evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Cadoul  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (IV)  -  Disertaţie despre diferitele moduri de apreciere a inteligenţei  -  Rochia străvezie  -  Pendulul municipal. "La dolce vita"  -  Omega  -  Kamikaze  -  Pasomii  -  Piese de muzeu  -  Îmbrățișare  -  Aura urii  -  Mamal - Beciul  -  Accidentul  -  Drumul spre  -  Bumerangul lui Zeeler  -  Jocul  -  Taxi  -  Regele animalelor  -  Castravetele  -  Sunet pentru suflet  -  Bodaproste  -  Labirintul de gheaţă  -  Corespondenţă literară  -  Luminatii, efemeride simbolice  -  Viola  -  Înălţarea  -  Partida de bridge  -  Trãind în cercul vostru strâmt, vã credeţi genii  -  Din vitrină  -  Experienţa însoţeşte sensul ascuns al misiunii noastre  -  Luminile oraşului IX  -  Unii îmi zic Charon...  -  Licuricioaia  -  Delir  -  Dona  -  Portiţa  -  Cum s-a născut Dumnezeu  -  Visul  -  Fata mării, Poliana  -  Avocatul celui care a vrut să mă omoare  -  Umbrele nopţii  -  O poveste de Crăciun  -  ªi vremea vine ca să plângi  -  Meduza (IX)  -  Amintiri trecute şi viitoare  -  Proprietate cu casă şi pădure  -  Ultima frunză  -  Printre oameni  -  Ziua a şaptea  -  System Error


Penato e căutat de prieteni

Penato e căutat de prieteni
  Marian Dumitraşcu
Bumerangul lui Zeeler
varianta print

Marian Dumitraşcu



Publicat Duminică, 7 Ianuarie 2007, ora 20:19

      La vânatoare! - si-acolo, în umbrele din capul lui Francesco, sclipi scurt o luminita.

      Mecanismul barcii cu motor înalta imnuri aurului negru, propulsând-o înainte pe traseul verzui, tremurat al apei. De o parte si de cealalta a canalului, stuful tânar, primavaratic, se zbuciuma plin de zvonuri si de soapte...

      ...a n i m a l u l s a l b a t i c c a r e a d u c e o t r a v a a n i m a l u l s a l b a t i c s i o t r a v a...

      ...iar vântul purta corespondenta peste smârcuri, lacuri si canale.

      Era ca si când ar fi calatorit printr-o fotografie artistica: rama se rupsese si fotografia se desfacuse dinaintea lor, iar natura surprinsa de fotograf prinsese viata si îi primise înauntru. Soarele, în deplinatatea fortelor sale, boteza cerul si pamântul; culori salbatice pictau tabloul deltei; nuante de verde, galben si albastru se atingeau, se dezmierdau, se îngemanau, se topeau unele în altele, cântarite în balanta celui mai mare artist din toate timpurile: Natura.

      Dar se împiedicau de... adânc.

      Oglinda apei respingea razele trimitându-le înapoi, în sclipiri de unde, în lumea lor de lumina si culoare. Ca o pelicula epidermica, îsi proteja fiinta acvatica de atacul viral de stralucire.

      Asadar, adâncul: o alta lume. Îl simteai în nari: namol, si alge, si descompunere. Îl simteai pândind dedesubt, fantomatic, sub alunecarea trepidata a barcii. Îl ghiceai în unduirile apei, în limbajul ei clipocit, sugerând: eu îti sunt mama, eu îti sunt tata.

      - Daca stai sa te gândesti, aici a început totul, - spuse Francesco tintind orizontul cu privirea sa întotdeauna încarcata de semnificatii. - În apa. Probabil într-o balta exact ca asta. Nu suntem altceva decât niste mormoloci care de plictiseala-au încercat o alta lume: uscatul. Si s-au târât afara. - Zâmbi, încântat de reusita unei noi ecuatii filozofice.

      Pino, singurul sau companion în excursia prin fotografia artistica, strica momentul înjurând si plesnindu-si antebratul:

      - Au si-aparut tântarii, asa, de bun venit. Ia uite, - îsi prezenta bratul, - asta a si plecat spre raiu - tântarimii. Mi stanno sulle palle! -

      - Eee! Nici tu nu esti chiar o simpatie, - tinu sa sublinieze Francesco. Scuipa tigara fumegânda peste bord. Chistocul pluti o clipa, apoi disparu în apa vânturata de elicea micii ambarcatiuni... spre adânc.

