evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Mr. Loverman  -  ªi vremea vine ca să plângi  -  Viola  -  Cristerra  -  Călătorie la Muzeul Quale  -  Caseta pirografiată  -  Vânzatorul  -  Triunghiul roşu  -  Asura Ni, Drahan - I - Bolte de Crini  -  Întreg  -  Evadare din Paradis  -  Luminile oraşului 2 (III)  -  K  -  Luminile oraşului XV  -  Război obişnuit  -  Valoare reziduală  -  Meduza (VII)  -  Jurământul  -  Transplant de suflete...  -  Meduza meduzelor are dreptate !  -  Depozit.03  -  Factorul "Haos"  -  Experimentul  -  Calul cruciatului  -  Fotografii  -  Luminile oraşului VIII  -  Amintirile unei lumi departe, departe de tot  -  Nu vreau să fiu un erou !  -  Poveste de mahala III : Foamea!  -  Upgrade "Beyond 363000"  -  ªarpele Midgardului  -  Luminile oraşului XXVII  -  Trãind în cercul vostru strâmt, vã credeţi genii  -  Cruciada bucătarilor  -  Theron Girradus  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (VI)  -  Dumnezeul unei lumi mărunte  -  Drumul care nu se vede  -  Atingeri sensibile  -  Norul de argint  -  Omul-care-stătea-cu-nasul-în-flori  -  Diamantul  -  Anul 10000  -  Mamal - Despărţirea  -  Proces neverbal  -  Coconul  -  Peştera II  -  Simbioza  -  Fragmente de... viaţă  -  Drum bun


Caseta pirografiată

Mircea Pricăjan



Publicat Miercuri, 26 Martie 2003, ora 10:05

       Stiu ca nimeni nu ma va crede. Stiu ca este inutil sa scriu povestea asta. Si stiu ca nimanui nu-i va pasa vreodata ce-am patit într-o zi de vara de pe la începutul lui august, când am fost plecat împreuna cu niste prieteni la munte pentru câteva zile.

      Stiu toate acestea pentru ca nici unul dintre cei trei cu care ma aflam acolo (dintre care una era prietena mea) nu m-a crezut.

      Totusi, amintirea ma bântuie de prea multa vreme si în detalii mult prea vii ca sa nu încerc si aceasta forma de exorcizare. Am auzit ca a dat roade pentru multi.

      Înainte, însa, de-a începe, simt ca e de datoria mea sa va spun ca am încercat deja tot ce era posibil. Am fost si la biserica, m-am rugat, m-am împartasit, am fost si la un psiholog, m-am împartasit si acolo, am fost apoi la pescuit, care înainte, de obicei, avea darul de-a-mi pune ordine în gânduri cât ai clipi (daca ati pescuit macar o data de unul singur, stiti despre ce vorbesc), am fost, Doamne, pâna si la o vrajitoare nimic n-a reusit sa-mi alunge din gând acea întâmplare incredibila.

      M-am saturat pâna peste cap de nopti nedormite, de voci si de ochi întrevazuti în întunericul dormitorului, de sfaturi prietenesti si de certuri iscate din nimicuri. Vreau sa-mi pot asezat capul pe perna seara si dimineata sa ma trezesc neîntors, odihnit. Îmi vreau viata dinainte înapoi.

      Stiu ca tin chiar în momentul acesta pe genunchi obiectul nelinistii mele si ca doar un simplu gest m-ar putea elibera, dar, vedeti voi, gestul acesta îmi pare imposibil, mai greu de facut decât i s-ar parea unui calugar sa se gândeasca la sodomie când priveste trupul rastignit pe cruce al lui Isus Hristos. Pentru a reusi sa-l fac, am nevoie de un mic (Doamne, mic? Nu: MARE!) impuls, am nevoie ca voi, cei care veti citi ce-am sa va povestesc, sa ma ascultati macar pâna la capat si de-abia atunci sa ma judecati.

      Promit sa nu va retin mult atentia.

      Întâmplarea a avut loc cu zece ani în urma, pe când înca ma aflam la liceu. 1992 e anul. Anul primei Constitutii democratice de dupa regimul comunist de aproape o jumatate de secol. Poate ca nu multi aveti limpede în minte acel an, si poate ca asta e spre binele vostru, dar pentru mine el înca traieste, înca-i simt suflarea rânceda si proaspata în acelasi timp, înca-i aud bataile când accelerate, când plictisite ale inimii, si asta nu neaparat din pricina celor întâmplat în acea vara. Aveam saptesprezece ani atunci, ceea ce înseamna, daca fac un calcul rapid, ca aveam cincisprezece în timpul Revolutiei. O vârsta destul de lucida sa-ti permita o perceptie cât de cât apropiata de adevar a faptelor. O vârsta, însa, la care esti tentat sa vezi aceste fapte ca printr-o lupa cu rezolutie mare. Ce vreau sa spun este ca evenimentele din acel decembrie sângeros ma marcasera profund si ca eram înca destul de profund marcat si la doi ani dupa aceea sa strig în stânga si-n dreapta, cât ma tinea gura, Moarte comunistilor!, Asasinii libertatii la-nchisoare! si alte sloganuri care înca mi se pareau mie a fi actuale. Si iarasi fac apel la memoria voastra, dragi cititori: Nu aveam cumva dreptate sa strig în continuare aceste sloganuri, având în vedere ce-a fost în stare regimul din acel 92 sa faca? Nu, nu vorbesc de noua Constitutie (cu toate ca are si ea neajunsurile ei), ci de bestialitatea cu care au fost batuti de catre mineri studentii din Piata Universitatii, studenti care nu faceau decât sa scandeze lozinci nici macar la fel de acide ca ale mele. Însa eu nu ma aflam în Piata Universitatii când le strigam, si cred ca asta e diferenta.

      Nu-mi aduc aminte daca am fost si înainte de Revolutie atât de pornit împotriva comunistilor. Probabil ca, neavând informatiile necesare, nestiind ce se petrecea în spatele decorului, lipsindu-mi un termen de comparatie, nu gaseam motive destul de întemeiate sa ma plâng. Sigur, sufeream si eu din cauza mâncarii pe care o primeam dozat, pe cartele cartonate din care vânzatoarea rupea la fiecare doua zile (în cazul pâinii) sau în fiecare luna (în cazul mezelurilor) câte un patratel,

      (înca ma trec fiorii când merg la teatru si plasatoarea, întotdeauna cu o privire încruntata, îmi rupe acelasi patratel din cartonasul de abonament, atât de asemanator celui de rationalizare)

      sufeream si eu din caza lipsei luminii si a caldurii iarna, îmi doream si eu mai multe desene animate (cu Tom & Jerry, va rog scriam eu televiziunii publice si, daca se poate, nu numai duminica), ma puneau uneori si pe mine pe gânduri gesturile disperate ale parintilor, vorbele pe care nu îndrazneau sa le scoata în casa, dar pe care îmi dadeam seama ca si le transmit din priviri, ma deranja si pe mine ca la fiecare început de zi de scoala trebuie sa cântam imnul si sa-l prea-marim pe Tovarasul (întotdeauna cu T majuscul) Prim-Secretar (la fel, cu majuscule), ca si când ar fi fost cine stie ce sfânt protector, ma scotea din sarite spiritul cazon care domnea în scoala si ma scotea din minti mai mult decât orice turnatoria care era încurajata între colegi: Te spun la tovarasa profesoara! oare de câte ori am auzit vorbele astea?

      Ma deranjau, cum spuneam, si sufeream din toate aceste pricini si înca multe altele (pe care nu le mai amintesc: am spus ca nu va retin mult!), dar nu le-am putut cântari la adevarata lor valoare pâna la Revolutie; mai exact, pâna la ocuparea televiziunii publice de catre oamenii revoltati. A fost socant pentru minte sa aflu ca am trait, poate, un sfert din viata într-un joc macabru, într-o piesa scrisa de niste plagiatori inculti si plini de sine, si a fost si mai socant sa aflu ca multi oameni n-au facut nimic sa-si iasa din rolurile atribuite, cu toate ca aveau cunostinta de scenariu.

      Însa cel mai tare m-a durut sa aflu ca propriul meu bunic facea parte dintre acesti oameni.

