evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Submarinul Roşu  -  Lunga vară  -  Drum fără întoarcere  -  Oglinda îngerilor  -  Între ziduri  -  Legendele Căutării  -  Calul cruciatului  -  Depozit.03  -  Poveste de mahala I : Meciul  -  Asura Ni, Drahan - I - Bolte de Crini  -  Poză de buletin  -  Dincolo de ceţuri  -  Corabiile lungi  -  Babylon Five: Mercenarii  -  Transcendere  -  Mr. Loverman  -  Unde dai şi unde crapă!  -  Jocul Zeilor (IX)  -  Meduza (VIII)  -  Atingeri sensibile  -  Proprietate cu casă şi pădure  -  Orb  -  Ignis  -  Paznicul grădinii de piatră  -  Amintirile unei lumi departe, departe de tot  -  Mesajul  -  Meduza (VII)  -  Theron Girradus  -  Follow-Me  -  Ultima frontieră  -  Fugind pe cerc  -  Bumerangul lui Zeeler  -  Criminali Umanitari  -  Intoxicaţia. Investirea de novice  -  Coconul  -  Nyprus  -  Luminile oraşului IX  -  Je t'aime mélancolie  -  Piese de muzeu  -  Ultima eclipsă (II)  -  Luminile oraşului VII  -  Luminile oraşului XXXII  -  Lumina de jad  -  Jocul Zeilor (VIII)  -  Îngerul cenuşiu - Angela  -  Al nouălea iad  -  Păsări de pradă  -  Jocul Zeilor (II)  -  Luminile oraşului XVII  -  Străinul


Străinul

Cristinei, din nou

Mircea Pricăjan



Publicat Miercuri, 26 Martie 2003, ora 10:05

       Cred ca asta e ultima poveste pe care o încredintez hârtiei; si nici macar nu e o poveste cu adevarat! Luati-o ca o marturisire, daca doriti.

      Luna trecuta am intrat în cea de-a saptea decada a vietii mele si, cea mai mare parte din acesti ani, mi-am câstigat pâinea scriind. Sa ne întelegem, n-am avut parte de mese copioase sau de ospete de pe urma acestei ocupatii; în România a avea succes nu înseamna a fi citit de cât mai multi oameni si, deci, a face vânzari din care sa traiesti apoi regeste. Cred ca au existat doar vreo doi-trei scriitori care sa poata face asta si ei au trait în perioada interbelica. Alta e situatia acum. A avea succes înseamna a aduna cât mai multe cronici favorabile si a fi cunoscut în cât mai multe cercuri literare... chiar si acolo unde nu esti bine vazut. Important este sa fii vazut! Am scris treizeci de romane si am adunat în trei volume peste o suta de povestiri. Am luat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru proza în 1990, iar anul trecut mi s-a acordat din partea aceeasi organizatii premiul pentru întreaga activitate. Sunt membru al multor organizatii literare; am facut parte din jurii la atât de multe concursuri literare ca nici nu le mai stiu numarul. Daca ati cumparat macar o data revista România literara, precis ati citit un articol semnat de mine; pâna nu demult am facut parte din colectivul redactional al acestei reviste. Chiar si asa, nici unul dintre romanele mele nu a intrat în manualele de literatura româna. A fost un întreg scandal când au vrut sa introduca unul ("Calea ratacita" " al treilea roman pe care l-am scris); reprezentantii Bisericii au sarit pâna la cer ca e o blasfemie acea carte, autorii manualului sustineau ca e, totusi, o capodopera (mi-a placut, în special, acest calificativ; daca nu stiti, noi, scriitorii, suntem foarte egocentrici), dupa care a intervenit Ministerul Educatiei Nationale si a pus piciorul în prag: romanul nu va fi inclus în manualul de clasa a IX-a si va fi înlocuit cu un altul, scris de un coleg de breasla care, din pacate, a murit. Nu pot spune ca m-a afectat aceasta patanie. Stiu ca orice autor inclus în programa de învatamânt e, mai devreme sau mai târziu, condamnat sa fie urât de catre elevi. Nici mie nu mi-a placut sa citesc la comanda; de ce le-ar placea elevilor de acum? Când ti se cere sa faci ceva, rareori îti mai spui ca, totusi, poate-ti va placea s-o faci. Ideea e ca din manuale sigur nu ma recunoasteti. Sunt o celebritate nestiuta de nimeni. Cartile mele se distribuiau înainte de Revolutie doar între prieteni. A trebuit sa astept rasturnarea regimului sa-mi vad un roman în vitrina unei librarii. Si acolo a stat pret de luni bune! Cred ca înca puteti gasi la libraria din apropierea voastra ultimul meu roman, "Soarele s-a stins". Romanul acesta a aparut în urma cu trei ani.

      Nu are rost s-o mai lungesc. Sunt constient ca traim într-o lume a vitezei, a stirilor pe teletext si a filmelor pe DVD (pe care le poti întrerupe când îti doresti si le poti continua mai târziu), stiu, deci, ca trebuie sa fiu scurt când va povestesc aceasta întâmplare. Totusi, va anunt de pe acum ca nu ma voi putea lepada de anumite digresiuni; dupa cincizeci de ani în care n-am facut decât sa caut sa fiu cât mai exhaustiv, e greu acum sa expediez acest subiect (si am încredintarea ca e cel mai important subiect din câte am avut pâna acum ocazia sa abordez) în câteva pagini. Dar trebuie sa încerc. Vreau ca povestirea asta sa ajunga la cât mai multi oameni. De data asta nu ma intereseaza aprecierile critice! De data asta vreau cititori neavizati... vreau acei cititori care se pot lasa vrajiti, singurii care gusta întreaga dulceata sau amareala a unei bucati literare. Credeti-ma, acestia înteleg cel mai bine mesajul. N-ar putea sa puna degetul pe el, dar îl simt si-i tulbura multa vreme dupa ce au terminat de citit o povestire. M-am saturat de disectii de morga; vreau sa simt ca traiesc macar în aceasta ultima pulsatie de viata.