      Constitui o noua informatie, pe care apa o stoca.

      - ...cretino, - mormai aproape inaudibil Francesco, marcându-si indispozitia.

      Pe Pino îl apuca tusea.

      Aerul acesta era prea tare pentru plamânii lui obisnuiti mai degraba cu smogul - si-ncarcat de arome directe, fara perdea. Adevaratele frecvente olfactive ale... vietii.

      Pe Pino îl mânca si limba, dar si-o scarpina cu dintii. Francesco, în suprematia ratiunii sale, ar fi putut foarte bine considera ca-l manânca si cocoasa.

      Iar aerul acesta, acest aer cu iz de peste si putregai era prea... insistent. Îi invada caile respiratorii si-i studia parca toate depunerile nocive din plamâni si sânge, pentru a iesi în expiratie cu un dosar complet despre

      o t r a v a

      viciile sale.

      - Hei, în canistra mai sunt la vreo doi-trei stropi de benzina, si asta dac-am stoarce-o, - schimba el foaia. - Nu crezi c-ar fi cazu - sa ne-ntoarcem? -

      - Doi. Trei. Stropi? - se schimonosi celalalt, oarecum neafectat de perspectiva, ba chiar sâcâit de observatia pentru el fara valoare. - Bene. Când n-o mai fi benzina nici în rezervor, ne-ntoarcem la origini. Capito? -

      - Ce? -

      Francesco catadicsi sa se întoarca spre tovarasul sau. Francesco era posac. Francesco era dispretuitor. Si Francesco era amenintator. O paleta de expresii deloc încurajatoare.

      - Mormoloci, - spuse.

      - Mormoloci... -

      - Înotam. -

      - Ce face?! -

      - Ca niste mormoloci. -

      - Înotam, - facu Pino, cu resemnare, carându-si în continuare crucea. Dar gândul se razvrati: Mintile tale. Mintile tale sa-noate din adâncuri spre suprafata. Daca nu s-au înecat deja, si-asta cu mult, mult timp în urma. Îndrazni a spune: - Nu ti-a trecut niciodata prin cap ca pur si simplu lu - Penato (La vânatoare!)

      i-a iesit numaru - de scamatorie, si cu asta basta? Ar fi mai bine ca de-acu - - nainte nici sa nu-i mai spunem Penato. Mult mai potrivit pentru el ar fi Merlino. -

      - N-a fost data sa ne-ntoarcem cu tolba goala, - mai nascu Francesco o enigma, pe care o dezlega mai apoi, cu o umbra de melancolie în glas: - Penato ar fi trebuit sa stie ca-s un vânator priceput. Ar fi fost bine pentru sanatatea lui. Stii, tata ma lua mereu cu el când se ducea pe lac sa vâneze rate. Ma lua si la pescuit. Ma lua aproape oriunde se ducea. Hm! Nu-i haios? Penato. Penato, - repeta. - Penato, - rânji. Era o incantatie. Era un blestem. - Dragul nostru Brutto Anatrocolo o s-ajunga direct în tolba lu - unchiu - Francesco. -

      Si scoase o tigara. Si scoase bricheta. Scapara. Aprinse. Ofta de placere.

      - Sa fi trecut si prin Triunghiu - Bermudelor si de mine tot nu scapa. Tot îl gasesc. -

      În regula, înghiti cu noduri mintea lui Pino. În regula, gaseste-l. Schingiuieste-l. Scalpeaza-l. Castreaza-l. Ia-i fulgii. Dar fa-o, si-nainte de-a ramâne fara combustibil în mijlocul salbaticiei.