      Pâna în 90, toate vacantele de vara si cele de iarna, ba chiar si cele mai scurte, de-o saptamâna, doua, le-am petrecut la bunicii din partea mamei. Nu stiu de ce-i preferam celor din partea tatei, dar pe masura ce trece vremea cred ca de vina e locul. Nu vreau sa spun ca ei, ca persoane, nu erau motive destul de puternice sa ma atraga, dar, din câte cred ca stiti si voi, dragostea (fata de parinti, fata de bunici sau fata de oricine/orice altcineva/altceva) e un sentiment mai degraba cerebral. Adica, nu poti iubi cu adevarat decât în momentul în care esti constient de locul pe care persoana sau lucrul respectiv în ocupa în viata ta. Or, sa fim seriosi, la vârsta copilariei cine gândeste în termenii acestia? Iar eu, la urma urmei, mai mult timp petreceam hoinarind prin oras decât tinându-le companie bunicilor. Sighetul e un oras cât se poate de interesant. Chiar daca la o prima privire poate parea sufocant, izolat, searbad, va asigur ca nu este deloc asa. N-am întâlnit niciodata dupa aceea si am umblat destul de mult prin tara si prin întreaga lume un oras mai plin de mister ca el. Nici chiar ruinele Romei antice sau cele ale Atenei si mai antice nu au întrecut în mister Sighetul copilariei mele. E ceva care pluteste în aer acolo, ceva magic, ascuns, nu mi-am dat niciodata seama bine daca e ceva malign sau daca e ceva benign. Probabil ca nici nu conteaza aceasta distinctie. Asa-mi place sa cred acum.

      Daca m-am simtit mai apropiat de unul dintre cei doi bunici, atunci sigur e vorba de bunicul. Nu ca bunica mi-ar fi fost indiferenta, dar, pur si simplu, asa au stat lucrurile. E greu sa judeci cu mintea de acum alegerile pe care mintea de atunci le-a facut. Daca, totusi, trebuie sa caut o explicatie, cred ca timpul mai mare pe care l-am petrecut cu el decât cel petrecut cu bunica ar fi aceasta. Cu bunicul mergeam la cinematograf, cu el ma jucam atunci când nu era nici un copil prin preajma, cu el mergeam la padure la cules de ciuperci dupa câte-o ploaie puternica, cu el ma certam si de la el luam întotdeauna bataie. Bunica ma ducea, însa, la tuns mai mult decât care doar baie de duminica îmi displacea , ea fugea cu mine la spital când febra îmi încingea fruntea si începeam sa tremur de frig, ea-mi spunea sa manânc tot daca vreau sa cresc mare si voinic. Mare am crescut, nu stiu însa cât de voinic, dar tot pe bunicul îl preferam atunci.

      Asa ca va închipuiti ce soc a fost pentru mine sa aflu ca aceleasi mâini care ma tineau sa nu cad când ma împiedicam de vreo radacina în padure au batut si, poate, chiar au omorât oameni nevinovati, doar pentru ca asa i s-a ordonat! Caci îmi venea greu sa cred ca altceva decât comanda l-ar fi putut determina sa se dedea la acele atrocitati despre care a început sa se vorbeasca nu mult dupa caderea comunismului. Refuz si acum dupa cele prin care am trecut în acel august si dupa lungii ani de meditatie care s-au scurs de atunci sa cred ca a facut totul din convingere.

      Da, am fost gardian la închisoarea din localitate, a recunoscut si regretul îi lipsea din glas. I-am avut sub paza pe Maniu, pe Mihalache, pe Ilie Lazar, pe Tatarascu, pe Argetoianu, pe Gigurtu nume mari, stiu, dar, îti spun, nu pareau niste oameni pe masura numelor când dormeau încolaciti pe pardoseala din ciment. Si-am auzit de la un coleg ca a avut aceeasi impresie si despre Gheorghe Bratianu si despre Fotino si despre Simion Mehedinti, care se gaseau la etaj, unde nu eu eram responsabil.

      Nu mi-am mai gasit atunci curajul sa-l întreb daca i-a facut într-adevar placere sa-i vada chinuindu-se, daca n-a simtit o strângere de inima de fiecare data când le dadea trezirea. Nu auzisem pâna atunci decât de Maniu si de Bratianu, ceilalti îmi erau necunoscuti, dar stiam ca sigurul pacat pentru care fusesera închisi era ca vedeau lumea altfel decât cei care venisera la putere. Iar asta îmi era de-ajuns sa-i dispretuiesc pe toti cei care se facusera partasi la torturarea lor, inclusiv pe bunicul meu.

      Din acea zi n-am mai pus piciorul în Sighet. Si nu mi-a parut rau niciodata pentru asta. Nu în acei doi ani care m-au despartit de întâmplarea pe care o voi povesti imediat, cel putin.

      Nu-l credeam în stare de atrocitati pe bunicul, sa ne întelegem, însa doar gândul ca a putut îngadui asemenea acte inumane, brutale, si, mai mult decât atât, ca le-a supervizat îndeaproape, ma revolta. Nu-mi puteam închipui cum reuseste un asemenea om sa ridice ochii din pamânt si sa-si priveasca nepotul ca si când nimic nu s-ar fi întâmplat. Era de neconceput pentru mine usuratatea cu care bunicul a continuat sa traiasca apoi fara mustrari de constiinta, fara retineri de orice fel, zi dupa zi, de parca ar fi facut cel mai firesc lucru din lume. Nu, nu i-am acordat nici un moment dreptul la replica. În forul meu interior l-am judecat si l-am gasit vinovat imediat ce-a rostit cuvintele pe care le-am reprodus mai mult sau mai putin fidel mai înainte. O reactie pripita, veti putea spune, dar, înca o daca, va rog sa va aduceti aminte daca puteti starea de spirit care domnea în acei ani de dupa caderea comunismului. Vorbesc despre acel sentiment general (sau ma însel?) ca trebuie luata atitudine fata de toate nedreptatile trecutului. Iar eu tocmai asta faceam: luam atitudine.

      În vacanta de vara a anului 1990 am stat acasa, în fotoliu, cu ochii tinta în televizor, dezlipindu-ma de acolo doar ca sa manânc si ca sa merg la toaleta. Chiar si atunci dadeam sonorul tare, în asa fel încât sa nu pierd nimic. Va spun, eram ca un somnambul dupa doar o saptamâna. Începusem sa beau cafea pe ascuns si sa petrec toate noptile în sufragerie, cu telecomanda noului nostru Goldstar color în mâna. Când nu urmaream documentare despre clanul Ceausescu sau despre lagarele politice din România, ma uitam la filme de actiune cu Schwartzenegger si cu Stallone. Se dadeau cu duiumul atunci pe post. Îmi trecuse pofta de desene animate cu Tom & Jerry, aveam acum altele mult mai interesante de vazut. Un singur desen animat am urmarit în acei ani si e vorba de Ferma animalelor. De-abia patru ani mai târziu, pe când ma aflam în anul doi de facultate, am descoperit de ce-mi atrasese atentia. Atunci am citit si cartea lui George Orwell. Mi-a lasat un gust amar aceasta carte. Departe de-a-mi dezlega limba la seminarul dedicat ei, caci asa ar fi fost de asteptat, având în vedere interesul pe care-l vadisem pentru acest subiect, m-a facut sa ma-nchid în mine, meditativ, ca picat într-o transa.

      Anul urmator, în vara, am plecat la Mare. Am crezut ca mi-ar prinde bine o scurta detasare de oras, de viermuiala lui scârboasa. Începusem sa capat o cu totul alta viziune asupra noii societati pe care o construiam. Si nu era o viziune chiar fericita. Cu regret o spun, viziunea mea a fost adeverita de evenimentele din iulie 92. Cât despre vacanta mea la Mare, recunosc, m-am gândit destul de rar la toate cele pe care le lasasem în urma. Am încercat si am reusit sa mi-l scot din minte pe bunicul cu ochii lui laptosi, vorbindu-mi despre Maniu si Mihalache, despre numele lor mari si despre cum acestea nu li se potriveau în ipostazele în care-i cunoscuse el. Am încercat si am reusit oarecum sa uit de crimele comise împotriva intelectualilor de catre comunisti, crime despre care aflam cu fiecare zi mai multe amanunte. M-am balacit în spuma marii, am baut Coca-Cola si am mâncat hot-dogs pâna mi-au iesit pe urechi, am ascultat Cargo si am hoinarit împreuna cu colegii pe strazi pâna dincolo de miezul noptii toate lucruri care erau de domeniul fantasticului cu doar doi ani în urma. M-am simtit bine, într-un cuvânt.

      Cu gândul la aceasta vacanta am început anul urmator 1992-ul de care va vorbesc sa pregatesc în cele mai mici detalii o alta excursie, de data aceasta la munte.