      Cele care urmeaza s-au petrecut acum cinci saptamâni. Tocmai terminasem de scris romanul care ma tinuse în casa ultimii doi ani si jumatate. "Strainul", se cheama si are într-adevar o anume legatura cu cartea lui Camus. Se axeaza tot pe teama fata de strain, fata de necunoscutul pe care el îl aduce. N-am sa va spun prea multe despre acest roman. În momentul acesta se afla sub tipar. Cred ca va aparea luna viitoare. Va spun doar ca m-am simtit cum nu se poate mai usurat când am închis mapa cu dactilograma. Romanul acesta ma consumase mai mult ca oricare altul. Cât timp am lucrat la el, n-am fost în stare sa merg mai departe de ABC-ul din colt. Ma legau parca niste corzi de otel de masina aceea de scris. Era un sentiment electrizant, extrem de placut, dar care, de la o vreme, a început sa ma sâcâie. Ma simteam propriul meu prizonier. Dependenta aceasta cred ca a luat nastere din cauza disparitiei sotiei mele. Antonia, Tony cum îi spuneam eu, a murit nu cu mult înainte sa încep eu lucrul la "Strainul". Vazându-ma singur, mi-am focalizat întreaga atentie asupra acestui roman. Am intrat de buna voie în celula, am încuiat usa si am aruncat cheia afara pe geam. Dupa cum am spus, la început a fost o aventura placuta, aveam cu ce îmi umple timpul, gândurile mi se îndreptau într-alte directii decât la momentele pe care le-am petrecut împreuna cu Tony. Problema a aparut când mi-am dat seama ca nu ma pot opri, ca trebuie sa închei manuscrisul cu orice pret, ca doar asa voi putea scapa din celula. Romanul era tunelul pe care-l sapam si fiecare pagina pe care o scriam însemna câtiva centimetri facuti spre lumina soarelui. Travaliul mi s-a parut interminabil. Si cred ca asa vi s-ar parea si voua, daca v-ar spune cineva ca va veti recapata libertatea doar dupa ce veti scrie o mie de pagini " pentru ca la aceasta cifra am ajuns într-un sfârsit. Va puteti închipui, asadar, usurarea pe care am simtit-o când detentia mea s-a încheiat!

      Am început sa dansez prin camera. Am scos din frigider sticla de sampanie pe care o tineam acolo de câteva luni bune si am baut pâna ce n-am mai stiut de mine. Eram atât de fericit, ca am început sa strig. Nu stiu daca m-au auzit vecinii " trebuie sa ma fi auzit, fiindca strigam din toata puterea ", în orice caz, n-am primit nici o reclamatie. Într-un sfârsit, m-am prabusit pe pat si mi-au dat lacrimile. Era pentru prima data când Tony nu era cu mine sa sarbatorim terminarea unui roman. Am plâns în hohote, dezlantuit, nepasându-mi daca suspinele-mi puteau fi auzite si de altii, asa cum nu-mi pasase daca deranjam pe cineva cu strigatele de bucurie. În cele din urma, am adormit si am visat-o pe Tony. Era mai frumoasa ca niciodata. Ma felicita.

      A doua zi, conform unui alt obicei, am strâns toate hârtiile ce-aveau legatura cu romanul deja încheiat, le-am pus într-un sertar si am desfacut un nou top de hârtie. Am luat prima coala din teanc si am hranit masina de scris cu ea. În capul paginii mi-am scris numele. Am lasat patru rânduri libere pentru titlu si am asteptat sa aud în minte primele propozitii. Între romane, scriu de obicei povestiri de cinci-sase pagini, pentru a ma destinde. Un fel de genoflexiuni dinainte de urmatorul maraton. Ma framânta de mai multa vreme o idee nu într-atât de complexa încât sa ceara o desfasurare epica de amploarea unui roman si în acea zi aveam de gând sa-i dau voie sa existe. Numai ca nici un cuvânt nu mi-a venit. Am stat în fata masinii de scris, cu degetele deasupra clapelor, gata sa ma avânt asupra lor când as fi auzit acel cuvânt magic de început, pret de câteva ore. Dupa care m-am lasat pe spatarul scaunului si am rasuflat din greu. Am început sa analizez idea din nou si am ajuns la concluzia ca nu mai suna atât de stralucita. Nu te poti baza niciodata pe-o idee care pare nemaipomenita. O astfel de idee da de-obicei nastere unei povestiri factice, prost fardate. Dar de data aceasta crezusem ca trebuie sa fie alta situatie. Aveam drept exemplu romanul pe care tocmai îl încheiasem si care pornise tot dintr-o astfel de idee ce-mi venise gata dospita, rotunda si bine mirositoare.

      Trei zile dupa aceea înca nu reusisem sa gasesc formula de început si ma gândeam serios sa abandonez ideea. Dar ce-avem sa fac, atunci? Toata ziua nu ma gândeam decât la subiecte de povestiri si nimic nu stralucea prin ceata din mintea mea. Eram secat. Eram pustiu.

      Apoi mi-am adus aminte ce medicatie foloseam împotriva acestei boli înainte; fiindca suferisem si înainte de "blocajul scriitorului". Ieseam în oras într-o plimbare, observam cu atentie miscarea din jurul meu si, când ma întorceam acasa, duceam în desaga cel putin trei-patru subiecte cu sanse de reusita. Cele mai multe dintre povestirile pe care le-am scris si care au aparut în cele trei volume de care aminteam la început au luat nastere în felul acesta. La naiba, pâna si cinci dintre romane si-au aflat începutul într-o astfel de plimbare. "Misiunea muza", o numea Tony si râdea apoi cu pofta. Da, de o noua "Misiune muza" aveam nevoie, hotarât, numai asta ma putea scapa. Statusem prea multa vreme în casa, încercând sa-mi croiesc drum spre lumina, încât uitasem ca exista si altceva în afara celulei mele. Acum era momentul sa redescopar lumea.

      Probabil ca va întrebati de ce tineam mortis sa încep din nou lucrul, când stiam ca de-abia iesisem la liman dintr-o încâlceala ce-mi rapise doi ani si jumatate. Încercati sa va puneti în locul meu. Un batrân ce tocmai împlinise saptezeci de ani, traind singur de aproape trei ani, un batrân nu chiar atât de strain de mizantropie, care-si afla singura placere în scris, o placere chiar si atât de chinuitoare cum se dovedise scrierea "Strainului", un batrân fara prieteni, constient ca trebuie sa-si umple cu ceva timpul, daca nu vrea sa cada în senilitate si în starea vegetativa pe care aceasta o aduce... Având acest portret în fata ochilor, spuneti-mi ce v-ati fi asteptati sa fac!

      N-am stat pe gânduri nici o clipa. Era trecut de amiaza, timpul cel mai bun pentru o "misiune" ca a mea, fiindca atunci ieseau de la serviciu cei mai multi si muza putea sari din mai multe directii. M-am încaltat, mi-am luat ochelarii de soare si mi-am însfacat umbrela " doar pentru ca simteam nevoia sa tin ceva în mâna, pentru ca altfel soarele stralucea pe un cer fara urma de nor. Am iesit din casa cu o strângere de inima. Ultima data când pornisem într-o astfel de excursie nu fusesem nevoit sa încui usa; Tony era acolo s-o faca ea însasi. Când am rasucit cheia în yala a trebuit sa-mi sterg cu dosul palmei o lacrima ce scapase din ochiul stâng fara consimtamântul meu.