      Picioarele sale duceau deja dorul pavajelor de asfalt ale orasului. Mai mult, piciorul lui ranit nu dorea sa se ude. Coapsa lui gaurita nu voia sa înoate. Sa se încordeze. Sa oboseasca. Locul în care glontul muscase carnea

      (Penato!)

      era pe cale de-a se vindeca, însa se revolta înca la fiecare bruschete a gestului, la orice încordare a muschiului - ceea ce se întâmpla chiar acum, când omul tâsni ridicându-se de pe bancheta, cu mâna streasina la frunte:

      - Ce-i acolo? Opreste motoru - . Opreste-l! -

      Francesco zarise si el micul iaht, vopseaua alba stralucind în soarele dupa-amiezei de primavara. Zâmbi, lucru care i se întâmpla destul de rar si, minune, se executa imediat.

      Clipocit. Tipete pasaresti. Stuful vaitându-se.

      Barca înca mai luneca înainte, dar cu motorul scos din functiune.

      Ce idee la el, se distra Francesco, ce idee, sa fuga pe apa. Si uite c-a facut pana. Uite ca s-a-mpotmolit. Coglione! Îsi scoase revolverul din buzunar si alti licurici începura sa pâlpâie prin subsolurile gândurilor negre. Clocea un sentiment aproape placut, cu fierul acela rece în palma si cu Penato în vecinatatea samântei înghetate a armei.

      - Prafu - de pusca e una din cele mai mari inventii ale omenirii, poti sa ma crezi pe cuvânt, - filozofa în soapta. - Desi a fost nascocirea unui las care n-avea chef sa dea barbateste piept cu problema, e-o inventie mi-nu-nata. -

      Spunând acestea, Francesco îsi mai aprinse o tigara. Din cauza excitatiei nervoase, scapa tigara de pe buze. Mormaind, se apleca dupa ea. Întregul pachet evada din buzunarul de la piept si, într-un moment de ghinion curat, poposi pe suprafata apei si se îmbiba ca o sugativa.

      - Fa - n culo! -

      - Tine-ti gura! - îsi permise Pino.

      Stabilind un record, Francesco se conforma înca o data.

      Barca înainta înca, în virtutea inertiei, iar iahtul se vedea mai bine. Esuase în stufaris. Era întepenit în malul mocirlos, pe jumatate îngropat în balarii, putin aplecat într-o parte.

      Tântarul care îi bâzâia lui Pino pe la ureche devenise de-a dreptul enervant. Îl izgoni cu o miscare a mâinii si aproape ca se sperie când îl vazu. Era un specimen obez, iar picioarele îi atârnau lungi ca de paianjen. Dintr-o data, Pino avu un moment de criza. Nesiguranta (frica, asta era de fapt frica, într-o forma intuitiva, fara nici o logica) îi încleia ratiunea. În completare, rana din coapsa începu sa-l chinuie cu acele mâncarimi parsive ce nu pot fi scarpinate.

      - Ceva nu-i în regula, - îi veni a spune, si spuse.

      - Cu el, - aproba previzionar si sumbru cel înarmat indicând cu un semn iahtul si referindu-se, desigur, la Penato.

      Clac-ic! Piedica armei fu înlaturata.

      Barca se insinuase spre tinta barbatilor iar botul i se ciocni usor de marginea iahtului. Cei doi trecura la actiune. În câteva secunde, fura pe puntea înclinata a micului vas. În alte câteva, treaba lor se apropie de un final neasteptat.

      - Aaaaah! - batu în retragere Francesco, cu revolverul uitat nefolositor cu teava în jos si cu cealalta mâna la nas.

      Îl descoperisera pe Penato în cabina vasului. Si Penato putea!

      Era întins, întrerupt pe vecie, între mobilierul de croaziera. Un brat îl avea petrecut peste fata, ca si cum în ultima clipa a vietii ar fi încercat sa se apere de ceva, iar pe brat si gât... doua pete. Doua basici rozalii mari cât niste mingi de tenis. Mustele venisera în roiuri pentru a participa la funerarii.

      - Asa sa pateasca toti tradatorii, - decreta Pino, cu tenta educativa.

      Lui Penato îi lipsea un pantof. Camasa înflorata îi era sfâsiata. Pe fata-i cretoasa, gura se casca într-un hau, înghetata într-un urlet mut.

