evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Asaltul  -  Călătorie în spaţiu-timp  -  Upgrade "Beyond 363000"  -  Nu vreau să fiu un erou !  -  Sindrom de plecare sau Povestiri dintr-o cârciumă de la marginea galaxiei  -  Nyprus  -  Gânduri  -  Ziua în care a dispărut Mircea  -  Arta de a purta un război  -  Trenul  -  Tocăniţa de ciuperci  -  Spiritul este liber şi insurgent  -  Jocul  -  Zei şi oameni  -  Interferenţe  -  Dimineaţă târzie  -  “Virusul”  -  Istoria spirilor de la începuturi până la trecerea munţilor  -  Poporul perfect  -  Luminile oraşului XVII  -  Coconul  -  Manifestul de aur al desăvârşirii  -  Aer  -  Arătarea  -  Închis  -  Marea Neagră. Iulie  -  Dialog cu Ion Luca Caragiale  -  Chat Room  -  La lumina...  -  Muzica  -  Lumea prin ţeava puştii  -  Coconul  -  Halucinaţie  -  Pânza de păianjen  -  Uitare  -  Răspuns fără întrebare  -  Evadare din Paradis  -  Pescăruşul  -  Corabiile lungi  -  Elixirul vieţii  -  Muza  -  Delir  -  Melcul  -  Câmpul de luptă  -  Tolaie  -  Scrisoare din Hipercubul 13  -  Inelul de platină  -  Cristerra  -  Nu este prima dată  -  Intoxicaţia. Investirea de novice


Arătarea

George Grigore



Publicat Duminică, 18 Martie 2007, ora 07:14

      - Dumitre, se zice ca iar a aparut stafia ceia, în abataju’ lu’ neica Nita! El zâce ca seamana cu unu’ Jurca, pe care cica l-a cunoscut când era baietan, asa, ca frate-tu, de zece – doispe ani, zâce el, si care tânea mortis ca în galeria veche ar fi un filon de aur curat.

      Dumitru Andon îl privi curios pe ortacul sau, lasa lopata jos, scoase o maraseasca, o aprise si i se adresa acestuia pe un ton dojenitor:

      - Bine, ma, tu crezi în bazaconiile astea? Esti om în toata firea, tata de familie, ce dracu’? Trase un fum din tigara si relua de asta data pe un ton mai blând: parca nu l-ai sti pe pezevenghiu’ ala batrân, minte de crede si el ce spune. Mai trase un fum , arunca chistocul, îl strivi cu talpa bocancului, apuca lopata si începu sa zvârle minereu în vagonet. Pret de aproape un ceas nu se mai auzi decât hârsâitul lopetilor si zanganitul bulgarilor mari ce loveau peretii de fier ai vagonetelor. Într-un târziu, cel ce fusese numit Dumitru, un urs zdravan de vreo treizeci de ani, relua firul întrerupt al discutiei:

      - Tie cine ti-a spus?

      - Ce?

      - Treaba cu duhu’ lui Jurca? Nita, ori ai auzit de la altu’?

      - Nu mi-a zis nimic Nita, ca daca-mi zicea eu nu credeam o iota, am auzit de la Neculai, ala a lu’ Toader, ce sade la posta. Cica era cu badita Nita când s-o aratat stafia aia ori ce-o fi fost. O apucasera teleleu prin galerie, când s-au trezit nas în nas cu aratarea aluia de zice Nita ca l-a cunoscut.

      Dumitru lasa iarasi lopata jos si privi cu interes catre ortacul sau. Daca era vorba de Neculai se schima treaba, putea sa-i dea ascultare prietenului sau. Feciorul lui Toader trecea drept un om cinstit si cu scaun la cap.

      - Bine, mai ortace, de ce dracu’ nu mi-ai spus de la început ca-i si Neculai bagat în afacerea asta? Acum se schimba chestia. Pe omul asta îl stiu de serios si cinstit, ca daca era vorba numa’ de zarghitu’ de Nita nu dadeam o para chiara pe ce spune el. Da’ lasa dracului lopata ceia si zi-mi ce-o fost, ca mi-s tare curios!

      - Mai acu’ un ceas spuneai ca-s prostii si mai bine am face sa ne vedem de treaba, acu’ te intereseaza?