      Partea buna a faptului ca, dupa cincizeci de ani de scris si dupa atâtea cronici bune si atâtea premii, nimeni din publicul larg nu te cunoaste, e ca ai libertatea sa iesi din casa când doresti si sa faci ceea ce-ti pofteste inima " tocmai pentru ca nimeni nu te recunoaste. Am citit în revistele pe care un prieten mi le trimite periodic din SUA ca marele calvar al scriitorilor la ei e sa se arate în public. Nu, domnule, macar din punctul asta de vedere, noi putem sta linistiti. Cred ca nu m-ar recunoaste nimeni nici de-as merge pe strada cu ultimul meu roman întors la coperta a patra în mâna, acolo unde se poate vedea o fotografie color destul de reusita. Si nu m-ar recunoaste dintr-un motiv cât se poate de meschin: pentru ca nu le pasa. Îti dai seama de asta imediat ce privesti mai atent.

      Nu va ascund ca primul drum pe care l-am facut a fost la libraria cea mai apropiata. Se afla la parterul unui bloc cu zece etaje, într-o camera putin mai mare ca propria mea sufragerie. E, totusi, destul de bine aprovizionata. Poti fi sigur întotdeauna ca o sa gasesti ultimele aparitii acolo. Si poti fi la fel de sigur ca le gasesti tot acolo si dupa unu sau doi ani, nu trebuie sa te grabesti. Unele carti sunt mai ieftine decât la anticariate, va spun, tocmai pentru ca a trecut atât de mult timp de când se odihnesc pe rafturi ca pretul initial nu mai înseamna astazi decât un covrig cu sare. Vânzatoarele stiu despre cartile pe care le vând la fel de multe câte stiu eu despre chirurgia estetica. Însa, cel putin, ma recunosc pe mine.

      "Buna ziua, domnule Gruiu! mi-a urat cea mai în vârsta dintre ele de-ndata ce-am intrat pe usa.

      Când lucrezi într-o librarie, chiar daca nu stii mai nimic despre edituri si editii, despre autori si despre bibliografia lor, stii macar sa recunosti în omul care-ti calca pragul odata pe saptamâna (poate singurul care face treaba asta) autorul unor carti pe care ti-au cazut ochii si chiar întâmplator.

      "Buna ziua! am raspuns si eram convins ca vocea mi-a sunat ciudat. Buna ziua! am spus înca o data, întorcându-ma si spre cealalta vânzatoare, întrucâtva mai tânara, doar pentru a avea prilejul sa scap de raguseala " sa-mi curat gâtul în felul acela hârcâit îmi repugna "; nu mai vorbisem cu voce tare de foarte multa vreme.

      "Va putem ajuta cu ceva?

      "Nu ma face sa râd!", i-am raspuns în gând.

      "Nu, cred ca ma descurc si singur, am preferat sa zic, politicos, cu voce tare.

      Nu m-am îndreptat prima data catre raftul cu cartile mele. Am mers spre cel rezervat de editura Humanitas. Am scanat dintr-o privire rapida cartile expuse (nimic nou), dupa care mi-am spus ca acum nu era prea batator la ochi sa merg sa-mi verific propriile carti.

      Raftul se gaseste undeva în fundul încaperii. Lumina bate destul de bine acolo si copertele (de altfel, nu prea inspirate) sunt puse în valoare mai mult decât ar merita. Daca tin bine minte, m-am certat întotdeauna cu editorul când venea vorba despre ilustratia copertei. Si niciodata nu am avut câstig de cauza. Se aflau acolo ultimul meu roman, "Soarele s-a stins", si altele doua ceva mai vechi. M-am grabit sa numar câte bucati erau si n-am fost deloc surprins sa constat ca erau tot atâtea ca si ultima data când le numarasem. Hotarât lucru, aveam sa mor un ilustru necunoscut!

      "Stiti, domnule Gruiu, s-a apropiat de mine vânzatoarea mai tânara, ma gândeam sa citesc o carte scrisa de dumneavoastra. Cu care credeti ca ar trebui sa încep?

      Întrebarea m-a luat prin surprindere. Daca esti un scriitor si prietenii tai stiu asta (pentru ca sunt altii care habar nu au), singurul lucru despre care nu esti întrebat este ce carte de-a ta le-o recomanzi. Cel mai adesea esti întrebat daca mai scrii " si atât! Ca si când doar pentru ca-ti sunt prieteni sunt absolviti de corvoada lecturii unor carti atât de groase.

      Am zâmbit larg si am raspuns:

      "Cred ca orice scriitor ar spune ca ultimul e cel mai bun, si la fel spun si eu, numai ca ultimul de-abia l-am terminat si înca n-a ajuns pe masa nici unui editor (dar stiam ca Gheorghe Vasiloiu de-abia astepta sa-l citeasca " el e singurul la care ma pot gândi care chiar mi-a citit cartile dintr-un alt interes decât pentru a scrie o cronica; bineînteles, la mijloc e si profitul, atâta cât e el, pe care-l scoate ca editor, dar asta e alta poveste), asa ca va recomand acesta! " Am ridicat "Soarele s-a stins" si i l-am înmânat.

      "Multumesc foarte mult, a spus si deja ma-ntrebam daca-mi luasem pixul cu mine, asteptându-ma sa mi întinda cartea sa i-o semnez, dar în momentul urmator a asezat-o înapoi în raft si s-a îndepartat.

      "Amabilitate de vânzatoare", mi-am spus, cu buzele dezumflate.

      În clipa urmatoare am observat ceva ce mi-a distras atentia de la gestul vânzatoarei.

      De dincolo de geamul vitrinei, se uita la mine " eram convins ca se uita chiar la mine " un barbat. Nu era foarte solid; trecut probabil cu putin de treizeci de ani, era destul de înalt si avea un ciuf de par care striga cu disperare dupa o baie cu sampon. De unde ma aflam putem vedea penele atârnând de suvitele lui uleioase si negre. Avea fata acoperita de-o barba de câteva zile si privirea " da, aceasta ma facuse sa uit de vânzatoare " privirea patrundea parca pâna în maduva mintii mele. Era ceva hipnotic în felul în care ma privea. Simteam ca n-as putea sa-mi misc nici macar degetul mic daca as încerca.

      "Iata un bun subiect", mi-am spus.

      Si, înainte sa-mi dau seama, barbatul a disparut din fata vitrinei. Nu stiu cum s-a întâmplat asta, probabil când am clipit mai mult decât trebuia, dar a disparut atât de repede ca ai fi spus ca s-a volatilizat în aer, asemenea unei fantome, sau asemenea unui vampir cu puteri preternaturale.