      - S-ar parea c-a mai avut si alti prieteni, - observa Francesco, dezamagit ca i-o luase cineva înainte, însa cumva încântat de tabloul grotesc al unui sfârsit lipsit de demnitate. - Si s-ar parea ca malaiu - a fost ciugulit de altii. Ma-ntreb cine-a fost. -

      - Cineva care-a avut urechi s-auda. -

      - Penato nu era chiar... Brutto Anatrocolo. -

      - Era p-aproape. Betia succesului. Sau betia si-atât. Un bar. O femeie... -

      - Mie-mi zici de femei - - si Francesco scoase bricheta, cu gând de fumator. Îsi dadu seama de poanta continuta de gest si o arunca, cu frustrare. Bricheta îl lovi pe Penato în cap. Capul îi cazu într-o parte. Bratul cazu si el pe podea, dezvelind ochii orbi pentru aceasta lume... ochi aposi, cu pupile înecate si irisi stinsi...

      - Las - ca nu-l mai doare nici în cot, - zise Francesco. - Din pacate. -

      - Si totusi... -

      Francesco îl privi pe Pino. Gânditorul.

      - Si totusi, ce? -

      (Ceva nu-i în regula.)

      - Cu ce l-au lichidat de-a lasat urmele-alea? -

      - Cu o salva de tun. În orice caz, l-au nimerit. Miroase ca mocirla în care-a intrat. -

      Francesco începu sa caute prin cabina îngusta, printre lucruri. Fara chef, apoi din ce în ce mai prins de actiune, cu o surescitare crescânda... cu surescitare si nervozitate crescânde... cu nervozitate crescânda. Mormaind. Sa cotrobaie. Înjurând. Sa rascoleasca. Blestemând. Duhoarea. Ghinionul. Pe Penato, chiar trecut în lumea celor drepti. Mlastina, colcaind de viata.

      Pino se ruga sa se termine odata circul. Îi era dor de trotuare. Îl durea dorul de asfalt. Un astfel de loc inducea sentimentul ca Perugia - sau orice alt oras - se afla nu numai foarte departe, ci chiar pe alta planeta.

      - Che grazia di Dio! - exploda Francesco, speriindu-l pe Pino. - Ce-i aici? Am zis: Ce. E. Aici? -

      Acolo nu era altceva decât obiectul dupa care venisera pâna aici, în sâmburele naturii. Geanta. Si, mai ales, banii din geanta.

      Francesco deschisese toate supapele. Dansa si topaia strângând la piept toate visele si închipuirile si promisiunile unei vieti mai bune.

      - Ah, Fortuna, tie-ti multumesc, - cazu în genunchi si în ridicol, cu geanta

      în brate. La acel nivel, mirosul fetid avea câteva grade în plus si omul se ridica grabnic.

      Pino râdea de tot acest spectacol. În fine, râdea.

      - Hai afara, - îndemna Francesco. - Viata are un cu totul alt parfum, prietene. -

      Pino o lua înainte pe scari spre acel... alt fel de aer si barca lor si, finalmente, spre o lume civilizata, ciment, sticla, plastic, electricitate... Câtiva pasi, si soarele îl privi în ochi. Aproape pentru ultima data.

      - Ramâi nemiscat, - ordona cu o tonalitate de minus douazeci de grade Francesco, din spatele sau.

      În primul moment, Pino nu pricepu ce vrea sa spuna. Apoi... îl simti. Avu poza tovarasului sau în minte, cu geanta într-o mâna si cu arma în cealalta, tintindu-i ceafa.

      Stuful si arborii oftara prelung. Salciile de pe mal se aplecara.

      Vântul îi mângâie parul. Îi mirosi frica. Trecu mai departe. Duse vestea.

      - Stii doar - - Francesco nu mai era acum decât o voce - - prietenul la nevoie se cunoaste. -

      - Si-are destule, - completa Pino cunoscutul lor joc de cuvinte - pentru ultima data.

      Sunetul se infiltra în timpane, apoi crescu în intensitate. O alta barca?

      - Ei, îti las tie si problemele mele, - spuse Pino. - La un pret bun, - râse cu dezinvoltura omului care e pe cale de-a scapa definitiv de tortura gândului. Caci îl cunostea bine pe Francesco, oh, îl cunostea prea bine chiar. Atât de bine încât ar fi trebuit sa tina distanta regulamentara de sapte metri de el mereu. Prin venele lui Francesco nu curgea sânge, curgea fiere.

      - Taci! - scuipa Francesco, tradând îngrijorare.

