capabil sa induca o stare de euforie absoluta.

     

      Aproape fara sa-mi dau seama, m-am trezit afundata tot mai mult în lectura si aveam impresia ca, pe buzele mele, cuvintele se stingeau într-o soapta muta de uimire.

     

      Am închis ochii, încercând sa-mi imaginez padurea si animalele salbatice si locuitorii acelui târâm de basm.

     

      Iarba era înalta si deasa si parca roua diminetii se mai pastra înca vie si stralucitoare.

     

      Umblam desculta pe malul lacului, admirând vulpile, iepurii, caprioarele si toate celelalte vietati adunate în jurul unui lac de o frumusete iesita din comun.

     

      Nu simteam teama care ar fi trebuit sa-mi curga prin vene precum otrava. Nu simteam decât o placere imensa si o bucurie cum n-as fi crezut.

     

      - Ziua buna, domnita!

     

      Aproape am tresarit de bucurie când am auzit o voce calda în spatele meu.

     

      - Este o dupa-amiaza foarte frumoasa, cu multe atractii turistice si multe,multe flori.

     

      Am fost surprinsa sa constat ca cel care mi se adresa era de fapt un urs polar ajuns la o vârsta onorabila, lucru vizibil în ochelarii cu rama grosa pe care îi purta cu eleganta.

     

      - Buna ziua, domnule! am raspuns zâmbind.

     

      - Este prima vizita la noi? ma mai întreba el politicos în timp ce începu sa faca ture prin fata mea.

     

      -Da! i-am raspuns.

     

      Eram toata numai zâmbet si nu ma mai saturam sa ma minunez de toata întâmplarea asta, dar mai ales de faptul, ca nu simteam nici urma de teama.

     

      - Domnule Leen, se auzi o voce vesela. Lasati fata sa se bucure de aerul proaspat si racoarea apei cristaline. Vino, draga.

     

      O serpoaica îmi facea semne sa intru în apa limpede si rece. Atunci am simtit o neliniste stranie în suflet si cu vârful degetelor am atins, usor, suprafata lucioasa a apei. Animalele au început sa râda si o elefantica m-a stropit cu trompa, din cap pâna în picioare. Atunci m-am simtit plina de energie si am început sa alerg ca o nebuna, spre mijlocul lacului.

     

      Eram vesela cum nu fusesem niciodata. Ma balaceam alaturi de toate vietatile pamântului si în loc de teama ma încerca o stare de bine continua.

     

      Încet-încet, animalele si pasarile se retrag în padurea verde, unde pentru ele era acasa.

     

      Acum eram singura în mijlocul lacului de o frumusete nemaiîntâlnita. Luna se oglindea si ea în apele linistite unde pluteau câteva lebede somnoroase.

     

      Am închis ochii si mi-am imaginat lacul si gradina de legume, din spatele casei batrâne.Când i-am redeschis, o aroma placuta de placinta cu dovleac plutea în aer, si am simtit o pofta nebuna de dulce.

     

      Restul zilei a trecut atât de repede încât simteam nevoia sa amân apusul cu câteva ore. Ma gandeam cât de frumoase erau lucrurile dincolo si ce bine ar fi daca timpul s-ar opri în loc. Mi-am amintit apoi de seara dinaintea mortii batrânului si de cartea lui. Îmi suna în urechi ultimele lui cuvinte dar mai ales sfatul privind apa unui izvor. Care izvor? De aici sau...de dincolo? Oare, de ce era atât de importanta acesta apa si ce s-ar fi putut întâmpla daca din greseala...

     

      O mie si una de întrebari roiau în jurul tuturor sfintilor al caror nume îl stiam.

     

      A doua zi eram mai trista si mai deprimata decât de obicei. Ma simteam plictisita si dezamagita si nu-mi doream decât sa trec cât mai repede dincolo.

     

      Înainte de a cauta un loc unde sa ma retrag împreuna cu pretioasa mea carte, m-am întrebat de ce batrânul mi-a dat-o tocmai mie.

