evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Jocul Zeilor (IX)  -  Cadou pentru regele Isrunului  -  Proză absurdă  -  Luminile oraşului VIII  -  Experienţă pecuniară  -  Omega  -  Cartea cu autor necunoscut  -  Legendele Căutării (II)  -  Muzeu Apocaliptic  -  Capsula  -  Vânzătorul de ghilotine  -  Corabiile lungi  -  Pulbere de stele  -  Pierderea  -  Luminile oraşului  -  Sete  -  Dialog cu Ion Luca Caragiale  -  Nopţi albe, zile negre  -  Colecţionarul de îngeri  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (VI)  -  Unii îmi zic Charon...  -  Cincizeci  -  Interviul  -  Nouăsprezece zile (I)  -  Poveste de viaţă  -  Claviaturi  -  Turnul de calcar  -  Virus de sticlă  -  Dincolo de evoluţie  -  Meduza (IX)  -  Întunericul de dincolo  -  Avatarul  -  Luminile oraşului XXXIII  -  În umbra sorţii  -  Felix II  -  De profundis  -  Hora Ielelor, Pensiune II  -  Theron Girradus  -  Novicele  -  2 fast 4 you  -  Visătorul  -  Vise în adâncuri de stâncă  -  Luminile oraşului XXIX  -  Cuantum sincronicity - formula nemuririi  -  Gondolierul  -  Caiet de regie  -  Jazzonia : Cartea Cruciadelor  -  Lumina de jad  -  ªi atunci...  -  Vrăjitoarea


La frontieră

Roxana Brinceanu



Publicat Luni, 31 Martie 2003, ora 10:05

      Frigul si umezeala le patrundeau pâna în oase prin uniformele roase, lasasera armele din mâini si se asezasera pe marginea canalului strânsi unul în altul, tacuti, cu deznadejdea întiparita pe fetele trase, arse de vânturi si soare. Undeva spre apus un reflector matura cerul cu o inutila perseverenta, singura izbucnire de lumina în acel colt de lume împietrita.

      Killian îsi fuma tigara ascunzând-o cu grija în causul palmelor, încet, în sila parca. Lânga el un barbat înalt cu o barba neagra inelata în cere se prinsesera câteva fire de iarba încerca sa îngâne un cântec batând usor tactul pe carcasa detectorului. Killian îl ruga sa taca. Era periculos sa faci vreun zgomot în zona de frontiera, orice zgomot care ar putea trada inamicului prezenta unei fiinte umane.

      Stinse tigara si o îngropa în pamânt. Se întoarse spe batrânul din stânga lui, dar cuvintele îi înghetasera de mult. N-ar fi putut sa-i spuna nimic, nici macar un cuvânt de compatimire.

      Batrânul îl privi drept în ochi, fara ca pe fata lui sa se clinteasca vreun muschi. Nu spuse nimic. Killian simti cum în adâncul fiintei lui moare orice nadejde.

      - Va accepta, spuse într-un târziu batrânul. N-are de ales...

      N-are de ales... Era o jalnica sinteza a frazelor entuziaste cu care pornisera razboiul cu generatii în urma. Din elanul eroic al primelor salve trase împotriva unor presupusi cotropitori veniti din alte lumi, din stralucirea chipurilor si uniformelor "eliberatorilor planetei", din bucuria "salvatorilor umanitatii" nu mai ramasese decât disperarea; o disperare secreta, macinând în ascuns sufletele oamenilor.

      Primii "eliberatori" pierisera; le luasera locul altii, întâi în cautarea gloriei, apoi aventurieri, apoi cei care fugeau de legile societatii. În urma lor ramâneau foamea, saracia, disperarea. Cei saraciti intrau în armata. Se formase un cerc vicios, cu o lege absurda, care spulbera ultimele sperante, ultimele vise.

      Killian visase s-o iubeasca pe Xiba, fata cea mica a batrânului, ultima care îi mai ramasese. Fratii ei plecasera, alesesera razboiul pentru a nu muri de foame; cândva batrânul spusese ca ar da orice pentru ca Xiba sa nu intre în armata " nu mai avea ce da. Daduse viata lui, a sotiei, a copiilor... inutil. Ruina acaparase totul. Xiba era singura. Nici Killian si nici tatal ei nu mai puteau face nimic.

      "Va accepta... N-are de ales."

      Razboiul se va termina, îsi zise Killian, trebuie sa se termine.