      Nu-mi doream sa fim multi. Îmi ajunsese vânzoleala de la Mare (care, oricum, era de preferat celeia din orasul meu natal), de aceea voiam o petrecere restrânsa, cum se spune acum. Petrecerea avea sa-i aiba ca participanti doar pe trei oameni, în afara mea. Si anume: pe Oana, prietena mea de atunci, o fata minunata, dar cu care, din pacate, nu ma prea potriveam temperamental, cu toate eforturile noastre, si de care m-am despartit nu la mult timp dupa aceea; Nicu, cel mai bun amic din vremea liceului, si Anda, prietena lui. Împreuna ne-am ocupat de adunarea celor necesare (corturi, vesela si tacâmuri, alimente... si altele pe care nu mai stau sa le enumar acum) si împreuna am purces la drum, în prima zi a lunii august, luând trenul pâna la Stâna de Vale Halta. Acolo, cuplul de batrâni locuind în vechiul post feroviar, ne-a îndrumat catre locul de unde pleca autobusul spre coada lacului Lesu, unde ne hotarâseram sa petrecem urmatoarele doua saptamâni.

      A fost o vara caniculara în acel an, poate cea mai calduroasa din ultimul deceniu. A si început mai devreme ca de obicei si s-a întins pâna târziu, spre sfârsitul lui septembrie. Caldura din tren nu a fost întrecuta decât de cea din autobus. Transpiratia ne curgea siroaie pe tâmple si pe la ceafa, tricourile se lipeau de noi ca magnetizate, iar praful, Doamne, tin minte ca praful ne enerva cel mai tare: patrundea înauntru prin toate crapaturile autobusului si se depunea pe pielea noastra uda, formând un strat pamântiu, ne intra în gura odata cu respiratia si ne scrâsnea între masele, ne obtura narile cu cepuri dure si cristaline ca sarea scoasa din ocna. Când am ajuns la destinatie, primul lucru pe care l-am facut a fost sa aruncam toate bagajele pe malul lacului si sa plonjam care cum stia în apa rece de munte.

      Daca mergeti acum la coada lacului Lesu, veti fi surprinsi sa vedeti casele (vilele, mai degraba) construite oriunde te-ai uita; exista pâna si o strada pavata acum stiu pentru ca am fost de curând acolo, de dragul amintirii daca nu din alt motiv. Acum s-a dezvoltat o adevarata statiune, cu electricitate, baruri si discoteci, campinguri, tot tacâmul, ce mai, dar pe atunci nu era decât un mic satuc de vacanta, cu vreo zece-cincisprezece casute din lemn, ramas de pe vremea comunismului, administrat la limita subzistentei de un barbat trecut demult de prima tinerete, iar singurul loc de unde-ti puteai procura pâine sau alte alimente era la o ora de mers pe jos, la sapte kilometri departare, taman la baraj.

      Noi însa ne aduseseram de toate, stiind ce ne astepta acolo. Ne informaseram temeinic înainte si ne luaseram toate masurile de siguranta: gentile ne erau burdusite cu conserve, cu zacusca, cu cartofi, cu pâini si negre si albe, cu dovlecei si alte legume; cu de toate, ce mai! Astfel încât, de-ndata ce ne-am racorit, am încins o masa împarateasca, netematori c-am putea ramâne fara alimente mai târziu.

      Stii, Alex, ai avut perfecta dreptate sa insisti sa venim aici, a spus Nicu, privind în jur cu ochii larg deschisi la întinderea de apa din fata noastra, la crestele stâncoase ale muntilor. E atâta liniste si e asa de frumos

      Ceilalti au fost de acord cu el, dând din cap. M-am simtit bine atunci, m-am simtit învingator, într-un fel, fiindca nu-mi fusese usor sa-i conving sa alegem lacul Lesu pentru aceasta excursie. Stâna de Vale sau Padis adunasera mai multe sufragii decât propunerea mea. Cât despre încapatânarea cu care îmi sustineam cauza, recunosc ca nu era întru totul întemeiata. Nu mai fusesem niciodata la lacul Lesu, dar auzisem despre el vorbindu-se între vecini si, cel mai important, auzisem ca e un loc mai linistit ca Stâna de Vale sau chiar ca Padisul. Ceea ce a fost de ajuns sa ma convinga definitiv.

      Era trecut de amiaza cu putin când ne-am apucat sa montam corturile. Am avut un pic de furca sa dibuim ordinea în care trebuie batuti tarusii cortului meu si al Oanei, dar ne-am descurcat în cele din urma. Am adunat si destule lemne cât sa ne ajunga în seara acelei zile. Era prea târziu sa adunam si pentru alte zile. Ati observat cât de repede se însereaza la munte, mai repede ca oriunde altundeva?

      În tot acest timp, fetele s-au ocupat cu sortarea alimentelor, cu alegerea celor mai rezistente la caldura, cu stabilirea meniului pentru zilele care urmau si cu toate celelalte treburi pe care noi le-am fi dat peste cap sa ne fi apucat de ele.

      Aerul era dens, te învaluia ca un material pâslos, îti intra în plamâni asemenea unei mese din acelasi tip de material, iar senzatia aceasta n-a disparut, cum era de asteptat, nici spre seara.

      Odata tabara pusa în ordine, ne-am asezat cu totii în cerc în jurul vetrei proaspat construite, si am privit apusul soarelui. De jur-împrejurul nostru se înaltau muntii, chiar si în departare, de-a lungul întinderii de apa, deoarece lacul facea un cot aproape de orizont, închizându-se într-un fel vederii noastre. Nu-mi amintesc ce-am discutat în acea seara, nu-mi amintesc daca am discutat ceva! Cred ca am urmarit fiecare cu un soi de prostrare muta agonia ultimelor irizatii ale soarelui demult disparut dupa creasta stâncoasa a versantului din stânga noastra.

      Pe masura ce se lasa întunericul, linistea se lasa si ea, într-adevar, asa cum speraseram cu totii ca se va întâmpla. Liniste e exagerat spus când vorbim de linistea de la munte. E mai degraba o galagie organizata, ca o orchestra simfonica în care fiecare muzician cânta ce stie el mai bine, însa rezultatul nu este deloc greu de suportat. Dimpotriva, as spune ca e cea mai sublima zarva. Murmurul apei, fosnetul frunzelor, cântecul pasarilor si ocazionalele strigate ale oamenilor (alaturi de multe alte sunete pe care simtul nostru auditiv limitat nu le poate percepe) se împleteau firesc, pluteau prin aerul închegat, se topeau unele-ntr-altele, formau un melanj dulceag, delasator.

      Mi-amintesc ca am dormit foarte bine în acea noapte, nu la fel de bine ca în urmatoarea când, deja, a început sa lucreze si partea constienta a creierului meu , dar, oricum, cu mult, mult mai bine ca în toate celelalte nopti dormite acolo, la coada lacului Lesu. Daca stau bine sa ma gândesc, somnul din acea noapte a fost mai odihnitor ca toate somnurile avute de atunci si pâna acum.

      Omul e o fiinta ciudata, iar eu cred ca sunt cel mai ciudat dintre specimenele acestei încrengaturi de vertebrate. De când ma stiu, nu mi-am putut aduce aminte visele frumoase. Ca si când, tocmai pentru ca sunt frumoase îsi încheie menirea în timpul somnului asemenea unui narcotic perfect, care nu-ti lasa ameteli sau greturi dupa disparitia efectului lui.

      Nu acelasi lucru îl pot spune, însa, si despre cele rele.

      Visele rele sunt doar radacina, doar focarul; substanta purulenta si infecta începe sa curga de-abia dupa ce te-ai trezit pe deplin. Daca ar fi sa filozofez putin (scuzati-mi rationamentul daca vi se pare gresit) as spune ca raul e mai cerebral ca ceea ce e bun, as spune ca frica este caracteristica noastra pamânteasca, pe când fericirea este cea cereasca, divina.

      A doua zi am fost primul care m-am trezit. M-am târât afara din cort de-a busilea si am tresarit când mi s-au udat palmele de roua. Instinctiv, am ridicat ochii spre cer, crezând ca ploua si eu nu-mi dadeam seama. Nici urma de nori. În schimb, de dincolo de versantul estic se vedea un sfert din soare. M-am încaltat si am mers pâna la vatra în care jarul era cald înca. M-am asezat pe o piatra si m-am frecat la ochi. Aerul devenise respirabil si-ti chiar umplea fiinta de-o forta de viata supranaturala. Ma aflam înca sub impresia visului avut (nota bene: impresia visului, nu amintirea lui!), iar constatarea acestui fapt ma facu sa zâmbesc larg. Ce bine ca veniseram aici! Simteam ca detasarea cautata în vara trecuta la mare se desavârsea acum.

