evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Dincolo de ceţuri  -  Stiinta si tehnica  -  Depozit.03  -  Duhovnicul  -  Întunericul de dincolo  -  Ultimul Paradis  -  Legendele Căutării (II)  -  Omul cu păsări  -  În beci  -  Poveste de mahala IV : A înnebunit lupul!  -  Altă Poveste(?) modernă  -  Theron Girradus  -  Printre oameni  -  Arătarea  -  Povestea ţării Nucalanoi  -  A şaptea faţă a tăcerii  -  Metastază  -  Omul invizibil  -  Interferenţe  -  Corabiile lungi  -  Meduza meduzelor are dreptate !  -  Luminile oraşului XVII  -  Revederea de 20 de ani  -  Ceaţa  -  Alertă !  -  Creatorul  -  Ambuscadă pe Uslar  -  Luminile oraşului XII  -  Manifestul de aur al desăvârşirii  -  Luminile oraşului XXXIV  -  Lala  -  Babylon Five: Mercenarii  -  Panica  -  Aedes  -  Poveste de mahala II : Oiţa rătăcită  -  Ulysse şi Hector  -  Octopolul  -  Simbioza  -  Inelele lui Saturn  -  Luminile oraşului XXVIII  -  În umbra sorţii  -  Un viol ratat (Din neant)  -  Sentofagia  -  Veşnic orizont  -  Upgrade "Beyond 363000"  -  Chipul de pe Marte  -  Lumea de sus  -  Tranzit  -  Către a opta zi  -  Eu, Singularul Absolut


Triunghiul roşu

Triunghiul roşu
  Gabriel Florian
Cap de listă
varianta print

Gabriel Florian



Publicat Duminică, 8 Aprilie 2007, ora 17:43

      Întuneric. Cald. Al naibi de cald. Sudoarea curgea de pe el ca apa, intrându-i în ochi si în gura, blocându-i toate simturile, acum când avea mai multa nevoie de ele. Era ud din cap pâna-n picioare. Cu ochii rosii si gura sarata, statea ghemuit într-un colt al unei navete automate de transport. Astepta ascuns. Îi era frica si astepta sa plece naveta. De afara se auzeau zgomote înfundate, difuze, ca atunci când esti cu capul sub apa si încerci sa asculti o convorbire care se poarta la suprafata. Erau mucitorii care pregateau ultimele manevre înainte de decolare, manevre pe care el le stia foarte bine, aprope mecanic. Iar liniste. Prea multa asteptare, parca înainte naveta decola mai repede, sau poate ca acum timpul trecea pentru el mai încet. Încerca sa nu se mai gândeasca la nimic, poate asa se mai calma. Cum poti sa-ti opresti gândurile? El nu putea. Veneau si se prabuseau toate în capul lui, asemenea unei perdele de apa; planuri, idei, familia pe care a pierdut-o, temeri, libertate. Liniste. Ce naiba e aerul asta atât de nadusitor? Normal, era o naveta care transporta obiecte din otel, inanimate, fara plamâni, nu era construita pentru confort si nici nu avea aer conditionat. Deodata simti un fior rece pe spinare care într-o fractiune îi cuprinse tot corpul. Aer, izbucni într-un acces de panica. Mare greseala; nu se gândise la aer. Omniprezent, dar invizibil, aerul se strecurase usor din planurile lui. Poate ca asta urma sa fie ultima greseala din viata lui: -o sa moara sufocat, închis într-un spatiu ermetic, fara vreo sursa de oxigen. Ce nevoie avea otelul de oxigen. Era închis ca un sobolan într-o cutie metalica. Resemnare. Dar poate ca reusea. Era spatiu destul, naveta putând transpota peste doua mii de metrii cubi. Daca se calma, zborul nu dura prea mult si daca tot ce planuise se întâmpla întocmai, poate ca reusea. Trebuia sa se gândeasca la asta. Nu mai avea timp de regrete. Asta era planul si trebuia sa mearga cu el pâna la capat, doar a lucrat pe ascuns trei ani la el, ocupându-i aproape tot timpul liber si de câteva saptamâni chiar si pe cel de somn. Prea mult timp a trecut din viata lui pentru a-l irosi acum renuntând. În plus era prea târziu pentru a da înapoi. Putea sa tipe, dar stia ce-l astepta daca era prins: cutia. O încapere din otel de un metru jumatate, fara ferestre, doar câteva gaurele prin care trecea aerul si câteva raze de lumina, în care nici nu puteai sa te întinzi si nici sa te ridici în picioare si care nu diferea prea mult de locul unde se afla în prezent. Numai ca atunci când erai trimis la cutie primeai aer, apa si o masa pe zi. Aici nu le avea, dar o sa câstige în curând ceva mult mai valoros: -pe Mirabelle.