      În urma acestei aparitii a ramas doar sâmburele unei idei. Simteam ceva crescând, luând forma, desprinzându-se de restul faptelor banale care ma înconjurau, si toate astea se întâmplau în acea parte a creierului meu care, pentru cincizeci de ani, fusese responsabila cu gestatia ideilor ce-au rezultat într-un final în romanele si în povestirile deja publicate. Stiam asta la fel de bine cum stiam ca Tony era moarta.

      Am iesit imediat din librarie cu gândul sa-mi continuu plimbarea. Trebuia sa analizez ideea, sa-mi dau seama câte sanse de supravietuire avea. Barbatul acela ma impresionase profund, privirea lui fusese ceva ce nu as fi reusit niciodata sa exprim în cuvinte, stiam asta, dar eram convins ca puteam nascoci ceva care sa aiba în centru ca imagine simbolica acea privire.

      Probabil ca se facuse ora patru dupa-amiaza, caci soarele mai coborâse de la zenit spre apus. Strazile începusera sa se curete de copii si sa se umple de adulti, fiecare întorcându-se acasa de la slujba. Traficul se intensificase. Am vazut mai multe taxiuri decât eram obisnuit sa vad. Statiile de tramvai si de autobuz erau aglomerate. Nimeni nu mai avea rabdare. Am surprins o femei murmurând o înjuratura printre buzele deasupra carora se observa cu usurinta umbra mustatii când autobuzul în care voia sa urce n-a oprit. Altcineva a strigat aceeasi înjuratura si a luat-o la fuga dupa autovehicul. În curând, însa, s-a întors si a început sa discute cu femeia. În statia de tramvai aglomeratia nu era chiar atât de mare. Chiar si asa, când calatorii au vrut sa urce, au descoperit ca nu încap cu totii. Au urmat aceleasi strigate, aceleasi amenintari ca si ale calatorilor cu autobuzul. Vatmanul raspundea ceva, dar nu se auzea nimic. De jos, din statie, se vedea doar ca deschidea gura si ca transpira de efort. În cele din urma, tramvaiul s-a pus în miscare, hurducaind, lasând în urma o ceata de oameni care semana cu o ciorba de legume în plina fierbere.

      Toata aceasta forfota numai bine nu-mi facea. Simteam ca ma pierd, simteam ideea (Ideea " asa ajunsesem sa ma gândesc la ea, cu "i" majuscul) cum se îndeparteaza de mine, furata de acele strigate, îndepartata de mirosul transpiratiei acelor animale care se întorceam la bârlog dupa o zi de munca.

      M-am tras mai la o parte si am asteptat.

      În nici zece minute a venit un alt tramvai, ceva mai gol ca cel dinainte, în care au reusit sa urce toti calatorii. Cred ca, daca mai întârzia vreo cinci minute, oamenii ar fi fost în stare sa porneasca o revolutie împotriva companiei de tramvaie. Acela chiar ca ar fi fost un subiect de povestire! Ceva de sorginte kafkiana.

      O alta problema s-a rezolvat când a sosit si autobuzul. De data aceasta, a oprit. Nu stiu daca din proprie vointa, sau blocat de bratele oamenilor care se agatasera de el, dar s-a oprit. Au urcat si acestia " înghesuindu-se, îmbrâncindu-se, ca si când ar fi participat la un soi de joc pe viata si pe moarte. Nu sunt sigur, dar cred ca am auzit pe cineva strigând: "Au! Mi-ai rupt degetul, nenorocitule! Mi-ai rupt degetul!" Apoi s-au închis usile si masina s-a pus în miscare.

      În cele din urma, s-a facut liniste.

      Când a venit un tramvai si din directia cealalta, si când m-am asigurat ca era îndeajuns de liber sa nu trebuiasca sa ma înghesui (v-am spus ca sufar de-o forma usoara de mizantropie? nu suport apropierea altor corpuri!), am urcat. Aveam de gând sa merg în parcul muzeului. Întotdeauna când cautam pacea propice meditatiei, putem sa ma bizui pe acel loc. Multe din încâlcelile si impasurile la care ajungeam cu vreun roman s-au rezolvat acolo. Nu stiu daca ati observat, dar unele locuri poarta pur si simplu o forta anume, care actioneaza uneori asupra psihicului, uneori asupra fizicului, si alteori asupra amândurora. Poate e ceva legat de gravitatie, ca atunci când mergi cu masina pe o panta în sus si stii ca ar trebui sa schimbi viteza cu o treapta mai jos, în schimb motorul te forteaza sa urci cu una. Nu stiu. Oricum, parcul din jurul muzeului, pe mine, unul, m-a ajutat mult.

      Înainte sa ajung acolo, însa, mi s-a mai întâmplat ceva ce trebuie neaparat sa amintesc.

      Nu erau multi calatori în tramvai. Muzeul se afla aproape în centrul orasului, acolo unde nu se gasesc decât cladiri vechi, în care nu mai locuieste nimeni sau daca locuieste cineva, atunci sunt batrâni, pensionari, oameni care nu ies decât odata la doua-trei zile dupa cumparaturi. La ora aceea din zi putini sunt cei care se îndreapta într-acolo. Cartierele cu locuinte sunt în cealalta directie. Mi-am gasit pâna si un scaun liber si m-am asezat fara graba, fiindca nu erau altii în jur care sa mi-l ocupe. Când tramvaiul a oprit în statia urmatoare, l-am vazut pe barbatul cu privirea patrunzatoare din nou. Se afla de partea cealalta, asteptând parca sa urce în tramvaiul care sa-l duca acasa. L-am reperat imediat în multime de oameni care asteptau alaturi de el. Era si greu sa nu-l remarci. Mai cu seama daca-l mai vazusesi o data. M-am temut sa nu ma observe si el, dar nu parea interesat de tramvaiul în care ma gaseam eu. Am rasuflat usurat si mi-am plecat privirea în poala, unde mâinile mi se frângeau. "Sunt ca un copil care nu vrea sa fie ascultat", mi-am spus si am încercat sa zâmbesc. Nu stiu daca am reusit, nu stiu daca a iesit acel zâmbet la suprafata îndeajuns de credibil, dar eu l-am simtit schimonosit, fortat, ofilit.

      Nu-mi luasem ochii de la acele mâini zbârcite care, de fiecare data când le frecam, scoteau un sunet fosnit, pergamentos, când usile tramvaiului s-au închis si am pornit catre statia urmatoare.

      Soarele batea piezis prin geam si, chiar daca nu avea forta de la amiaza, mi-a fost greu sa ridic ochii si sa privesc în jur.

      Am ramas ca trasnit când vederea mi s-a clarificat îndeajuns sa recunosc în persoana care sedea la doua scaune departare de mine pe barbatul cu privirea aceea intriganta. Am simtit ca mi se moaie picioarele si stiam ca, daca ar fi trebuit sa ma ridic în acel moment, as fi cazut ca o momâie fara ate la podea. Mâinile au început dintr-o data sa se framânte si mai tare, dureros de tare. Le simteam reci si transpirate. Chiar si asa, înca produceau sunetul acela uscat. Mi-am ferit imediat privirea.