      Aburii si ceata se ridicau de pe luciul apei si din desisul padurii. Pasarile începusera sa cânte si frunzele sa fosneasca daca încetasera vreodata, vreau sa zic. La o departare de vreo cinci sute de metri de corturile noastre se aflau alte trei corturi, însa nici o miscare nu se vedea dintr-acolo. Nici dinspre casutele de vacanta darapanate nu venea nici un sunet. Cât sa fi fost ceasul? Nu stiam si nici nu-mi doream sa stiu. Nu doream decât sa prelungesc momentele acestea cât mai mult.

      Nu va mai plictisesc cu detaliile acelei zile, stiu ca nu aveti timp - acesta e si motivul pentru care am optat în favoarea unei povestiri scurte si nu în cea a unei nuvele sau roman, fiindca as fi putut face asta si ar fi iesit, poate, o poveste mult mai credibila. Dar, ce sa-i fac, timpurile zbuciumate cer placeri scurte (daca placere poate fi cititul acestei istorisiri).

      Am pierdut timpul cu gratie, atât va spun. Ne-am zgâit la soare, am facut baie în lac, am pescuit, am mâncat si am motait. Printre altele

      Stii, Alex, cred ca as putea ramâne aici o vesnicie, mi-a spus Oana cândva în cursul acelei zile.

      Statea întinsa pe o patura, îmbracata doar cu un costum de baie, voind sa se bronzeze. Din când în când, aduceam apa din râu si o udam. Marturisesc ca sarcina asta nu-mi displacea chiar deloc

      În cele din urma te-ai plictisi, i-am spus, aruncând o privire furtiva la curburile corpului ei, curburi de care nu m-as fi plictisit niciodata daca n-ar fi fost singurele care sa ma atraga la Oana.

      Poate ca ai dreptate, a acceptat si a ridicat un colt al prosopului pe care si-l pusese peste ochi si s-a uitat lung la mine.

      Ciudat e ca si eu aveam aceeasi senzatie. Poate chiar mai exagerata: vesnicia mi se parea putin prea scurta. La urma urmelor, eu eram singurul care urmarise revenirea la viata a naturii în acea dimineata, nu?

      Seara a venit greu, împiedicându-se de aerul parca si mai pâslos ca în ziua dinainte. Am atâtat un foc bunicel si am fript slanina la flacara lui. Am ramas pâna târziu afara, fiecare îmbratisându-si prietena, sarutând-o când nici nu se astepta pe curbura gâtului, soptindu-i vorbe ademenitoare în ureche, privind apoi focul.

      Cum am spus deja, în noaptea aceea am dormit cel mai bine.

      Si aceea a fost si ultima noapte în care am visat ceva ce nu mi-am mai amintit apoi.

      Cea de-a treia zi la barajul Lesu a decurs aproape identic primelor doua. Simteam deja cum se aduna în mine primii fiorii ai monotoniei, ai marasmului. Însa n-am început sa regret cu adevarat ca am mers la munte decât din ziua a patra sau din noaptea dinainte de ea, ca sa fiu mai exact.

      Nu ne spui o poveste? m-a întrebat Nicu în seara acelei zile. Una atât de înspaimântatoare, s-o faci pe Anda sa ma tina în brate toata noaptea, daca se poate.

      Anda l-a lovit cu pumnul în umar si a râs cu subînteles.

      Pot încerca, am fost de acord. Dar nu garantez nimic

      Nicu a zâmbit si mi-a tras cu ochiul complice: Am încredere în tine!

      Cochetam de câtva timp cu scrisul. Îmi încercasem mâna la niste povestiri care se voisera înfricosatoare, dar care nu reusisera decât sa iste râsul celor care le citisera. Eram constient ca îmi lipseste talentul ma porneam greu la drum, îl parcurgeam si mai greu si de multe ori nu-l încheiam însa merita efortul si numai pentru placerea pe care o simteam creând. Ca ceea ce-mi iesea era mai hidos ca monstrul doctorului Frankenstein nu-mi pasa, de ce mi-ar fi pasat?

      Totusi, dintre toti cititorii mei, Nicu se aratase cel mai impresionant, iar eu, fireste, ma umflasem în pene. Poate ca nu era totul pierdut Tin minte ca am scris odata o poveste despre un batrân care suferea de paranoia si care, în cele din urma, ajunge sa se convinga ca-si vrea siesi raul asa ca se sinucide. Este printre putinele povestiri pe care le-am terminat si printre putinele care are cât de cât logica. Pe aceasta o citise Nicu si nu se mai putuse apropia de bunicul lui pret de câteva luni bune, fiindca i se parea ca are o privire amenintatoare, mi-a povestit el într-o zi. Ma privea fix, întelegi, de parca as fi fost cine stie ce criminal, stii, si el are de gând sa faca dreptate, a spus Nicu. Reactia aceasta m-a bucurat, desigur. Însemna ca-mi atinsesem scopul, nu?

      Oricum, de atunci n-am mai încercat sa scriu nimic. Iar singura poveste înfricosatoare pe care am mai spus-o a fost cea din seara aceea. Probabil ca de atunci încolo n-a mai fost nevoie sa nascocesc ceva ca sa ma înspaimânt

      Ce-am sa va spun acum am auzit la rândul meu din gura unui prieten de-al tatei care-a fost si el cu cortul aici, la coada lacului Lesu am început, reducând vocea pâna la o soapta subtire. Nu tin minte când a spus ca s-a întâmplat, într-o vara, cândva oricum nu foarte demult. Venise cu toata familia pentru câteva zile de relaxare si nu a avut parte decât de spaima, i-a spus tatei, iar eu am auzit fiecare cuvânt, fiindca ma ascunsesem dupa fotoliu, stiind ca avea sa se discute ceva interesant. Am avut o presimtire, puteti spune, felul ala de presimtire care-ti spune sa deschizi acum televizorul ca tocmai începe videoclipul melodiei tale preferate. Locul ala e blestemat, a spus domnul Stan.

      Am facut o pauza, ca sa accentuez momentul. Apoi m-am întors catre drumul pietruit ce se vedea iesind din apa si pierzându-se în noapte, printre munti. E vorba de acelasi drum despre care spuneam înainte ca a fost asfaltat si ca serveste de strada principala noului sat de vacanta rasarit în ultimii ani la coada lacului Lesu.

      Vedeti drumul ala iesind din apa? i-am întrebat si drumul se vedea într-adevar la lumina clarului de luna. Domnul Stan a zis ca lacul asta a fost facut în valea unde, mai demult, se gaseau doua sate si ca drumul pe care-l vedeti trecea chiar prin inima lor.

      Prietenii mei ma priveau cu gura cascata, crezând fiecare silaba din ce spuneam. Sa bat fierul pâna e cald, mi-am zis în sinea mea.

      Când a fost inundata valea, nu toti satenii si-au parasit casele. Multi se împotrivisera acestei masuri si jurasera ca vor ramâna sub acoperisul sub care s-au nascut orice s-ar întâmpla, spusesera ca prefera sa moara la ei în pat decât printre straini. Putin le pasasera comunistilor de ei, l-am auzit pe domnul Stan spunându-i tatei. Au dat drumul apei din barajul existent deja mai în susul râului si, cât ai clipi, satele au fost acoperite de apa. Împreuna cu cei ce s-au încapatânat sa nu plece

      O noua pauza strategica. Focul îmi tinea isonul cu lumina lui jucausa si cu pocniturile sporadice ale lemnelor. Atmosfera era întregita si de strigatul regulat al unei pasari.

      Desigur, domnul Stan nu stia nimic despre toate astea când a venit cu familia sa se odihneasca la munte asa ca n-a simtit nici o retinere sa iasa din cort în toiul noptii, mânat de-o necesitate imperioasa de-a urina. Somnoros cum era, n-a bagat în seama primele clipociri ale apei din apropierea cortului familiei sale. Si-a scos instrumentul si a oftat a usurare când lichidul a început sa curga. Apoi a auzit alte sunete apoase mai puternice, mai lichide. A întepenit! Muschii i s-au crispat atât de tare ca si-a strâns scula pâna ce l-a durut si urina n-a mai iesit. A întors, speriat, capul în directia sunetelor si a mijit ochii, dorindu-si si, în acelasi timp, ferindu-se sa desluseasca despre ce e vorba. Sunetele nu s-au mai repetat si domnul Stan a prins curaj. S-a încheiat la prohab, cu toate ca nu terminase de urinat, si a facut câtiva pasi spre malul lacului. Luna stralucea la fel de puternic ca si acum si lumina ei se reflecta în ondulatiile apei. Cu toate acestea, domnul Stan nu vedea nimic iesit din comun. S-a apropiat mai mult si a simtit apa lingându-i talpile desculte. Atunci doar, trezit dintr-o data ca dintr-o transa, a intuit mai multe siluete stând nemiscate pâna la brâu în apa lacului. Înotatori nocturni? s-a întrebat. Nici pomeneala, vocea mintii i-a soptit exact în momentul în care alte siluete au rasarit din apa, însotite de clipocitul pe care îl auzise înainte. Au aparut pe neasteptate, ca niste fiinte ale adâncurilor, ca niste sirene morbide. Domnul Stan a ramas cu privirea pironita într-acolo, nevenindu-i sa creada. Pareau niste fantome, i-a spus tatei, si, acum ca stiu istoria locului, îmi dau seama ca erau într-adevar fantome!