      - Pai acu’ un ceas nu stiam ca si Neculai…

      - Bine, bine, hai sa ne hodinim o târa si cât tragem un tutun îti spun tot ce stiu.

      Se asezara pe câte un bolovan de steril si scotând pachetul de tigari îl întinse spre tovarasul si prietenul sau. Ion lua o maraseasca, o framânta îndelung între degete, o umezi usor cu limba, apoi aplecându-se în fata o aprinse de la Dumitru, care aruncase de multa vreme chibritul, stiind obiceiul ortacului sau. Dupa ce trasera câteva fumuri în liniste, Dumitru sparse tacerea cu vocea lui baritonala:

      - Hai, neica Ioane, da drumu’ la morisca, ce dracu’, vrei sa pun mâna pe cleste si sa-ti scot vorbele cu el? Zii, cum o fost?

      - Pai cum sa fie, se hotarî acesta sa vorbeasca, aseara ma dusei la posta sa le trimit alor batrâni niscai parale si ma întâlnii cu neica Toader, care-mi strecura vreo doua vorbe despre patania lu’ fecioru-sau. N-a vrut mosneagu’ sa-mi spuie nimic concret, m-a facut numa’ curios, asa ca dupa ce am pus banii am purces spre casa lu’ Neculai ca sa aflu de la el. Nadejde mare nu aveam, ca îl stii si tu pe catâru’ ala, nu se lasa tras de limba nici de frica.

      - Stiu, Neculai e opusul tau, tu esti în stare sa te opresti si la un stâlp si sa-i spui ce ai auzit, îl întrerupse Dumitru.

      - Ei, lasa, ca nu-i chiar asa. Da’ sa-ti zic mai departe, ca acu’ vine ce-i mai interesant. Ajunsei eu la Neculai acasa, batui la usa si asteptai sa mi se raspunda, da’ în loc de “intra” în usa aparu chiar neica Toader care pesemne venise la fecioru-sau stiind ca nu pot rezista ispitei si-i fac o vizita. Ma pofti sa intru si ma conduse în camara aia care da în curte. Neculai sedea la masa si dupa ce-mi facu semn sa ma asez si-mi strânse mâna turna niste palinca în paharele ce asteptau pe masa sa fie umplute.

      “- Care-i baiu’, Onutule, ti-o zâs taica ceva de ai venit la mine, ori ti s o facut dor?” Ma uitai la el ca la o alta aia, nestiind daca vorbeste serios ori îsi bate joc de mine, da’ nu ma lasai nici eu mai prejos:

      “- Ba, sa-ti zic cinstit, mi s-o facut dor de palinca asta grozava, da’ pentru ca adusesi vorba, ce-i cu tarasenia aia de care mi-o zâs neica Toader?”

      Ma privi ortacu’ pe sub sprâncene, goli paharul dintr-o înghititura, se scarpina în crestet si zise:

      “- Ma Onutule, treburile stau cam asa: stii ca treburile nu merg prea bine la noi la mina, asa ca sâmbata seara o venit Nita la mine si am hotarât cu taica împreuna ca a doua zi sa cobor eu cu Nita în subteran sa mai cautam, poate dam peste vreo vâna de minereu. A doua zi m-am întâlnit cu Nita ca gura putului, am aranjat cu Iosif, paznicu’, ne-am luat lampile si am coborât în galerie. Cum mergeam noi asa, când am ajuns în dreptu’ abatajului lu’ Nita, acesta m-o prins de mâna oprindu-ma locului. În fata noastra, în abataj, pe un bolovan, sedea un om care se uita la noi si ne facea semn sa mergem la el…”

      “- O grait cu voi, l-am întrebat eu, v-o zis ceva?”

      “- Ba, o continuat el, n-o zâs nimic. Am dat sa fac un pas, da’ Nita parca întepenise locului si cu mâna înclestata pe bratu’ meu nu ma lasa nici pe mine sa ma duc. L-am auzit soptind: asta-i Jurca, al de-o murit acu-s treiscinci de ani cân’ cauta un filon si s-o pravalit abataju’ peste el! L-am cunoscut bine, ca era vecin cu taica. Nici n-o terminat bine vorba ca abatajul o ramas gol. Disparuse asa cum aparuse”.

      “- Ce-ti mai zise Nita? îl întrebai eu. Ti-o mai povestit ceva de Jurca, ati mai cautat dupa aia?”