     

      Am gasit un loc ferit în vie si dupa ce m-am asigurat ca trecusem neobservata, am deschis cartea.

     

      Poza reprezenta un peisaj de toamna. Printre copacii cu mere rosii si zborul pasarilor, se întrevede apa unui izvor care cade blând printre stâncile abrupte.

     

      Am închis ochii zâmbind fericita.

     

      - Domnita, ce fericire sa va avem iar printre noi.

     

      Era doar distinsul domn Franzt, un vulpoi batrân cu accent nemtesc care era tot timpul dichisit si parfumat.

     

      - Da' unde este toata lumea? am întrebat mirata de linistea din jur.

     

      - Azi e sarbatoare si toata lumea se spovedeste, zise el molfaind alene câteva fire de iarba. Vrei sa asisti la ceremonie?

     

      - Da! am raspuns practic fara sa stau pe gânduri.

     

      A pornit înainte leganându-si soldurile cu aceeasi eleganta misterioasa ca un manechin de la Chanel.

     

      Drumul în serpentine, urca spre un pâlc de stânci îmbracate în muschi verde pe unde cobora pretiosul izvor. În timp ce înaintam, în fata noastra, aparu urma uriasa a unei labe. M-am oprit sa privesc mai de aproape urma imansa imprimata în pamântul moale.

     

      - Cui apartine? am întrebat, curioasa, iar el mi-a raspuns cu glas linistit.

     

      - Este urma proaspata a unui dinosaur. Datorita marimii lor impresionante, apar în zona foarte rar si de aceea simpla lor prezenta este o adevarata sarbatoare. Daca ne grabim il vom putea vedea înainte sa paraseasca ceremonia.

     

      Putin mai târziu, multumita si linistita, eram deja acolo. Vulpoiul a rasuflat adânc din maruntaie, întrebându-se probabil daca a meritat sa faca tot drumul acela pâna acolo.

     

      Erau acolo toate vietatile despre care stiam ca populase pamântul cu mii de ani în urma. Erau si unele despre care nu citisem nicaieri, dar asta nu era chiar o problema pentru ca niciodata nu crezusem ca cercetatorii ar fi descoperit toate misterele terrei.

     

      Ceremonia era foarte simpla si se desfasura într-o liniste deplina.

     

      Marele Alb, un elefant urias, a tras apa în trompa, apoi a suflat în sus. O lumina incandescenta înconjura trupul masiv al uriasului si fiecare animal primea "botezul" înainte de a bea din apa izvorului. Ceea ce era cu adevarat interesant era cantitatea masiva de apa depozitata în trompa acestuia. Cu o singura înghititura de apa, el botezase mii de vietati.

     

      Spre seara, când marea de animale si pasari se mai risipise, din padure se ivi un dinosaur de talie mare care disparu imediat dupa ce primi binecuvântarea Marelui Alb.

     

      - Înainte sau dupa mine? am auzit ca prin vis vocea domnului Frantz.

     

      Tocmai atunci, din spatele unor stânci, aparu silueta voluminoasa a unui urs brun. Se apropia tacut, cu pasi mici si rari ca si cum efortul de a urca pâna aici îi epuizase toate fortele. Ma privea de la distanta cu ochii lui ochii mici si blânzi. Privindu-l, aveam impresia ca îl stiam de-o viata iar zâmbetul lui sters parea ca ar transmite un mesaj codificat.

     

      Fara sa vreau, mi-am adus aminte de copilarie si numai ce m-am trezit în vita-de-vie bunicii, cuprinsa de temeri ca de o boala ciudata.

     

      A treia zi dimineata, ardeam de nerabdare sa cuprind cu privirea tarâmul fermecat de dincolo. Dorinta de a fi mereu în contact cu lumea fantastica de acolo, era sfâsietoare. Ghemuita în pat, am luat cartea în brate si am deschis-o. Peisajul, era acum o mare nesfârsita de alb, cu un pic de verde si un strop de soare. Pe ici pe colo, se zarea câte un animal îngrozit de stratul gros de zapada. Fulgii de nea erau calzi si în jur mirosea a brad.