      Anda se cuibarise în bratele lui Nicu, însa prietenul meu nu parea sa se bucure de aceasta îmbratisare: era prea speriat sa-si dea seama ca primise ce-si dorise. Oana ma tinea de brat si ma privea cu atentie, gata sa-mi sara de gât daca s-ar fi speriat prea tare. Eu însumi simteam fiorii încretindu-mi pielea de pe ceafa.

      Domnul Stan a reusit s-o ia la fuga de-abia când a observat miscarile oamenilor iesiti din lac, de-abia când si-a dat seama ca aveau de gând sa vina catre el si, cine stie, sa-l traga înapoi de unde venisera ei, în adâncurile întunecate ale lacului Lesu, în casele pe care nu voisera sa le paraseasca nici când le fusese pusa viata în pericol. Fugea cât de tare putea si, totusi, i se parea ca nu înainteaza deloc. În urma lui auzea clipocitul apei si miscarile fâsâite ale acelor corpuri moarte si umflate ca niste bureti. Aproape ca si-i si imagina: cu ochii lor de pesti morti, cu miscarile nesigure asemanatoare unor scafandri ce-au uitat sa umble pe pamânt, cu pielea livida si cu apa siroindu-le din toate gaurile corpului. Venind în urma lui

      Într-un târziu, a ajuns la cort si aproape ca a rupt fermoarul încercând sa-l deschida. S-a cuibarit alaturi de sotia si de fiul lui si a încercat sa-si stapâneasca suspinele si sughiturile de frica.

      Sunetele apoase au încetat dupa o vreme si domnul Stan a început sa se întrebe daca nu fusese cumva doar o nalucire. Apoi s-a întors oarecum linistit catre sotia lui si a luat-o în brate, cu gândul de-a se culca si de-a uita cele vazute în noaptea aceea. Numai ca ceva nu-l lasa sa închida ochii. N-a stiut sa-i spuna tatei cât a trecut pâna sa-si dea seama ca era vorba de raceala pielii sotiei sale si de moliciunea carnii ei ca si când ar fi fost îmbibata cu apa

      Atunci a dat s-o întoarca cu fata catre el si BAUUU! era o creatura iesita din lac, nicidecum sotia sa.

      Au tresarit cu totii când am strigat acel Bau! puternic si mi-am dat seama ca tocmai spusesem cea mai buna poveste de pâna atunci. Fetele de-abia si-au înghitit strigatul.

      Cât despre fiul lui, am continuat când s-au calmat putin apele (ca sa fac si o gluma macabra), fiul lui dormea bustean si n-a parut sa-si dea seama de nimic. El a fost si motivul pentru care, a doua zi, domnul Stan a pus la îndoiala întâmplarea din cursul noptii. Oricum, i-a spus tatei mai târziu si eu am auzit totul, oricum, ceva nu e în regula cu lacul ala. Sunt fantome acolo stiu asta si daca n-am patit nimic, eu si familia mea, e pentru ca am avut noroc Dar s-ar putea ca altii sa nu fie la fel de norocosi ca mine

      Aceasta ultima propozitie a fâlfâit beata din aripi, a trecut pe la urechile fiecaruia, dupa care s-a avântat nebuneste catre foc, unde a prins sa arda asemenea unei vrajitoare pe rug. Nici unul dintre noi nici chiar eu n-a îndraznit sa spuna ceva în minutele care au urmat.

      Sa mergem la culcare, a îndraznit într-un sfârsit Nicu, aruncându-mi o privire plina de repros.

      Mai mult ca sigur ca Anda a dormit în noaptea aceea încolacita la pieptul lui, dar sunt la fel de sigur ca nici nu si-a dat seama de asta. Am citit prea multa spaima în ochii lui ca sa mai încapa loc si pentru putina lascivitate.

      Ati vrut o poveste de groaza, v-am servit-o, îmi spuneam ca unic argument de aparare în fata atitudinii lor crispate de dupa aceea. N-am facut decât sa va dau ce-ati cerut. Nu e vina mea daca ati primit poate putin mai mult decât va doreati

      Era, desigur, o doza destul de marinimoasa de auto-flatare în gândurile acestea, o doza atât de marinimoasa, sunt acum de parere, încât sa-mi ascunda propria teama. Caci nu pot nega spaima ce ma cuprinsese si pe mine. De unde-mi venise ideea asta trasnita? Ce inspiratie malefica se pogorâse asupra mea? Cum de nu avusesem pâna atunci parte de ea? Sa fi fost cumva în strânsa legatura cu ambientul? Aceasta din urma întrebare parea cea mai îndreptatita, cea mai aproape de realitate. Fara sa-mi dau seama, umbrele din jurul meu capatasera materialitate, capatasera forme daca nu chiar bine definite, intuibile. Iar dinspre lac pareau ca vin sunete clipocite, din ce în ce mai puternice, acoperind fosnetele si ciripiturile care, pâna atunci, alcatuisera fondul sonor al fiecarei nopti petrecute la coada lacului Lesu.

      Îmi dau seama ca aceasta poveste începe sa ia proportii si sa sune fals, de necrezut (v-am avertizat, totusi, de la început ca nu ma veti crede!), dar am staruit atât de mult pe cele întâmplate în cea de-a treia seara pentru a întelege mai bine teama pe care am încercat-o trei sau patru ore mai târziu, când mi-am dat seama ca nu-mi mai pot stapâni vezica si ca trebuie sa ies din cort. Asemenea domnului Stan din poveste.

      Am luat lanterna cu mine si m-am strecurat fara nici un zgomot afara. Ma temeam si de sunetul propriei mele respiratii. Iar când si-a schimbat Oana pozitia si sacul de dormit a fosnit puternic, am tresarit cu tot trupul; cred ca nu am fost departe de un atac de apoplexie.

      Zece ani am spus ca au trecut de atunci si n-am gresit nici macar cu o singura zi. Ceasul din fata mea arata ora patru noaptea. Atât trebuie sa fi fost si atunci când am iesit eu din cort. Un deceniu ma desparte de acea noapte si, totusi, parca umbrele din camera în care ma aflu acum sunt aceleasi umbre ce-mprejmuiau cortul în acel august de 92. Tin fereastra deschisa, altfel m-as înabusi de caldura, si vântu-mi flutura parul pe lânga urechi. O pelicula fina de transpiratie mi se usca pe frunte. Tremur; nu ma pot stapâni. De-abia reusesc sa-mi coordonez miscarile pentru a asterne pe hârtie si restul acestei marturisiri. Nu stiu cât am sa mai pot suporta starea aceasta Deja nu mai înteleg nimic Ar fi mai bine sa iau o pauza Luati si voi, dragi cititori, daca simtiti nevoia Beti o cafea, fumati o tigara, cititi altceva, mai distractiv, apoi, daca înca veti mai dori, întoarceti-va la mine Voi fi tot aici

     

      ....

     

      Am avut ragazul sa recitesc ce-am scris pâna acum. La început n-am avut de gând sa fac asta, am încercat sa privesc pe geam, sa ascult murmurul strazii, dar degetele mâinii mele stângi continuau sa pipaie caietul în care am umplut deja douazeci de pagini. N-am avut de ales. Mi-am recitit confesiunea si, ciudat, pare destul de logica. De unde, înainte s-o astern pe hârtie, mi se parea nebuneasca de-a dreptul, acum înclin sa cred ce spun toti scriitorii: ca scrisul e cea mai sigura cale de exorcizare a demonilor interiori. Da, într-adevar, roade, pot depune marturie în acest sens. Sper sa nu fie doar o senzatie de moment, sper ca exorcizarea sa se produca pe deplin. Nu cred ca as putea trai fie si numai o zi cu o cât de mica reminiscenta a raului

      Dar sa continuu. Nu mai am mult, de data asta stiu ce spun, am capatat o perspectiva mult mai justa a marturisirii, credeti-ma pe cuvânt.