      “- Ba de cautat n-am mai cautat, ca lu’ Nita îi era teama, iar de spus mi-o spus ca stie si taica.”

      Ion se opri din povestire si acum privea curios spre Dumitru, care sedea gânditor, cu privirea lasata în pamânt. Trecura asa câteva minute care i se parura lui Ion ceasuri întregi de asteptare. Într-un târziu rupse tot el tacerea:

      - Acu’ ce taci ca mutu’? Ai ramas fara grai?

      - Mai ortace, tie ti-o spus mosu’ ceva despre asta?

      - Zis, da’ mai bine mergem pe la el azi, ca si asa-i ziua lui si poate-ti povesteste chiar el. Ce zici?

      - S-a facut, pe la sase ne întâlnim si mergem la el. Se uita la ceas si relua pe un ton aproape poruncitor: acu îi zece, asa ca mai avem doua ceasuri de treaba!

      Dupa iesirea din sut fiecare se duse la casa lui. Pe la ora cinci a dupa amiezei, Dumitru Andon se îmbraca si o porni spre locul de întâlnire, asa cum stabilisera. Ajuns în fata magazinului mare, îl zari pe ortacul sau în fata unui raft cu marfuri fel de fel, privind nehotarât. “Nici asta n-o avut stare acasa, gândi el, o venit mai devreme si acu’ îsi face de lucru prin magazine. Ia sa-l ajut la gasirea unui cadou pentru Toader-baci, ca nu-i frumos sa mergi la om de ziua lui cu destu-n gura!”.

      Intra deci în magazin si se îndrepta spre Ion, care tocmai studia cu atentie un frumos jerseu barbatesc.

      - Hai horoc, îi spuse apropiindu-se de tovarasul sau.

      - Noroc, Dumitre, venisi si tu mai devreme? Ma întâlnii acu’ un sfert de ceas cu Neculai si-i zisei ca mergem pe la tata-sau sa-i uram la multi ani si-o zis ca batrânu’ ne asteapta, ca stia el ca mergem azi pe acolo. I-ai spus tu ceva?

      - Ba, ma Onutule, da’ vulpoiu’ ala batrân si-o fi închipuit ca al mai bun prilej de a afla amanunte e asta. Hai, ce facem, luam asta?

      Mai privira o clipa jerseul, apoi se hotarâra sa-l cumpere. Platira la casa si o rugara pe fata ce împacheta marfurile cumparatorilor sa le faca pachet frumos, asa, ca pentru un om de vaza ce era Toader, tatal lui Neculai. Mai luara douazeci si una de garoafe, o sticla de vodca ruseasca de care stiau ca-i place batrânului si pornira spre locuinta acestuia.

      Abia când intrara vazura ca nu sunt singurii musafiri. Casa era plina de rude, vecini, prieteni, si chiar directorul exploatarii, toti venisera sa-l felicite pe batrân. Dupa ce-i strânsera mâna urându-i “multi ani”, fericire si celelalte obisnuite în astfel de împrejurari si dupa ce-i dadura florile si cadoul, cei doi prieteni trecura pe rând pe la fiecare oaspete, salutându-i în parte, apoi se retrasera într-un colt mai linistit pentru a putea schimba doua vorbe.

      - Nu cred sa facem vreo brânza azi, ma Onutule, îi spuse Dumitru ortacului sau, da’ nu-i bai…

      - Ce nu-i bai, mai flacai? îi întrerupse Toader-baci, care se apropiase cu pasi usori, neauzit de ei.

      - Nimic, neica, doar ca zicea si ortacu’ asa ca sa nu tacem din gura.

      - Ma Onutule, tu pe cine vrei sa duci cu presu’, pe mine? Eu îs vulpoi batrân, mai flacai, la mine nu tine cu de-astea. Las’ ca stiu eu ce va framânta pe voi si-om sta la urma toti patru la un pahar de vorba si v-oi spune ce si cum.

      - Patru??? rostira într-un glas cei doi.

      - Da. Eu, voi doi si Neculai nu fac patru? Ori nu mai stiu eu socoti…

      - Pai nu stiam ca si pe el îl intereseaza, spuse Dumitru.

      - Si de ce nu? Ei gata, toata lumea la masa! Haideti odata, ce naiba, nu ascultati când va porunceste sarbatoritu’?