      "M-a vazut, totusi?!" ma întrebam. "M-a vazut si de aia a urcat în tramvai?!"

      Apoi:

      "Când a avut timp sa urce?"

      Stiam ca nu are nici un sens sa ma întreb asta. Raspunsul era simplu. Îmi plecasem ochii în poala, la mâinile mele neastâmparate, imediat ce-l observasem în statie si trecusera pe putin trei minute pâna ce tramvaiul sa-si închida usile; avusese, asadar, destul timp sa traverseze sinele si sa urce. Totusi, explicatia aceasta, cumva, nu mi se parea plauzibila. Stiu ca suna scrântit, dar mai plauzibil mi se parea ca urcase în acelasi fel în care disparuse din fata librariei: cât ai clipi, într-o fractiune de secunda, ajutat de cine stie ce forte nepamântene, inumane îl animau.

      Pâna sa opreasca tramvaiul în statia urmatoare mi s-a parut ca a trecut o eternitate. Nu-ncetam sa-mi spun ca în clipa urmatoare aveam sa vad umbra barbatului uscativ, dar înalt acoperindu-ma, ca aveam sa simt mâna lui noduroasa cazându-mi pe umar asemenea unui ciolan descarnat a cine stie carui strigoi venit din tenebre sa împarta (sa-si faca) dreptate între cei vii. Tremuram din toate încheieturile si ma puteam considera fericit ca leganatul tramvaiului ascundea asta îndeajuns de bine sa nu fie batator la ochi.

      Am avut nevoie de toata forta pe care am putut-o aduna prin simpla vointa sa ma ridic si sa cobor.

      Eram înca departe de parcul muzeului, dar n-as mai fi rezistat în acel tramvai nici macar un alt minut. Aveam sa merg pe jos pâna acolo. Desi nu stiam daca, odata ajuns, voi mai putea sta linistit sa ma gândesc la acea Idee. Mi se parea ca lucrurile se schimbasera, ca ideea nu mi se mai parea chiar atât de stralucita. Era ca si când chiar subiectul viitoarei povestiri luase conducerea si ma ducea pe mine în directia pe ca o dorea. Nu mai avea nici un farmec.

      Se întunecase mai mult decât ma asteptasem si era si mai întuneric pe strada pe care o apucase. De-o parte si de alta se înaltau cladiri ridicate pe la începutul secolului trecut, cu fatade colorate, cu geamuri înalte, flancate de îngeri din gips. Întotdeauna mi-au placut cladirile acestea. Aveau si nume de rezonanta. Începeau cu cuvinte ca "palatul", "casa" (având întelesul de conac, sau cam asa ceva) sau "cladirea", dupa care urmau nume straine, continând w-uri, y-uri si alte litere dublate (tt, zz, ee). Trebuie sa recunosc ca nu o singura data am fost tentat sa scriu o carte numai despre istoria acestor constructii. Daca n-am scris-o pâna la urma, e pentru ca înclinatia mea este pentru fabulatie, pentru imaginatie, nu pentru documentar. Pâna si povestirea (marturisirea) aceasta îmi vine greu s-o scriu. Ma salveaza tocmai digresiunile de care va avertizam la început.

      Am cotit la dreapta si am intrat pe o alta strada, unde casele nu se mai aridicat atât de sus, dar îsi pastrau semetia. Cunosteam câteva persoane care locuiau în case precum acestea si fusesem invitat sa intru de câteva ori. Trebuie sa recunosc ca am simtit invidie atunci când le-am vazut interiorul. Camere spatioase, înalte, luminoase, tot ce-ti poti dori de la o casa. Nu apartamentele astea înguste, înghesuite, reci, impersonale, atât de proletare ca-ti vine sa stai toata ziua cu sapca în cap doar pentru a fi în consonanta cu atmosfera. Multe dintre casele pe care le-am vizitau aveau semineu, visul meu ascuns înca din copilarie. N-am vazut niciodata sa arda focul în acele semineuri, dar simplul fapt ca ele existau era îndeajuns. Istoria e mai prezenta în aceste case ca oriunde altundeva. Acea istorie de care-ti face placere sa-ti amintesti, o epoca de prosperitate, de confort, de buna-întelegere. Nu istoria carcerala, de domiciliu fortat a apartamentelor de bloc.

      Aproape ca am si uitat de motivul excursiei mele mergând pe strazile acelea. Aproape ca am uitat de barbatul slabanog si înalt. Aproape ca am uitat de privirea lui.

      Dar, când un lucru tine mortis sa se întâmple, se întâmpla. Nu sunt o persoana care crede în predestinare, dar în cazul acesta am mai aproape de ideea asta ca oricând.

      N-a trecut mult pâna ce sa-mi dau seama ca sunt urmarit. Si nu aveam nici un motiv sa cred ca ma urmareste altcineva decât slabanogul acela, subiectul povestirii pe care aveam de gând s-o scriu.

      Asa cum prinsesera sa mi se framânte mâinile de la sine în tramvai, au prins picioarele de data asta sa alerge. Treceam pe lânga case fara sa le observ arhitectura, fara sa-ncerc sa-mi imaginez interiorul lor. Gâfâiam de efort si simteam transpiratia stând sa iasa prin pori. Deja vederea îmi era viciata ca de-o pâcla translucida. Imaginile îmi ajungeau într-un fel lichefiate pe retina.

      Nu stiu sa apreciez cât timp am fugit astfel, dar trebuie sa fi fost destul de mult, din moment ce atunci când m-am oprit " la o distanta de strada în care am devenit convins ca sunt urmarit pe care, de asemenea, nu o pot aprecia " întunericul se lasase de-a binelea. Eram sigur ca, daca as fi ridicat ochii spre cer, as fi putut vedea luna. O observasem cu o seara în urma si era plina ca o besica de porc în care cineva a montat un bec. Transpiratia îmi iesise, da, prin pori; îmi siroia pe tâmple, mi se scurgea de pe par pe frunte, îmi udase hainele si-mi dadea o senzatie puternica de disconfort. De-abia mai trageam aer în plamâni. M-am aplecat, sprijinindu-mi palmele pe genunchi, si am închis ochii. Nu stiam daca scapasem de urmaritor, dar de alergat stiam ca nu mai pot alerga. Alti o suta de metri si mi-as fi dat tot continutul stomacului (doua sandvisuri cu sunca, o supa crema de pui instant si un pahar de apa minerala) afara.