      M-am strecurat, asadar, afara din cort si am ramas pe vine pentru câteva minute. Nu stiu de ce; cred ca aveam impresia ca astfel nu ma poate vedea nimeni. Ca atunci când te ascunzi sub plapuma, convins ca ea te poate apara de monstrul din dulap. Am cascat ochii cât am putut de mult si am scrutat împrejurimile.

      Luna stralucea cu aceeasi intensitate, vedeam drumul iesind din lac si pierzându-se printre munti la fel de bine ca atunci când le spusesem prietenilor mei povestea fantomelor de pe fundul lacului. Totusi, îmi eram acum imposibil sa vad lacul. Nici o clipa nu mi-a trecut prin minte ca asa ceva nu poate fi posibil, fiindca, din orice unghi m-as fi uitat, ar fi trebuit sa vad reflexia lunii în apa. Banuiesc, însa, ca spaima era mult prea mare si ca ma luptam cu stoicism pentru fiecare rationament fie si numai pe jumatate corect.

      Într-un târziu, m-am ridicat în picioare. Genunchii mi-au pocnit. Mi-amintesc de asta pentru ca sunetul sec s-a împrastiat în jur ca flacarile unui incendiu mistuitor, anihilând si apoi luând locul zgomotelor noptii, iar inima mea a batut de trei ori mai repede într-o fractiune de secunda. Nu glumesc: întreg pieptul mi s-a zbatut ca sfârtecat de-un sfredel imens. Am închis ochii si am simtit cum mi se deschid sfincterele.

      Nu înca am murmurat în barba si am prins sa fac primii pasi catre tufele din spatele corturilor.

      Doamne, putin mi-a lipsit sa ma pis pe mine! m-am mustrat. Fricos ce esti! Mai mare rusinea. Sa te sperii de-o poveste pe care tu însuti ai scornit-o!

      Raza lanternei tremura în fata mea, descoperind si ascunzând vederii plante, cioturi, crengi, movile si gropi atât de repede, ca nici n-apucam sa devin constient de existenta lor. Din aceasta cauza, de câteva ori aproape ca m-am împiedicat. Stapâneste-te, pentru numele lui Dumnezeu! mi-am auzit ratiunea vorbindu-mi în urechi asemenea unui spiridus din filmele pentru copii. Te pisi în liniste si te-ntorci în cort. Acolo o iei în brate pe Oana, având grija sa-i cuprinzi un sân în causul palmei drepte. Apoi adormi. Care-i marea problema?!

      Marea problema a fost ca nu m-am putut sugestiona sa urinez când, în sfârsit, am reusit sa-mi dau jos pantalonii. La asta chiar nu ma asteptasem. Cum sa ma astept, când, nu cu mult timp în urma, fusesem la un pas de-a face pe mine?!

      Ceva nu e-n regula la lacul ala sunt fantome acolo noi am avut noroc dar altii s-ar putea sa nu fie la fel de norocosi

      Vocea care a articulat aceste cuvinte în mintea mea era propria mea vocea, sigur, nici nu putea fi vorba de o alta, însa imaginea care mi-a aparut în fata ochilor a fost cea a domnului Stan, personaj existent în lumea reala, bun prieten de-al tatei, asa cum spusesem, dar care nu pomenise niciodata nimic despre barajul Lesu. Totusi, în închipuirea mea, domnul Stan parea foarte convins de cele pe care le spunea folosindu-se de vocea mea. Si am ajuns pâna-ntr-acolo cu delirul încât m-am întrebat daca nu fusese oare adevarul adevarat cel pe care-l prezentasem eu drept fabulatie daca nu cumva încurcase mintea mea planurile, real-fictiv, fictiv-real, de unde stiam eu ca nu-l auzisem într-adevar pe domnul Stan povestindu-i tatei despre fantomele de pe fundul lacului Lesu?

      Ceva nu e-n regula la lacul ala sunt fantome acolo

      Un fâsâit în spatele meu. O voce.

      Alex.

      Noi am avut noroc

      Zgomotul unei miscari usoare mie mi s-a parut a fi zgomotul unei cârpe ude târsâite prin iarba.

      Alex, ai terminat? din nou acea voce.

      Dar altii s-ar putea sa nu fie la fel de norocosi

      Scutur-o bine, sa nu-ti murdaresti chilotii.

      Sfatul acesta mi-a alungat jumatate din temeri.

      De-abia apoi mi-am dat seama ca recunosteam si vocea.

      Si urina a început sa curga pe neasteptate într-un suvoi nestapânit. A trebuit sa fac un pas în spate, pentru a-mi redobândi echilibrul. Daca as fi participat atunci la un concurs intitulat Cin se pisa mai departe, precis as fi luat locul întâi. Vezica mi s-a golit cât ai clipi.

      Vocea din mintea mea disparuse fara urma. Nici nu mai stiam despre ce tot palavragise acolo. Nici nu mai conta. Pericolul trecuse daca existase un pericol înca de la început

      Trebuia sa-ti dai seama ca asa o sa se-ntâmple când ai baut toata berea aia, mi-a spus vocea bunicului. Nu tii minte ca bunica nu-ti dadea niciodata nimic de baut dupa ora sase?

      Bine, dar nu asta conteaza! am vrut sa ma-ntorc si sa-i spun.

      Ce faci aici, bunicule? am spus în schimb si m-am întors catre el.

      Era bunicul, fara-ndoiala. I-am luminat fata cu lanterna si i-am recunoscut fiecare rid. Chiar daca nu-l mai vizitasem de doi ani de zile, l-as fi ales dintr-o mie de batrâni având trasaturi comune. Fiindca nu ridurile, fiindca nu fruntea înalta si fiindca nici oasele craniului perfect vizibile prin pielea pergamentoasa de pe fata îl faceau inconfundabil. Nu stiu daca v-am spus la începutul povestirii, dar bunicul avea niste ochii la fel de expresivi ca un tablou de Dali. Si, uneori, chiar la fel de suprarealisti. Acei ochi i-am cautat când i-am luminat fata cu lanterna si vederea lor m-a convins ca bunicul era într-adevar cel care-mi vorbise.

      Ce fac aici? a repetat bunicul întrebarea mea. Am venit sa stam putin de vorba. În ultima vreme nu mi-ai oferit prea multe ocazii, nu-i asa?

      Am tacut. O mâncarime insuportabila îmi atacase buca stânga, dar nu m-am putut convinge s-o elimin prin scarpinat.

      Daca tu nu ai vrut sa vii la mine, am venit eu la tine. Te superi, nepoate?

      În oricare alte circumstante, as fi raspuns ca da, ma suparam, si ma suparam chiar foarte tare, adica, cu ce drept vine el în toiul noptii sa ma deranjeze, sa-mi spuna sa-mi scutur puta ca nu cumva sa-mi murdaresc chilotii, sa-mi spuna ca de-aia a trebuit sa ies din cort noaptea pentru ca am baut prea multa bere si înca dupa ora sase seara, cu ce drept ma urmareste el la munte, unde-am mers tocmai pentru a nu da ochii cu el, fiindca el este tortionarul de la Sighet, el este mincinosul, prefacutul, sadicul ce-a participat fara tagada la masacrarea celor mai de seama oameni ai culturii române, fiindca atingerea lui îmi da mâncarimi, fiindca privirea lui a început sa sclipeasca diferit de când am aflat cu ce s-a ocupat la începuturile comunismului, fiindca fiindca dar n-am fost în stare sa spun nimic nici de data asta.

      Daca nu ti-e foarte somn a continuat tot el, vazând ca eu nu dau nici un semn , as vrea sa stam putin de vorba. Nu am nici eu foarte mult timp la dispozitie, dar as vrea sa lamurim niste lucruri înainte sa trebuiasca sa plec. Ce zici?

      B-bine, am bâiguit cu vocea stearsa.

      Atunci, haide acolo lânga vatra. Cred ca jarul mai da înca putina caldura. Nu mi-ar strica putina caldura acum. Mi se face din ce în ce mai frig. Tie ti-e bine?

      Aha

      Sigur ca da, doar esti înca tânar, ai circulatia buna nu ca mine.

      Din câtiva pasi se afla deja lânga vatra.

      Vii, sau ce faci?

      Vin

      M-am asezat pe piatra pe care statusem când privisem rasaritul soarelui si m-am stapânit cu greu sa nu-l întreb cum ajunsese acolo în toiul noptii, cu masina?