      Petrecerea tinu pâna la miezul noptii. Mâncasera si bausera vârtos. Asa ca dupa plecarea celorlalti musafiri cei patru erau într-o dispozitie numai buna pentru pus tara la cale. Batrânul ceru sotiei sa le aduca niste cafele si dupa ce turna câte un pahar de Napoleon facu semn cu capul celorlalti sa se aseze fiecare pe unde vrea ori pe unde poate si luând o înghititura din paharul de cristal spuse pe un ton glumet:

      - Bun lucru la vremurile astea si licoarea… si luând sticla în mâna privi îndelung eticheta, dupa care relua pe acelasi ton: s-o ia toti dracii, ca tot nu stiu unde-i facuta! Râsera cu pofta de gluma batrânului.

      - Tata, începu Neculai, stii, baietii…

      - Eh, asa-i tineretu’ asta de azi, grabit! De ce n-ai rabdare, mai baiete? Stiam si eu ca ei de fapt au venit pentru aratarea ce bântuie prin mina. Dumitru vru sa protesteze, dar întâlnind privirea lui Neculai se lasa pagubas. Toader-baci privi pe fiecare pe rând, dupa care începu sa vorbeasca rar si apasat, asa cum îi era obiceiul:

      - Uite despre ce-i vorba: acu’ treizeci si ceva de ani traia la noi unu’ pe nume Jurca. Pe acest om, miner harnic si priceput de altfel, toti îl credeam bolând, ca tinea mortis ca în galeria veche ar fi un filon de aur, aur curat. S au luat unii dupa el si au scormonit acolo, dar degeaba, n-or gasit alt’ decât piatra. Ba într-o buna zi o mai zis Jurca asta ca o gasit filonu’ si ca daca mai vrea careva sa mearga cu el sa-l ajute la sapat, împarte cu el tot ce scoate.

      - O coborât careva cu el, neica, îl întrerupse curios Onutu, ori o fost singur?

      - Singur, ma Onutule, singur, ca lumea îl stia de bolând, da’ bietu’ om cred eu ca nu era. Mai sorbi o gura de coniac, se sterse cu mâneca la gura si relua: ultimu’ care l-o vazut o fost Iosif al batrân, care o fost tot paznic, ca si astia îsi lasa slujba prin testament. L-au cautat a doua zi da’ n-o fost chip sa-l gaseasca.

      - O fi iesit pe altundeva, îsi dadu cu parerea Dumitru.

      - Vorbesti prostii, ma baiete! Cum avea sa iasa când iesirea veche era surpata pe atunci!? Dupa ceasuri multe de catare au gasit felinaru’, lopata si târnacopu’, da’ pe el nicaieri.

      - De atunci n-a mai aparut, neica?

      - Ba doara l-o vazut si Neculai al meu! Apoi l-or mai vazut si altii de atunci, da’ numa’ în subteran, afara – nimeni!

      - L-o vazut si taica, asa-i, spune-le si lor.

      - L-am, când mai eram bun de treaba, ca acu’ nu fac nici o ceapa degerata. L-am zarit în galeria veche odata când ma trimisese ingineru’ sa caut niste dinamita în depozitu’ ala vechi, da’ cum o dat cu ochii de mine, cum o disparut. Am rascolit eu, da’ am rascolit degeaba, n-am gasit nimic, nici macar un loc unde ar fi putut sa se ascunda.

      - Baci Toadere, intra si Dumitru în vorba, mata ce crezi, ar putea fi adevarat ceva în asta?

      - De, ma Dumitre?! ridica din umeri batrânul. O fi ceva în povestea asta… Acu’ uite ca l-o vazut si fecioru-meu acolo jos, si daca as mai fi tânar as cauta sa-l gasesc, poate are ceva de spus. Da’ voi de ce nu vreti sa mereti? Ori va temeti?

      - Ba nu ne temem, da’ am vrut sa fim siguri ca nu-i o poveste ca toate povestile. Eu ma gândisem sa-l iau pe ortacu’ ista mâine si sa coborâm în galeria veche, ca zic eu acolo trebe sa se-arate musai. Ce zici, ma ortace, coborâm mâine amândoi?

      - Ba bine ca nu, da’ poate vrea si Neculai sa vie, raspunse Onutu entuziast. Ce zici, prietene, vii?