     

      În acel moment, am trait un sentiment ciudat de contopire cu natura.

     

      - Tot aici esti?

     

      M-am întors uimita si nu-mi gaseam cuvintele potrivite sa-mi exprim mirarea.

     

      Batrânul meu vecin, care în urma cu doar câteva zile îmi daruise pretioasa carte, statea acum neclintit în fata mea.

     

      - Stai jos, îmi ordona el.

     

      M-am asezat pe patura de nea fara sa pot spune niciun cuvânt.

     

      - Acum foarte mult timp, atât de mult încât îmi dau lacrimile de câte ori ma gândesc, traiam undeva în Africa de Sud. Poporul meu s-a nascut si a pierit în limba lui. Înca de mici am fost învatati sa credem în spirite, vise si vraji. Când marele vraci a murit, spiritul a luat forma unui elefant mare si alb care a promis viata vesnica, acelora dintre noi care cred în viata de apoi. Pe atunci multi aveau credinta si minunile erau atât de multe, câte stele sunt pe cer. Eram singurul om din poporul meu care a refuzat sa creada în minuni. Într-o noapte friguroasa, de iarna, am avut un vis ciudat si m-am trezit lac de sudoare. În mîini aveam ceva ce nu mai vazusem pâna atunci. Era o carte. Nedumerit, am deschis cartea la întamplare si am vazut un peisaj cu un lac în jurul caruia erau multe, multe animale. Pentru o clipa, am avut senzatia ca totul se misca în palmele mele. Îngrozit, am aruncat cartea din mâini si mi-am ascuns fata în palme, atât eram de speriat. De atunci au trecut sute de ani si de fiecare data când deschideam cartea, o alta imagine prindea viata în palmele mele. Nu am avut niciodata curajul sa trec dincolo, pâna acum câteva zile când am avut un alt vis. Întotdeauna am stiut ca eram condamnat la viata vesnica într-o lume care nu era a mea.

     

      Eam atât de uluita încât tot ce puteam face era sa ma holbez prosteste la omul care, încet-încet, îsi schimba înfatisarea.

     

      Ursul îsi scutura blana de culoare pamântie, îsi ridica laba deasupra capului meu si cu aceeasi voce blânda, zise.

     

      - Fata mea, când ti-am dat cartea nu-mi doream decât un singur lucru: sa mor ca sa fiu cu ai mei. Nu puteam trece în lumea celor drepti decât daca redeschideam poarta, oferind cartea cuiva din timpurile acestea. Nu m-am gândit nicio clipa ca tu vei da importanta unei carti atât de vechi.

     

      - Înteleg, am mormait incert.

     

      - Nu sunt convins ca întelegi puterea si pericolul care sta în mâinile tale, dar ceea ce nu te ucide, te face mai puternic.

     

      Cu aceste cuvinte, ursul îsi scutura capul si începu sa urce, fantomatic, dealul ce ducea spre izvor.

     

      Trecuse ceva vreme de la ultima vizita în lumea de dincolo. Era o noapte întunecata si friguroasa de iarna. Zapada era înghetata bocna iar vântul suiera puternic. Eram îngrozita de zgomotele noptii si nu reuseam, sub niciun chip, sa adorm. Nici nu mi-am dat seama când am pus mâna pe carte.

     

      Era primavara. Lacul era ca smaraldul sub mângâierea blânda a soarelui. Era una dintre acele zile de sarbatoare în care se aduna toata suflarea într-un singur loc. Când toata lumea plecase, langa izvor mai erau doar Marele Alb alaturi de domnii Leen si Frantz. Mai încolo, ursul brun ma privea tacut, cu ochi rugatori, de parca voia sa plec. Domnul Frantz m-a îndemna cu o voce grava.

     

      - Hai!

     

      M-am trezit lac de sudoare si atunci am înteles ca undeva, cândva, mi-am lasat sufletul amanet.

     

      Am ascuns cartea în scorbura unui copac, în speranta ca nu va fi gasita de nimeni, niciodata.

© Copyright Emma Brad
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online