      Noaptea la munte e încarcata de magie, stiai, Alex? E-o magie pe care nu toata lumea o simte. Ai nevoie de o pregatire speciala, de-o anumita stare a spiritului. E, într-un fel, ca atunci când mergeam noi în padure, tii minte? Ei, si padurea ascunde o forta magica. Nu ti-am spus asta niciodata, dar nici nu cred ca a fost vreodata nevoie. Ai simtit-o singur, nu-i asa? Da, sigur ca da, mi-am dat seama de asta din felul în care vorbeai, din felul în care priveai totul împrejur. A facut o scurta pauza, rotindu-si privirea, asa cum, presupun, faceam eu când mergeam împreuna cu el la padure. Esti un pusti deosebit, Alex, asta vreau sa stii. Întotdeauna te-am invidiat pentru tineretea si pentru spiritul tau tânar. Datorita tie mi-am mai prelungit putin sederea în lumea asta. Crede-ma ca stiu ce spun, nu vorbesc prostii as fi plecat demult dintre voi, daca nu erai tu. Metode stiu multe, de asta sa nu te-ndoiesti, doar am fost la viata mea temnicer în timpul celui mai crunt regim politic al secolului

      Atunci a tacut, cazut pe gânduri, evitându-mi privirea, care-l cauta prin bezna din ce în ce mai densa a noptii. În jurul nostru parca se ridica si ceata.

      În noaptea asta, a continuat, magia este puternica. O simti? As fi putut veni ieri noapte, dar am preferat sa astept. Daca veneam ieri, nu puteam ramâne decât vreo câteva minute. Asa, îmi permit sa stau cel putin o jumatate de ora. Nu-i de-ajuns, dar e ceva

      Simteam cu-adevarat magia. Emana din întreaga natura, era ca un abur albastrui exalat de fiecare por vegetal în parte, un abur ce venea catre noi sa ne învaluie, sa ne uneasca, sa ne protejeze.

      Alex, tineretea cu care m-am hranit în ultimii ani de viata a disparut din tine. Si a disparut din pricina mea, sunt constient de treaba asta si ma caiesc amarnic. Banuiesc ca e si-o oarecare doza de egoism în cainta mea, dar n-am cei face, suntem oameni cu totii si egoismul, oricât de mult ne-ar displacea, face parte din firea noastra ancestrala. Sunt sigur ca stii la ce ma refer, esti un baiat destept, nu e nevoie sa fiu mai explicit De când ti-am spus ce ti-am spus despre faptele mele, n-am mai avut liniste. Poate e târziu sa-ti marturisesc asta, poate ca trebuia sa iau cu mine în mormânt acel secret, dar n-am facut asa. În schimb, am preferat sa-ti marturisesc greseala vietii mele. Si am facut-o într-un fel de care nu sunt deloc mândru. Mintea unui batrân, Alex, nu e-o unealta asupra careia ai control deplin, seamana mai degraba cu mintea unui betiv, niciodata complet limpede si, de cele mai multe ori, încetosata. Se zice ca întelepciunea e atributul batrânetii, sigur, asa este, numai ca întelepciunea, din nefericire, nu e-o stare lineara, ci, mai degraba, fluctuanta, si adesea se naste din paradoxuri. Dupa cum îti poti da seama, spunând toate astea nu-mi aduc decât deservicii. Stii ceva, Alex, nu-mi mai pasa. Chiar deloc nu-mi mai pasa. Acum tot ce-mi doresc e sa fiu cât se poate de sincer. Am ajuns la concluzia ca numai sinceritatea deplina poate aduce alinare unui om aflat la anii batrânetii.

      Discursul bunicului ma deconcertase mai mult decât eram înainte sa-i aud glasul. Niciodata nu-mi vorbise atât de direct, niciodata nu ma privise atât de întelegator si niciodata nu ma speriase atât de tare. Cu fiecare cuvânt rostit, deveneam mai constient de irealitatea acestei situatii, de fantasticul ei de magia ei. Si asta-mi preschimba sângele-n clei.

      Dintre toti, te-am ales pe tine sa-ti marturisesc grozaviile ce le-am savârsit, a continuat bunicul pe un ton din ce în ce mai lugubru pentru urechile mele. Nimeni nu stie ce stii tu. Am avut eu grija sa nu afle. Crede-ma, cu astfel de lucruri nu impresionezi placut prietenii! Nici bunica ta nu stie. Când ne-am cunoscut, eu îmi încheiasem de-un an stagiul la penitenciarul Sighet. Am considerat întotdeauna ca e spre linistea caminului nostru sa nu afle. Daca a banuit ceva vreodata? Nu stiu, Alex, tu ai banuit? Cred ca ma pricep bine sa pastrez un secret când vreau, nu?

      Si-atunci, de ce mi-ai facut marturisirea ca si când ar fi fost vorba de-o realizare dintre cele mai laudabile? a fost singura întrebare pe care am putut s-o articulez îndeajuns de inteligibil.

      Pentru ca atunci, dupa cel de-al doilea razboi mondial, aveam convingerea ca fac ce este mai bine pentru poporul meu si orgoliul nu m-a lasat sa ma dezic nici patruzeci si cinci de ani mai târziu

      Orgoliu, pe dracu! îmi venea sa-i zic. Îti curge prin sânge, îti pompeaza în inima, te-a impregnat atât de tare spiritul «luptei de clasa» ca n-o sa scapi niciodata de el. Iar ceea ce faci acum nu e altceva decât sa joci teatru. Si nici macar foarte bine

      Alex, m-a prins de mâna, iar eu i-am simtit raceala pielii prin materialul destul de gros al camasii, ma vei putea ierta vreodata pentru ce-am facut?

      Ochii lui ma sfredeleau, eram convins, chiar daca n-aveam îndrazneala sa-l privesc la rândul meu. Ma temeam ca ceea ce voi vedea ma va face sa-l urasc pe veci.

      Alex, nu regret nimic altceva din ce-am facut de-a lungul vietii în afara de acele lucruri oribile. Crede-ma, te rog, si iarta-ma daca poti!

      Simteam ca-mi zvâcnesc tâmplele. Sângele-mi bubuia în urechi si vazul mi se-ncetosase. Dintr-o data, prin minte mi-au trecut toate imaginile macabre vazute la televizor: corpuri pe jumatate putrede, pe care mustele se plimba nestingherite, lasându-si larvele în cutele pielii livide; cranii înnegrite, prin a caror gavane înca se mai vad fragmente de creier dospit; gropi comune deshumate; celule fotografiate din unghiuri ce faciliteaza ochiului vederea priciului spart, a pardoselii ude, a peretilor scrijeliti cu unghiile, si, undeva aproape imperceptibil, a unei pete întunecate ce-ar putea fi ramasita uscata a unei expectoratii cu sânge; peretele din curtea închisorii, ciuruit de gloantele celor ce n-au mai avut rabdare sa-i astepte pe detinuti sa moara de moarte naturala Si, peste tot, în mijlocul tuturor acestor cadre, l-am vazut pe bunicul, îmbracat în uniforma de gardian, surâzând încrezator în menirea divina a meseriei lui, privind obiectivul aparatului de filmat cu aceiasi ochi expresivi care-mi cerseau acum iertarea.

      Nu, bunicule, nu pot sa te iert, nimeni nu poate

      Aproape ca am strigat cuvintele acestea din urma si m-am ridicat. As fi ajuns deja la cort când i-am auzit din nou vocea, daca nu mi-ar fi întepenit picioarele cât statusem ascultându-l vorbind.

      Daca nu crezi în cainta mea, atunci primeste caseta asta de la mine si deschide-o când vei fi singur. Cred ca te vei convinge

      Nu m-am întors catre el, la început. Am ramas doar locului, nestiind ce sa fac.

      Haide, ia-o, m-a îndemnat, macar atât poti face, nu?

      Am dat sa ma-ntorc, însa n-am fost în stare. Magia noptii se transformase în blestem. Eram blestemat sa paralizez.

      Ia-o si voi pleca, mi-a promis bunicul.

      Atunci s-a spart vraja (brusc, ca atunci când tâsnise urina la auzul vocii bunicului) si calcâiele au sapat doua gropite în pamânt.

      I-am smuls caseta din mâini fara nici o vorba si-am vrut sa plec înapoi spre cort, însa m-au mai retinut o clipa cuvintele:

      Plec acum cu sufletul pe jumatate împacat. Tine caseta aproape mereu reprezinta cealalta jumatate a mântuirii mele în ochii tai. Ramâi cu bine, nepoate!

      A vrut sa ma-mbratiseze, dar nu l-am lasat; m-am tras cu un pas mai în spate si am înclinat usor din cap. Bunicul a facut la fel, spasit, si s-a întors pe calcâie la fel ca mine.