      Neculai dadu pe gât bautura ramasa, se ridica în picioare, se uita la ceas si pe un ton si cu o mina cât se poate de serioase se adresa celor doi amici:

      - Daca vreti sa fim buni de ceva mâine goliti-va paharele si la culcare! Mâine dimineata la ora opt ne gasim la gura minei, e duminica si Iosca-i de jurna. E bine asa?

      - Bine, raspunsera într-un glas cei doi. Ce luam la noi? continua Dumitru, de asta data singur. Mai luam ceva în afara echipamentului obisnuit?

      - Eu zic sa-mi iau pusca de vânatoare, sari Onutu cu gura.

      - Ce dracu’ vrei sa pusti cu ea, ma copile?! Tu crezi ca în mina o sa gasesti cumva ursi ori vulpi doar ca mâine-i duminica s-au purces jivinele la promenada pe “Calea Victoriei” în subteran?

      Pufnira în râs toti patru, desi la început Onutu se aratase tare uluit. Dupa ce-si luara ramas bun se despartira.

      Dumitru astepta deja de zece minute la poarta, stand de vorba cu Iosif, când îsi facura aparitia Neculai si Onutu, discutând agitati de mama focului.

      - Care-i baiu’? De ce va certati?

      - Ia, narodu’ asta nu poa’ sa-si tie clanta, spuse furios Neculai, bate mai ceva ca un câine. Ma, parca ar fi muiere. Când l-am gasit pe drum tocmai se spovedea lu’ Gheorghe al Mariei lui nea Patru.

      - Ce dracu’ facusi, ma Ioane?

      - Hai, ma, ca n-am zis ce facem, ce naiba, doar nu sunt atât de prost, i am zis ca avem treaba la mina, atâta tot!

      - Mai spune omu’ si buna ziua, ma românule, zise Iosif suparat, ori îs ase mic ca nu ma vedeti de gard?!

      - Noroc bun, mai Iosko, îl saluta Neculai asa cum stia ca-i place, ca sa-l mai îmbuneze nitel, cum sa nu te vedem, te vedem, da’ îl boscorodeam pe gura-bogata asta de Ion!

      - Bine, bine, lasati asta acu’, mi-o spus el ce vreti sa faceti. Aveti numa’ grija ca în galeria veche bântuie duhu’ lu’ ala, cum îi zice? Jurca sau cam asa ceva, sa nu dati si voi nas în nas cu el!

      - N-aibi grija, ne ferim noi de aratare! Spunând acestea, dadura mâna cu paznicul si pornira spre gura minei.

      În galeria cea veche se putea ajunge numai prin suitorul de la nivelul al doilea si pentru asta trebuiau sa coboare cu liftul. Usa era încuiata, dar Dumitru avusese grija sa ia cheia lui de acasa. Drumul pâna la suitor nu le oferi nici o surpriza, dar abia acum aveau sa patrunda în lumea plina de neprevazut a galeriei celei vechi, sapata de romani în secolul al doilea. Parasira suitorul apucând spre dreapta, în directia Nord-Vest, astfel ca operatiunea lor de cercetare sa fie mai completa si mai eficace, dinadins lasând directia Sud-Est, spre vechea intrare a minei, cea sapata de romani, la urma. Partea aceasta istorica a exploatarii, galeria romana, mai fusese folosita si dupa ce împaratul Aurelian ordonase trupelor din Dacia Felix sa o paraseasca, pericolul navalitorilor de la miazanoapte dovedindu-se din ce în ce mai mare, pâna la jumatatea veacului trecut, când un inginer frantuz a hotarât ca nu mai poate asigura un câstig profitabil proprietarilor si a deschis un nou front de lucru mai spre adâncime. Noile abataje s-au dovedit a fi bogate, dar lipsa de chibzuiala în exploatare a dus destul de repede la secatuirea zacamântului de aur, lasând doar sa i se mai smulga mici cantitati de metale neferoase ce se gasesc de obicei la un loc cu metalul galben si lucitor, ce a fost pricina de gâlceava si vrajba între neamuri, facând sa curga râuri de sânge si curmând multe vieti. Galeria era dezafectata, doar ici-colo mai stateau, parca gata sa cada, câte o bârna putreda ce-ti mai dadea putin curaj când o zareai, crezându-te oarecum protejat, dar putreziciunea lor facea sa scârtâie si sa trosneasca, aruncând praf de lemn macinat chiar daca ai fi suflat putin mai tare în directia lor. Bolovani uriasi desprinsi din peretii de stânca tronau de zeci, sute de ani în întunecimea si pustietatea aceasta sinistra. Cei trei prieteni se înfiorara la vederea acestei dezolante imagini si gândira în acelasi moment, parca la o comanda, ca aici avea sa le ramâna oasele, dar nu se lasara înfrânti de acest sentiment, ca doar erau mineri încercati, desi pâna atunci nici unul nu mai avusese o experienta asemanatoare, si încet, cu bagare de seama, începura sa cerceteze peretii galeriei, strecurându-se cu grija mare sa nu miste ceva de la locul sau, ceva care ar fi putut declansa o catastrofa. Cum înaintau, asa, cu atentie, în sir indian, îl auzira deodata pe Onutu, care ramasese ultimul, soptindu-le:

      - Dumitre, Neculai, bag de seama ca nu suntem sânguri.

      Cei doi se oprira si întorcând capetele zarira silueta unui babat înalt, bine legat la trup, îmbracat cu un suman taranesc si purtând pe cap o caciula neagra de miel. În mâna nu avea nici cazma, nici lopata, nici opait, dar cu toate acestea în jurul sau era împrastiata o lumina alb-verzuie, ce da locului o înfatisare si mai sinistra.

      - E Jurca, sopti Neculai, tot asa o aparut si când am fost cu Nita saptamâna trecuta. Aratarea îi privea cu niste ochi goi, fara expresie, linistit de parca era ceva ce fusese stabilit cu mult timp înainte. Deodata cei trei îl zarira miscând bratul într-un semn de chemare, apoi, întorcându-le spatele, o porni nepasator în directie opusa.

      - Ce facem, ortaci, merem dupa el? întreba Dumitru Andon pe soptite.

      - Merem, poate aflam oarece, îsi dadu cu parerea Onutu, mai stii daca ne arata locu’ ala cu pricina, unde se afla filonu’.

      Pornira asadar în urmarirea lui Jurca, printre bolovani si resturi de grinzi putrede, ferind sa nu atinga ceva ce ar fi putut provoca potentialul dezastru. Dupa vreo trei sute de pasi aratarea se opri locului si astepta sa-l ajunga urmaritorii sai, apoi cu o miscare brusca se întoarse spre ei. De asta data ochii lui aruncau vapai verzui, taioase, care îi facura pe cei trei temerari sa înghete de spaima. Spre mai marea lor uluiala, duhul tuna cu o voce ce le întepeni pentru o clipa inimile:

      - Ce cautati voi aici?! Tu esti Neculai al lui Toader, asa-i ca tu esti? Ce vrei de la mina asta parasita? Si astia doi, si arata spre tovarasii lui, cine mai sunt? Cei trei tacura.

      - Vorbeste daca vrei sa iesiti teferi de aici!!!

      - Eu… eu îs Dumitru Andon, îsi lua acesta inima-n dinti, iara asta de-i cu noi se numeste Patru Ion, iar noi îi zicem Onutu, barbat zdravan si de încredere.

      - Si ce cautati voi aici?

      Fu rândul lui Neculai sa vorbeasca:

      - Mina a secatuit si e vorba s-o închida. Am aflat de la tatuca de dumneata, ca spuneai ca ar fi un filon aci în galeria veche, s-am pornit cu ortacii astia ai mei sa cercetam locu’, poate om da de aur, da’ ai aparut dumneata si noi n-am mai avut vreme de cautat.

      Jurca îi fixa cu o privire neîncrezatoare pret de câteva secunde, apoi pe un ton mai moale zise:

      - Deci nu pentru voi ati venit în locurile astea?

      - Nu! raspunsera într-un glas cei trei ortaci.

      - Daca sunteti cinstiti, asa cum va arata chipu’ si asa cum îl stiu eu pe tata-tau, ma, ala care zici ca te cheama Neculai, v-oi arata filonu’, da’ sub juramânt ca obstea o sa aiba parte de el. Jurati?

      - Juram!!! rostira în cor cei trei.

      - Bine, atunci urmati-ma, rosti aratarea si porni cu mers usor si leganat catre gura pravalita a galeriei romane.