      Când mi-am recapatat cât de cât controlul, m-am uitat în jur. Nu m-am îndreptat însa de spate. Pozitia aceea mi se parea ca ma ajuta mult. (Si nici nu eram convins ca as fi reusit sa ma ridic prea repede: sufar de lombosciatica de câtiva ani buni si muschii au tendinta ca ramâna blocati în astfel de pozitii!) Strada era pustie. Acest lucru l-am observat prima data si m-a bucurat. Chiar daca nu era o garantie ca îmi pierdusem urma, era un semn ca pusesem o distanta considerabila între mine si urmaritor. Putem sa-mi mai trag sufletul o vreme.

      Curând, însa, o umbra a aparut la coltul din fata mea al strazii. Era o umbra subtire si alungita. Umbra barbatului cu privirea patrunzatoare.

      "Ce vrei de la mine?" l-am întrebat în gând. "Nu ti-am facut nimic. Lasa-ma în pace!"

      Cu ajutorul fortei pe care ti-o insufla sentimentul de frica am reusit sa ma-ndrept mai repede decât ma asteptam. M-a fulgerat, sigur, o durere prin sira spinarii si prin toti muschii ce au legatura cu ea, dar nu aveam timp de asemenea fleacuri. Trebuia sa-mi reiau fuga. O voce îmi spunea ca, daca vreau sa traiesc, trebuie sa-mi reiau fuga.

      Si am luat-o, într-adevar, la fuga din nou.

      Numai ca picioarele nu ma mai ascultau " daca ma ascultasera vreodata. Se miscau încet si înaintarea mea se asemana cu acea alergare deznadajduita din cosmaruri, când ti se pare ca picioarele ti se afunda în nisip. Eram convins ca nu-i va lua mult urmaritorului sa ma prinda. El era tânar, la urma urmelor, iar eu nu eram decât un batrân obosit caruia îi lipsea antrenamentul. Încercati sa stati în casa doi ani si jumatate si apoi sa va angajati într-o cursa de o mie de metri si veti întelege doar unu la suta din chinul prin care treceam eu. Adaugati la asta si vârsta mea si... N-am participat la razboi (am scris în schimb o carte pe acest subiect), dar atunci am înteles pentru prima data ce înseamna sa fugi sa-ti salvezi viata.

      Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc e ca ma aflam printre blocuri. Nu stiu sa va spun în ce cartier ajunsesem, dar stiu ca erau blocuri oriunde-mi întorceam privirea. Ici-colo stralucea câte un bec, raspândind o lumina galbuie, mioapa, care nu facea decât sa-mi îngreuneze aprecierea distantelor. Intrarile în aceste constructii hidoase erau toate întunecate, atât de întunecate ca-ti spuneai ca sunt puncte de trecere spre alte lumi. Într-o strafulgerare mi-am trecut prin minte ca urmaritorul meu probabil se folosise de aceste gauri negre ca sa iasa din lumea lui macabra. Si m-am temut pe data sa nu dau piept cu alte suflete nelinistite asemanatoare lui.

      "Nu fi prost", am auzit o alta voce admonestându-ma. "Nu sunt decât intrari în blocuri. Si tocmai ce-ti trebuie tie. Sunt ascunzator, nu frontiere dintre lumea celor vii si lumea celor morti. Intra într-una si astepta în întuneric sa treaca pericolul."

      Poate pentru ca nu vedeam o alta alternativa (sa continuu sa fug mi se parea o imposibilitate), am facut ce ma sfatuise vocea.

      Era frig si fiecare respiratie luctuoasa de-a mea se lovea de peretii din ciment, dar trebuia sa ma multumesc cu atât. Alta sansa nu aveam. M-a cuprins o senzatie de imponderabilitate, ca si când ma gaseam într-o pestera si îmi ciulisem urechile sa aud picuratul apei. Dar n-am auzit nimic. Am închis atunci ochii si mi-am sprijinit din nou greutatea pe genunchi. Bratele îmi tremurau si inima bubuia de sa faca implozie. "Asa ceva nu poate fi adevarat", îmi spuneam. "Nu mi se poate întâmpla mie asa ceva. E o nebunie!"

      Am stat acolo în întuneric un timp care pentru mine a fost atât de relativ, încât mi s-a parut o vesnicie. Încercam sa-mi pastrez simturile acute, dar îmi venea greu. Organismul unui batrân nu e facut sa reziste la un efort atât de mare cât cel la care-l supusesem eu. Eram uimit ca rezistasem chiar si atât. Cum aveau sa sune oare necrologurile a doua sau a treia zi în cazul în care as fi murit de-un atac de cord în vreme ce alergam ca scos din minti? "SCRIITOR LA 70 DE ANI MOARE DE INFARCT ÎN MIJLOCUL DRUMULUI". Ce aveau sa spuna oamenii? "Ce cauta în mijlocul drumului?" "Scriitorii astia-s scrântiti rau de tot!" "Da, am auzit si eu de multi care s-au sinucis." "Da" chiar în felul asta nu cred ca ai auzit. Trebuie sa recunosti ca a fost o idee geniala!" Putin îmi pasa de reactiile astea. Gândul meu s-a întors la vânzatoarea din librarie si la întrebarea ei de complezenta. De lipsa reactiei ma temeam eu. De faptul ca întreaga mea existenta si întregul meu efort de-o viata nu va însemna nimic pentru nimeni. Ei bine, poate ca numele meu avea sa figureze într-o istorie a literaturii române, dar cine-mi va mai citi cartile? Sa supravietuiesti si dupa moarte pentru un scriitor înseamna mai mult decât o mentiune într-o istorie a literaturii! Înseamna sa ai cititori. Poate ca aveau sa ma includa în sfârsit în manuale " daca oamenii bisericii vor considera ca nu sunt chiar atât de blasfemiator odata mort, vreau sa spun! ", dar, din nou, asta n-ar fi însemnat decât o mumifiere, o îmbalsamare temporara. Meritam oare sa supravietuiesc? Întrebarea aceasta m-a framântat cea mai mare parte a timpului pe care l-am petrecut în expectativa în acea scara de bloc.

      Pâna când o mâna grea ca o gantera de plumb a facut toate aceste chinuri sa nu mai însemne nimic.

      A iesit din întuneric fara sa-mi dau seama. Am simtit-o doar cazându-mi pe umarul drept si m-am temut sa nu-mi fi rupt clavicula cu greutatea ei. Era slaba, sigur, osoasa chiar, dar era totusi atât de grea! Imediat, o a doua mâna mi-a cazut pe celalalt umar. Picioarele mele n-au mai putut suporta presiunea si au cedat. Am cazut la pamânt cu o bufnitura seaca, ce nici macar n-a reverberat.