      - Vai a mori amazato! - hotarî Pino ca era prea târziu pentru umilinta.

      Însa injuriile lui Pino erau ultimul lucru care sa-l intereseze acum pe Francesco. N-avea de unde sti puterea lor previzionara. Îsi concentra atentia auditiva pentru a descifra provenienta si directia din care se insinua sunetul. Nu, nu era motorul unei barci ceea ce auzea, ci un cu totul alt zgomot, cunoscut parca dar mult amplificat, care crestea si crestea si crestea...

      Era...

      ...a n i m a l u l s a l b a t i c s i o t r a v a o t r a v a o t r a v a...

      Vântul vui maturând eterul. Un bulgare de întuneric aparut parca din neant plana spre ei iar Pino se arunca pe burta strângând din dinti din cauza durerii ce-i arse coapsa. Ramase ghemuit, cu pumnii în cap, refugiat al lumii carnale în adapostul imaterial al rugilor si implorarilor. Undeva departe, departe de el, Francesco casca ochii. Fu lovit în fata si degetul sau apasa involuntar tragaciul. Glontul tâsni aiurea, ranind îngerii. Francesco se pravali pe spate, iar Pino îndrazni sa întredeschida ochii si sa priveasca pe furis lumea din care evadase. Vazu. Întelese atunci, sau crezu ca întelege ce anume îi atacase, pentru ca îsi muta imediat privirea si gândul de la cel care se lupta cu moartea încercând sa se desprinda de ea si zbierând. Acesta scapase arma si scapase si geanta, care la contactul cu puntea se cascase scuipând din continut. Apoi, ultimul racnet al lui Francesco fu retezat de coasa.

      Pino se târî spre usa cabinei. Se rostogoli în josul scarilor chiar în momentul în care, în urma sa, umbra eclipsa soarele. Nimeri lânga... un viitor sumbru. Viitorul îl privea cu ochi aposi, fara pupile.

      - Fugi? - parea a spune. - Fugi. Si eu am fugit. Am fugit de-a lungul canalelor. Am fugit înainte si înapoi, înainte si înapoi. Pentru ca apa nu se termina niciodata... apa curge, curge, mereu curge. -

      Pino se ghemui într-un colt cât mai îndepartat, atât al încaperii cât si al sinelui, spionând cadavrul si scarile ce urcau spre aceasta lume atât de diferita, cu bulevarde curgatoare, cu subsoluri inundate, cu parcuri salbatice; spre aceasta lume fara stapân, dar stapânita de pericole; spre nebunie...

      - Am fugit. Am fugit si... am ajuns... aici... -

      Aici? Aici?! începu revolutia gândurilor, în care - aici - era atât loc, cât si deznodamânt. Nu vreau s-ajung aici! Sunt înca tânar, atât de tânar! - parca abia acum mintea sa rezolvase analiza probabilitatii prpriului sfârsit.

      Pe chipul de var al lui Penato, gura nu mai parea fixata într-un tipat, ci într-un hohot de râs.

      - Dar esti aici! Tineretea n-ajuta la nimic, te ajuta doar sa simti mai bine... durerea... Oricum, fugi, fu - -

      - gîîîîî!

      Acest sunet! Acest din urma sunet nu si-l imaginase! Acest ultim sunet se auzise cu adevarat!

      Confirmându-i cele mai mari spaime, trupul neînsufletit al lui Penato se zbatu scurt. Pieptul i se umfla, apoi coborî. Un alt râgâit urca din gura împietrita, apoi se stinse. Un brat îi tresari; se misca; cauta un punct de sprijin. Picioarele i se îndoira. Trunchiul i se îndrepta. Si Lazar se ridica în picioare.

      Pino disparuse înca de la prima tresarire a cadavrului. Fugise. Într-adevar, fugise. Fugise departe, departe, în sine însusi. Iar de acolo, de departe, de foarte departe, urmarea totul ca printr-un vizor. Fara temeri. Fara reactie. Fiindca totul devenise o proiectie.

      Cadru: Lazar leganându-se pe picioare.

      Cadru: pieptul dilatându-i-se.

      Cadru: nasturii camasii plesnind din cusaturi.

      Detaliu: un nasture rotindu-se pe podea.