      Am ramas înmarmurit si vocea de care uitasem mi-a rasunat în creier

      (Ceva nu e-n regula cu locul ala sunt fantome acolo altii s-ar putea sa nu fie la fel de norocosi)

      când mi-am dat seama ca bunicul se-ndrepta catre lac. Pasii marunti, calculati, asemanatori celor ai unui condamnat la moarte ce merge pe drumul catre scaunul electric, îl duceau negresit spre lac.

      În cealalta directie e drumul! am vrut sa-i strig. E periculos sa intri în apa la ora asta din noapte, bunicule!

      Ramâi cu bine, nepoate! am auzit în schimb si sunt convins ca era doar ecoul vorbelor mai înainte rostite, caci bunicul nu schitase nici cea mai mica miscare.

      Talpile lui atinsera apa, care clipoci într-un mod cunoscut mie, nu se oprira în fata racelii ei, ci continuara sa paseasca. Apa-i acoperi gleznele, apoi genunchii, apoi coapsele, milimetru cu milimetru si centimetru cu centimetru, asemenea unui acid puternic ce-i topea corpul mai degraba decât îl înghitea. I-au disparut apoi si soldurile si, odata cu ele, au disparut si palmele, care-i balanganisera pe lânga corp. Acum ramasera nemiscate, ca prinse de lichidul ondulatoriu atât de diferit de ceea ce era de fapt. Clipele ce-au urmat s-au întins pe-un interval temporar infinit si-au cuprins cufundarea trunchiului, pâna la gât, iar apoi, si mai lent, cufundarea si a capului bunicului. Când intra sub apa si nasul m-am asteptat sa va bule de aer iesind la suprafata, dar nu se-ntâmpla nimic. Ca si când bunicul ar fi refuzat sa dea drumul aerului din plamâni, ca si când si-ar fi dorit sa-l ia cu el în adâncuri

      Când si miscarea apei s-a linistit, nemairamânând nici o amintire a faptului ca tocmai se scufundase un corp uman, m-am desprins si eu din locul unde întepenisem si-am pornit catre cort cu caseta de lemn în mâna.

      Pâna dimineata am dormit agitat. L-am vazut pe bunicul revenind din apa lacului, furios pe indiferenta mea, hotarât sa ma pedepseasca înainte sa se lumineze si înainte sa apara spectatorii. M-am vazut apoi trezindu-ma dimineata si mergând sa ma spal pe fata la malul lacului si descoperind plutind corpul ciupit de pesti al bunicului. As fi plecat demult dintre voi metode stiu multe, îl auzeam soptindu-mi în urechi într-al treilea vis, si te-as fi luat si pe tine cu mine, Alex, de asta sa nu te-ndoiesti! Deschide numai caseta, Alex, îmi spunea în cel de-al patrulea, si-o sa vezi ce surpriza placuta ti-am pregatit cadou de ramas bun din partea mea, ingratule!

      M-am trezit atât de obosit ca a fost nevoie de trei cani de cafea sa ma dumiresc ca e dimineata amiaza, chiar si ca trebuie sa merg cu Nicu dupa lemne.

      Tu cum ai dormit? l-am întrebat pe Nicu când ne-am aflat singuri în padure.

      Destul de bine, având în vedere povestea pe care ne-ai spus-o, sadicule! Anda a avut niste probleme, dar i le-am rezolvat eu Tu, în schimb, cred ca ai dormit ca un îngeras satisfacut

      Minti destul de bine, Nic, totusi, te tradeaza cearcanele de sub ochi. Cât despre somniferul miraculos oferit Andei, sunt convins ca ti-ar placea sa fi fost mai mult decât un placebo amarât Somnul meu, însa, draga Nicu, a fost departe de somnul unui îngeras a fost somnul unui damnat! Daca întelegi ce vreau sa zic.

      Fireste, Nicu n-a auzit nici o silaba din aceste gânduri, desi am fost la un pas sa-i marturisesc totul când am gasit ceva mai târziu, pe când aranjam sacii de dormit pentru noaptea ce urma, caseta din lemn pirografiat pe care o tin acum pe genunchi si la care ma uit din când în când, speriat la gândul ca, în momentul în care voi pune pixul jos, va trebui sa-i deschid capacul.

      Niciodata nu mi-am amintit visele frumoase, v-am spus asta înainte, cosmarurile însa le retraiesc în decursul unei zile de sute, de mii de ori. Acesta cred ca e blestemul meu. În zilele ce-au urmat trei, daca tin bine minte; nu pot fi sigur, din moment ce timpul a capatat o dimensiune necunoscuta mie pâna atunci cosmarurile s-au acumulat si, prin urmare, s-au acumulat si amintirile lor. Cea mai adevarata teroare a pus stapânire pe fiinta mea si nu m-a slabit nici macar o clipa.

      Data fiind situatia, n-am fost surprins când am vazut masina tatei intrând pe drumul ce se continua pe fundul lacului si oprind în apropierea corturilor noastre.

      A murit bunicul, asa-i? am întrebat eu si tata a aprobat din cap. Când?

      Cunosteam raspunsul si la aceasta întrebare, dar îl speriasem si asa destul pe tata.

      Acum trei zile, luni, a venit raspunsul scontat.

      Am strâns tabara si ne-am întors în oras.

      Astfel s-a sfârsit ultima mea excursie si astfel a început cea mai întunecata si cea mai bolnava perioada a vietii mele de pâna acum.

      De la coada barajului Lesu am mers direct la înmormântare. Niste haine negre am primit din vecini. Îmi erau putin cam mici si miroseau destul de puternic a transpiratie, dar nu aveam de ales. L-am însotit pe bunicul pâna la cimitir, mergând alaturi de dric, aruncând permanent priviri crispate catre sicriu, acea cutie din lemn atât de asemanatoare casetei pirografiate pe care o primisem oricât ar parea de imposibil de la el, în chiar noaptea mortii lui. Reprezinta cealalta jumatate a mântuirii mele, îmi spusese, iar eu nu reuseam înca sa-l cred. Ce putuse pune în acea caseta ca sa ma convinga de regretul, de cainta sa? Care era adevarata fata a bunicului: cea din ziua în care-mi marturisise secretul vietii sale sau cea din noaptea aceea ireala de la coada lacului Lesu? Daca îsi hranise spiritul în ultimii ani ai vietii cu tineretea si cu exuberanta mea, de ce îi pusese capat marturisindu-mi acel secret? Nu fusese cumva un act fatis de sinucidere? Una dintre metodele pe care le cunostea foarte bine? Uciderea morala, sucombarea psihicului

      Toate aceste întrebari nu mi-au strabatut mintea decât la o oarecare distanta în timp de acel eveniment funebru. Atunci eram prea coplesit de incredibilul situatiei si de amploarea cosmarurilor ca sa-mi ofere creierul si momente de luciditate. Am întors apoi problema pe toate partile, am analizat-o de-a lungul si de-a latul, am ajuns, cum v-am spus la început, pâna si la o vrajitoare, dar nu i-am dat de cap. În fiecare noapte îl visez pe bunicul si nu-l visez în ipostaze placute, lasati-ma sa va spun, ba, din contra, e cât se poate de suparat. Felul blajin în care mi-a vorbit la barajul Lesu e o amintire frumoasa

      Si înca un lucru înspaimântator: mereu poarta uniforma de gardian si mereu învârte în mâini un baston negru din lemn iar lemnul e pirografiat cu desene ciudate, alambicate, din care se înteleg doar doi îngerasi, unul negru si unul alb. Cel negru zâmbeste, iar cel alb se uita încruntat.

      Aceiasi doi îngerasi pot fi vazuti si pe caseta mea pirografiata.

     

     



     

      Atât am avut sa va povestesc. Stiu ca va las, într-un fel, cu ochii-n soare, stiu ca ar trebui sa va spun ce se afla în caseta si daca exorcizarea dorita de mine a avut loc, dar toate acestea nu ma mai privesc decât pe mine, oricât de bizar ar suna si oricât de înversunati ati proclama contrariul.

      Oricum, daca m-ati însotit pâna aici, puteti fi siguri ca exorcizarea a avut loc acesta a fost scopul scrierii povestii , iar daca n-ati facut altceva decât sa sariti sa cititi finalul, mi-ati semnat actul de damnare pentru alti vreo zece ani. În oricare situatie v-ati regasi, va multumesc pentru rabdare, v-am rapit din timp mai mult decât mi-am planuit la început.

      În încheiere, nu-mi ramâne decât sa va urez noapte buna si, dupa ce ma veti fi parasit, sa deschid singur (asa cum mi-a cerut bunicul) caseta pirografiata. Tineti-mi pumnii!

© Copyright Mircea Pricăjan
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online