      "Nu de infarct o sa mori", mi-a spus o a treia voce. "Infarctul ar fi fost cel mai de preferat în situatia asta. Te asteapta lucruri pe care nu ti le-ai fi închipuit niciodata."

      Din întunericul profund ma priveau doi ochi. Nu-i vedeam, dar îi simteam atintiti asupra-mi. Erau aceeasi ochi care ma privisera de dincolo de vitrina librariei, aceiasi ochi de care ma ferisem apoi pe tot parcursul acestui calvar. Ma ardeau asemenea unor vârfuri aprinse de tigari. Îmi patrundeau pâna în maduva mintii si acolo fumegau. Simteam mirosul carnii creierului meu. Simteam durerea. Si era cea mai cumplita durere din câte vi-a fost si va va fi dat vreodata sa îndurati.

      În clipa urmatoare, în urechi mi-a tunat o voce. Nu era nici una din vocile care ma torturasera înainte. De asta mi-am dat seama imediat. Vocea aceasta avea forta, era ca un sfredel; mi se înghesuia în urechi, mi le siluia, strabatea canalele întortocheate pâna la centrii auzului cu hotarârea dementa unui maniac.

      "Vrei sa scrii despre mine? ma întreba. Vrei sa scrii despre mine? Despre mine?

      Repeta asta într-una, si de fiecare data mi se parea ca urechile-mi sângereaza. Fiecare cuvânt era ca o alta bucla a sârmei ghimpate ce-mi strabatea urechile.

      "Lasa-ma în pace, auzi? spunea. Nu te mai tine dupa mine! Lasa-ma în pace! Cauta pe altcineva! Nu scrie despre mine!

      Silabele se înghesuiau unele într-altele, din ce în ce mai accentuat, pâna când nu se mai întelegea nimic din cuvinte. Doar ca eu stiam ce vrea de la mine. Stiam de ce ma urmarise. Eu întelegeam totul chiar daca nu avea sa mai tipe nimic la mine. Da, Doamne, sigur ca întelegeam!

      "LASMÎPCENSRIDPRMNECAAPATCINVA...

      Mi-a repetat asta la infinit, un suvoi sonor interminabil.

      Nu-mi mai simteam corpul deloc. Ma-ntrebam daca mai exista, daca nu murisem deja " nu de infarct, ci de cine stie ce altceva ce nu putem concepe si ce avea sa le dea bataie de cap si medicilor legisti. Ma topisem parca în acele cuvinte pe care doar eu le pricepeam. Eram una cu ele. Eram un suvoi sonor interminabil.

      Pâna când am auzit din nou, deslusit (puteam, deci, înca sa fac diferenta dintre ce întelegeam si ce auzeam), alte cuvinte:

      "DACA NU, O SA NE MAI ÎNTÂLNIM!

      Restul a însemnat pentru mine un lesin de nedescris. Am mai lesinat înainte, asa ca stiu ce senzatie e aceea, dar de data asta a fot diferit. Am scris "lesin" pentru ca nu stiu cum altfel sa-l descriu. A fost, cred, ceva asemanator cu moartea. Nimeni nu stie cum e sa mori decât în clipa în care chiar mori, dar eu cred ca atunci asta am experimentat. Am fost mort pentru o vreme. M-am dezintegrat ca fiinta, n-am mai existat. Am simtit ca lipsesc. E greu sa exprim acum ce s-a întâmplat atunci. Trebuie inventate cuvinte noi pentru o asemenea întâmplare. Dar cred ca cel mai potrivit dintre cele deja existente este chiar asta: lipsa.

      Dupa ce-am auzit acele ultime cuvinte, am început sa lipsesc.

      Mi-am revenit în simtiri, am reînviat, spre dimineata.

      Nu era înca destula lumina afara sa ma îngrijorez ca ar putea coborî cineva si m-ar putea gasi în stadiul acela. La drept vorbind, asta era ultima mea grija. De-ndata ce mi-am recapatat simturile, n-am putut decât sa izbucnesc într-un râs bezmetic, care mi-a ranit gâtul. Dar nu ma puteam opri. Era atât de bine! Si Isus trebuie sa fi izbucnit în râs când a vazut ca traieste din nou, ca a înviat. Ce m-a convins definitiv, a fost ca, în clipa urmatoare mi-am dat seama ca, pentru prima data în cincisprezece ani, am o erectie. Fericirea învierii mele îmi adusese la viata pâna si madularul care murise cu mult timp în urma. Ce alta dovada a corporalitatii mele îmi mai trebuia?

      Am ramas în pozitia aceea multa vreme si multa vreme nu m-am putut opri din râs.

      Când, în cele din urma, corzile vocale n-au mai putut suporta spasmele si când plamânii pareau sa se crape asemenea unei mingi uitate la soare în care cineva încearca sa pompeze aer, am tacut. Si mi-am adus aminte tot ce mi se întâmplase. Aceea a fost clipa în care am realizat cu adevarat pericolul din care scapasem. Nu reuseam sa-i apreciez amploarea, era mult prea mare sa poata fi cuprinsa în limitele mele de întelegere, dar îmi era îndeajuns sa stiu ca-mi depasea limitele, ca sa cad în bratele disperarii.

      Am început sa plâng si asta parca a fost o usurare mai mare ca cea oferita de criza de râs.

      Am plâns tot drumul înapoi spre casa. Am cautat sa strabat numai drumurile ferite, întrucât n-as fi suportat sa dau ochii cu cineva. Ma simteam într-adevar ca un sculat din morti. Si nu cred ca i-ar fi facut cuiva placere sa întâlneasca o asemenea persoana. Stiu ca mie, unul, nu-mi facuse placere!

      Urmatoarele zile am vegetat. N-am fost în stare sa manânc nimic si de dormit n-am dormit deloc. Am cazut doar într-o stare de semitrezie deloc odihnitoare. Ma împutinam cu fiecare zi. În oglinda din baie se reflecta în fiecare dimineata o silueta din ce în ce mai smochinita. De câteva ori am avut impresia ca pot sa vad pâna si perdeaua de la dus prin mine. Ma transformam într-o stafie. Stiam asta la fel de bine cum stiam ca Tony era moarta.

      Totul a tinut pâna într-o dimineata (cred ca a fost acum o saptamâna), când telefonul a prins sa tipe lânga patul în care ma chinuiam sa trag o gura de aer dupa alta.

      La început n-am stiut ce aud. Mi se parea ca e sunetul unor clopote de biserica si m-am întrebat daca nu se aud pentru mine, daca nu era propria mea înmormântare pe care o vesteau. Apoi mi-am dat seama ca sunt în pat si nu într-un sicriu.

      "Alo, am spus (cred ca am spus), dupa ce am reusit sa ridic receptorul " era atât de greu, ca a trebuit sa-l apuc cu ambele mâini ca sa nu-l scap.