      Cadru: camasa desfacându-se.

      Cadru: pielea crapând.

      Cadru: carnea sfâsiindu-se.

      Prim plan: coastele plesnind...

      Se trezi tipând.

      Stop cadru.

      Pino se trezi urlând în fata acestui spectacol anatomic, la care mintea sa nu mai voia sa ia parte, si ochii nu mai voiau sa vada... Ridica-te, zbiera mintea, ridica-te si du-ma de-aici, n-am sa te mai mint niciodata, n-am sa te mai mint niciodata!...

      O antena ascutita crestea acum din gura cascata a lui Penato; maxilarul îi trosnea, se rupea; fata îi plesnea; pielea si carnea i se desfaceau ca niste coji de ceapa; coastele i se deschideau... oh, se deschideau...

      Pino nu mai astepta ca numele sa-i apara pe generic. Ataca scarile. Ajunse afara fara a-si pierde vremea cu priviri sau gânduri aruncate în urma. Sari peste copastie, în barca gata sa-l rastoarne. Se arunca si ambala motorul. Graiul mecanizarii umplu delta. Se ghemui la cârma, tremurând ca varga.

      O alta creatura se ivi din verdele fotografiei de carte postala si sfichiui spre el într-un zig-zag ametitor, cu aripile stravezii ce taiau aerul felii-felii producând acel sunet: un bâzâit grav, ascutit ca o lama de brici si puternic ca un tunet totodata. Era un cosmar înaripat. Era Nebunie. Creatura sageta aerul napustindu-se cu ceea ce, în anatomia suprarealista a zburatoarei parea a fi o sulita, spre prada.

      Fara a înregistra cum sau de unde, Pino scoase propria arma si trase reflex. Detunatura puse punct acelui cântec funebru, iar barbatul privi uluit cum monstrul plesni apa, doborât. Si un gând, un gând ilar dar sanatos, prima reactie normala a creierului sau din ultimele câteva minute, clipi scurt, retroactiv:

      Mi stanno sulle palle!

     

     

     

      Adâncul urmarise totul si urmarea în continuare, asa cum facea de la începutul tuturor lucrurilor si va face pâna la sfârsitul tuturor lucrurilor si implicit al sau. Ochii lui urmau pasarile în zbor. Iar Adâncul avea o viziune proprie asupra a tot si a toate. Lumea întreaga se proiecta, rasucita, în oglinda apei.

      Adâncul deja stia prea mult, stia deja prea mult, dar învata mereu, si învata si acum. Namolul era materia sa cenusie, si mai era si samânta.

      Asadar, Adâncul vazu, auzi, simti, gusta si mirosi intruziunea. Mirosi bancnotele luate de vânt si le gusta când aterizara, unele dintre ele, pe unde. Gusta amestecul metalic din care era fabricata ambarcatiunea si îi simti greutatea si agitatia elicei. Mirosi arderea carburantului, se strâmba pâna si la gustul micului, infimului chistoc de tigara. Dar toate astea nu însemnau nimic rau. Adâncul cunostea viata, în toate stadiile ei. Astfel încât, atunci când unul dintre copiii lui se scufunda, refugiindu-se deconectat la sânul care îl hranise pentru a-l hrani la rându-i, Adâncul îl primi strângându-l în brate de plante subacvatice si-l aseza în poala de namol, gândindu-se în ce fel, oare în ce fel îl va recicla, îl va renaste.

      Într-adevar, nimic rau nu se întâmplase.

      Caci iata, undeva deasupra, un nou nascut iesea pe lume. Îsi întindea aripile stravezii si-si lua zborul, pentru a-si plasa samânta. Un nou nascut si un... parinte...

      Iar otrava lasa semne distincte, lesne de urmat. Animalul salbatic era usor de vânat.

     

© Copyright Marian Dumitraşcu
Comentarii (2)  
Ovidiu Bufnila
Luni, 5 Februarie 2007, ora 15:10

Un text mustind de metafore, alert si bine gandit. Bine ai venit in lumea scriitorilor talentati de pretutindeni, Marian!

Tom
Joi, 25 Ianuarie 2007, ora 16:12

excelent text. pe cand un film cu un asemenea scenariu ?

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online