      - Am ajuns, aici e locu’ unde Fuscus Aurelianus Galicus a ascuns comoara când o fost obligat sa paraseasca Dacia, rosti Jurca pe un ton de nerecunoscut. Se gaseste aici o adevarata avere pe care a lasat-o sub blestem.

      - De unde stii dumneata toate astea? întreba Dumitru Andon. Eu n-am avut habar, iar mata vaz ca le stii ca la carte.

      În loc de raspuns, cel din fata lor întinse mâna si strecura fiecaruia în palma câte o cruciulita de aur, pe care se putea distinge la putina lumina ce era trupul Mântuitorului neamului omenesc. El însusi tinea în mâna dreapta un obiect asemanator, dar mai mare si parca mai lucitor. Ridica crucea în dreptul fruntii, îndemnându-i si pe ceilalti sa faca la fel. Cei trei prieteni îi urmara îndemnul si în acea clipa…

      …- Cine-s astia pe care i-ai adus? Vocea puternica venea de undeva din spate. Se întoarsera brusc si holbara ochii, nevenindu-le sa creada ce vedeau. Galeria cea veche disparuse, iar în locul ei se afla una noua, animata, plina de oameni ce misunau de colo-colo, târând targi cu minereu, altii ducând de dârlogi cai înhamati la care mici cu doua roti catre gura minei, care nu era departe, si, în sfârsit, în fata lor, la câtiva pasi, se afla cel ce vorbise. Omul, un barbat bine legat, spatos, îmbracat într-o armura romana, având la sold o sabie scurta si purtând pe cap un coif lucitor, îi privea plin de curiozitate, masurându-i pe fiecare din cap pâna-n picioare.

      - Generale, ei sunt oamenii care vor scoate comoara la lumina!

      - Esti sigur ca ei sunt cei trei de care am fost prevenit ca vor aduce la îndeplinire ce noi nu am putut?

      - Da, generale Fuscus, astia sunt. Se întoarse apoi spre cei trei tovarasi: generalu’ a fost înstiintat ca trei drept-credinciosi vor aduce lumina si bucurie în casele oamenilor. Generale, se adresa iar romanului, îi stiu bine pe astia doi, si arata cu mâna spre Neculai si Dumitru, am fost ortac cu tatii lor, care erau oameni drepti si cinstiti, cu frica lu’ Dumnezeu si zic eu ca din asa oameni nu puteau iesi niste pramatii. Aibi încredere în ei.

      - Bine, centurion Jurcus, asa sa fie cum spui tu! Apoi întorcându-se catre cei trei relua: va voi semna o bucata de pergament, locul în care veti gasi aurul, bulgari mari de aur curat, dar sa nu uitati, daca aveti gânduri ascunse acolo va vor ramâne oasele si nimeni nu va sti de voi si nimeni nu va va gasi vreodata. Jurcus, adu-mi tava cu stilul si o bucata din pergamentul cel bun adus din Asia Minor luna trecuta. Jurca, pe care abia acum îl vedeau cum este îmbracat, la fel cu generalul, numai pana de la coif îi lipsea, se supuse fara sa crâcneasca ordinului dat si disparu într-o firida de unde se înapoie purtând pe brate o tava de bronz pe care erau asezate un fel de pumnal, foarte ascutit, din aur, un recipient de bronz, în care cei trei recunoscura o calimara si o bucata de pergament fin din acela din care ei vazusera la televizor si de care stiau atât de putine lucruri. Generalul lua “stilul” si trase câteva linii pe bucata de pergament, examina apoi cu atentie ce desenase si se adresa într-un târziu celor trei:

      - Aici se afla însemnat locul unde voi veti gasi comoara, dar nu veti putea ajunge la ea decât în ziua în care mai puteti numara trei zile pâna la nasterea celui care s-a jertfit pe sine ca sa fim noi iertati de pacate. Atunci si nici o zi mai devreme ori mai târziu! Întinse mâna în care avea petecul de pergament spre Neculai. În acea clipa…

     

     

      …- Ma ortaci, am visat ori ba?

      - Ba, ma Onutule, ca daca visam nu aveam asta în mâna, si întinse bucata de pergament în fata lui.

      Cu trei zile înainte de Craciunul acelui an, cei trei ortaci au gasit locul unde zacea de aproape doua mii de ani o bogatie pentru care multe vieti…

© Copyright George Grigore
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online