      Barbatul cu barba inelata începuse din nou sa cânte. Cântecul era trist, cu întreruperi dese, se închega parca de la sine, fara aportul omului.

      - Nu trebuia sa pornim razboiul, zise încet Killian.

      Batrânul ofta.

      - Eram aproape un copil când am plecat de acasa. Pe atunci înca mai credeam în victorie, înca îi uram pe extraterestri. Da, cât de absurd credeam desi stralucirea "eliberatorilor" palise, desi "cotropitorii din spatiu" nu mai erau decât o notiune abstracta, o rutina. Uite, reflectorul asta, ai încercat vreodata sa-ti imaginezi cum sunt cei care îl manevreaza? Oare se mai gândeste cineva la asta? Acolo sunt dusmanii, ne spunem si ne ascundem si apoi descarcam asupra unui punct geometric stabilit un întreg arsenal de bombe si raze laser si virusi, si apoi murim noi însine de pe urma efectelor secundare.

      Killian îsi prinse fruntea în palme. Xiba, razboiul... Poate n-o va mai vedea niciodata. Niciodata...

      Batrânul continua:

      - ... Tu ai vazut vreodata dusmanii? Cred ca nu i-a vazut nimeni. Uneori ma gândesc ca aceste fiinte ucigatoare venite din alte lumi nici nu exista, sunt doar o amagire a unor minti bolnave si ca de fapt ne omorâm între noi. Autorii himerei au disparut de mult si noi ne ucidem unii pe altii pentru ca nu mai putem face altfel, pentru ca nu mai putem sti daca mai exista vreun dusman adevarat sau suntem tot noi, dar sub alta înfatisare. Poate ca dincolo de linia asta imaginara pe care o numim frontiera, cineva ne considera pe noi dusmanii veniti din alte lumi si stau încordati, gata sa traga, iar acesti cineva sunt fratii si copiii nostri. Poate asa a fost dintotdeauna si nu ne-am dat seama la timp, ne-am ucis între noi fara sa cautam alte solutii, iar acum e prea târziu sa putem vedea limpede.

      - Si daca, totusi, cineva ar refuza sa mai lupte?

      - Cine? Uita-te la tine, la mine, la el, la toti. Cine ar avea puterea sa spuna NU? Forta sufletului uman s-a stins, noi am stins-o. Suntem niste automate, niste masini care nu mai au puterea sa-si marturiseasca nici macar disperarea. Uite, chiar tu i-ai spus înainte sa nu mai cânte, ca sa nu fie reperat de dusmani; chiar tu fumai ascunzând tigara; eu însumi vorbesc în soapta; eu am acceptat ca pe ceva firesc faptul ca singura sansa a Xibei e sa intre în armata, în loc sa încerc sa te conving sa fugim de aici si sa încercam toti trei sa ridicam o casa... De fapt... tu o iubesti pe Xiba?

      - Nu stiu, zise Killian. Ai dreptate, sunt un automat. M-am nascut în timpul razboiului; am trait în constrângerea unor legi absurde, pe care le urasc, dar nu am curajul sa fac ceva ca sa le schimb. Îmi doresc ca razboiul sa se termine, dar ma tem sa fiu eu cel care spune NU. Daca cineva s-ar ridica acum strigându-ne sa ne oprim, sa ne razvratim, sa punem capat razboiului, cred ca as fi unul dintre cei care l-as împusca. Sunt o masina. Un automat programat dupa aceste legi absurde. Nu, n-o iubesc pe Xiba. Visez o casa linistita, fara spaime, fara lupte, visez ca Xiba sa fie sotia mea pe care s-o iubesc mult si copiii nostri sa fie liberi si fericiti. E doar un vis, un vis despre noi însine, despre cum ar trebui sa fim. Si noi nu suntem asa. Suntem niste automate oribile care nu stiu decât sa ucida, ne ucidem între noi folosind orice pretext. Si în sufletul nostru nu mai e nimic atunci când ucidem. Doar, din când în când, disperare. Disperare ca nu putem iubi, ca nu putem avea idealuri, credinte, nici macar îndoieli. Ca nu putem avea o viata adevarata... Tot ce e-n sufletul meu e doar rodul imaginatiei. N-o iubesc pe Xiba. N-am iubit si nu voi iubi niciodata pe nimeni.

      Barbatul cu barba inelata cânta. Spre apus, reflectorul matura cerul cu o perseverenta inutila, fara sa-i pese de lacrimile de pe fata unui soldat oarecare.

     

© Copyright Roxana Brinceanu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online