      "Sunt Gheorghe Vasiloiu, mi-a spus vocea din receptor.

      N-am putut spune nimic în primele clipe. Nu stiam cu cine sa asociez numele acesta.

      "Ai terminat manuscrisul, Marian?

      De-abia când vocea a amintit de manuscris mi-am dat seama ca stau de vorba cu editorul meu.

      "Da, am mormait, dorindu-mi doar sa închid telefonul si sa-mi reiau exercitiul de respiratie.

      "Bine. Când pot veni dupa el?

      "Chiar si azi", am încercat sa-i spun, dar erau mai multe cuvinte decât puteau corzile mele vocale sa articuleze, "s-ar putea ca mâine sa nu mai ai cu cine sta de vorba. Deja seaman cu o stafie!"

      "Marian!

      A urmat o pauza.

      "Marian!!

      În vocea lui Gheorghe Vasiloiu îsi facuse loc îngrijorarea.

      "Marian, mai esti acolo?

      "Da", am vrut sa-i raspund mai mult pentru ca vocea lui pitigaiata devenea si mai pitigaiata când era nelinistit " si-mi ranea urechile. (Adevarul e ca-mi amintea de durerea pe care am îndurat-o ascultând vorbele rostite de urmaritorul meu în acea noapte spectrala.) Nu am reusit sa spun nimic.

      "Marian, stai pe loc! Vin acum!

      M-am considerat norocos ca n-a spus mai mult. Putea sa vina, din partea mea!

      Si a si venit. Cred ca luase masina sotiei, fiindca a ajuns în nici cincisprezece minute, dupa cum am apreciat eu.

      Sa-i deschid usa a fost un efort si mai mare decât sa-i raspund la telefon. Dar am reusit într-un sfârsit si n-a facut bine un pas în casa, ca i-am si cazut în brate.

      Restul acelei zile nu mi-e clar în amintire. M-a dus la spital, atâta stiu. Dar ce mi-au facut acolo nu pot sa va spun decât din ce am aflat apoi. M-au internat chiar la Reanimare si au pompat în mine cantitati mari de glucoza, diferite tipuri de vitamine (din câte îmi dau eu seama, au luat vitaminele în ordinea alfabetica), mi-au facut perfuzii si o asistenta se afla permanent la capatâiul meu. Când mi-am revenit îndeajuns sa înteleg ce mi se spune (doctorii si-au dat seama de asta verificându-mi reflexul pupilar), am aflat si ca suferisem un soc miocardic usor, de la care mi se trasesera apoi toate belelele. "Da, doctore draga, si ce mai soc am suferit!" i-am spus barbatului în alb din fata mea.

      În fiecare zi m-a vizitat si Gheorghe Vasiloiu. Mi-a spus ca manuscrisul ultimului meu roman, "Strainul", i se pare cel mai bun de pâna acum si ca-l daduse deja la cules. Grabise procesul te tiparire cât putuse el mai mult. Voia sa fie gata cât mai repede. Era un pacat sa ratam momentul. Stirea despre internarea mea se afla în toate ziarele si, în primele zile, tinuse capul de afis.

      "Asta e momentul pe care-l asteptai, nu? m-a întrebat odata, dar stia ca nu trebuie sa astepte un raspuns; doctorii îi spusesera ca nu am înca forta sa vorbesc.

      Si nici nu i-as fi raspuns, asta e adevarul.

      Acum ma aflu tot în spital. Primesc în fiecare zi vitamine (m-au trecut de la injectabile, la pastile), mi se face în continuare perfuzie cu sânge si asistenta " Angela " ma ajuta sa manânc supa aceea scârboasa pe care mi-o aduce un brancardier (sau ce-o fi el) de la cantina. Sunt mai bine. Am început sa vorbesc putin. Dar încerc sa ma abtin. Nu stiu ce-ar iesi de pe buzele mele daca mi-as da într-adevar drumul.

      Azi dimineata a venit Gheorghe iar si i-am cerut sa-mi aduca un caiet si doua sau trei pixuri.

      "Ai vreo idee? m-a întrebat si ochii îi sclipeau.

      Daca e în România un editor interesat de succesul autorului pe care-l editeaza, atunci Gheorghe Vasiloiu e acesta. Pacat ca nici el si nici eu nu avem parte de-un public prea numeros.

      "Da, am o idee stralucita, i-am raspuns.

      "E ultima idee pe care o voi mai dezvolta pe hârtie", i-as mai fi spus, daca n-as tine la el prea mult sa nu-l dezamagesc. Îsi va da singur seama ca totul s-a sfârsit în ceea ce priveste cariera mea de scriitor. A sosit vremea sa ma retrag.

      Iata-ma ajuns si la finalul marturisirii si, dupa cum spuneam înainte, la finalul carierei mele. Nu stiu cât de credibil am parut, nu stiu câti veti fi cei care chiar veti citi acestea, dar stiu ca am fost cât am putut de sincer cu mine. Atât de sincer cât poate fi un om care si-a câstigat pâine (daca e sa fiu sincer pâna la capat, trebuie sa adaug si "printre altele si..." la propozitia asta) din scris. Dar, în general, am încercat sa pastrez echilibrul cu realitatea, cu ceea ce mi s-a întâmplat acum cinci saptamâni.

      Daca ar fi sa dau crezare ultimelor cuvinte pe care mi le-a spus aratarea în noaptea aceea (si nu vad nici un motiv pentru care sa nu le dau crezare), atunci ar trebui sa spun ca am ajuns si la finalul vietii mele. Pentru ca am scris despre el! Am facut ceea ce mi-a cerut sa nu fac. Am scris!

      Dar, vedeti voi, e greu sa te abtii. Când esti constient ca te-ai nascut cu un anumit talent, nici chiar moartea n-ar trebui sa te împiedice sa-l dezvolti. Iar subiectul pe care l-am gasit (l-am descoperit) în acea zi... ei bine, pur si simplu, nu-l puteam lasa de-o parte. E cel mai bun subiect care mi-a cazut vreodata în brate.

      Iar acum îmi iau ramas bun de la voi, cititorii mei, si va multumesc ca ati avut rabdare cu mine. Sper sa va fi stârnit interesul si sa-mi cumparati si celelalte carti. Tineti minte numele: MARIAN GRUIU. Cautati în librarii "Strainul", trebuie sa apara curând. Gheorghe Vasiloiu spune ca e cel mai bun roman pe care l-am scris vreodata. Asa o fi!

      Pun caietul asta de-o parte si nu-mi ramâne decât sa astept venirea propriului meu strain. Va fi foarte suparat. Dar acum nu ma va lua prin surprindere. Acum nu voi mai fugi de el. Acum sunt pregatit sa-l însotesc.

     

© Copyright Mircea Pricăjan
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online