     

     



     

      Îl chema Ian Morton. Acum douazeci de ani avea o sotie frumoasa, o casa, o masina si un loc de munca sub cerul albastru. Era de meserie geolog, domeniu nu tocmai popular, dar semnase un contract cu o firma mare de constructii si asta îi asigura stabilitatea financiara de care avea atâta nevoie. Cel mai mult astepta weekend-ul, în care pleca în vizita cu sotia la parintii lui, undeva în sud, într-un sat aflat la marginea unei paduri imense, izolat parca de lume si uitat de timp, în care tehnologia ultramoderna înca nu fusese implementata. Atunci avea tot timpul din lume. În cursul zilei o lua pe Mirabelle si mergeau ca doi îndragostiti prin padurile din apropiere, minunându-se de orice vietate salbatica aparuta din senin. Serile erau si mai magice. Parintii lui faceau un foc în mijlocul curtii, la care se mai adunau si unii vecini si începeau sa povesteasca cele mai neobisnuite întâmplari din caplul locului.

      Apoi a venit razboiul. Un conflict mondial pe baza crizei de petrol care evoluase într-un adevarat razboi nuclear între super-puteriile lumii. Toate tarile erau mai mult sau mai putin implicate, bazându-se pe ideea ca banii fac politica si nu invers. Într-un an de zile totul evoluase cu atâta rapiditate încât Pamântul nu mai era de recunoscut. Toti civilii fusesera încorporati, mai putin copii si batrânii. El fusese repartizat într-o fabrica militara subterana care producea componente de otel, iar Mirabelle la un spital. Majoritatea institutiilor de control si punctelor strategice militare se aflau în subteran, acolo unde bombele nucleare si radiatiile nu puteau intra.

      Despartirea de sotia sa era un adevarat calvar pentru el. Dintre toate relatiile pe care el le avusese, ea reprezenta unica lui iubire, singura femeie pe care o dorise cu adevarat si care acum se afla la sute de kilometrii distanta de el.

      Fusese cazat într-o încapere strâmta, prost aerisita si cu un iz vag de mucegai. Macar avea un pat, singura piesa de mobilier din acea camera si intimitate, fiind singur. Spera sa nu mai vina nimeni. Primul lucru pe care l-a facut, a fost sa scoata poza din portofel a sotiei sale si sa o puna la capul patului, apoi s-a culcat si a adormit cu gândul la ea.

      Toate zilele semanau între ele. Muncea la încarcatul unor cadre triunghiulare din otel, vopsite în rosu, în navele de transort automate. Aceste navete se ridicau la suprafata printr-un put din beton, care era prevazut cu mai multe ecluze având sisteme de purificare a aerului de radiatii. De altfel nici nu exista alta metoda de a parasi aceasta uzina, putul de beton reprezentând singura cale de intrare si iesire. Cât despre cadrele triunghiulare, asta era tot ce fabricau aici în subteran si nimeni nu stia la ce folosesc, deoarece procesele de fabricare erau aproape în întregime automate. Muncitorii operau doar câteva butoane, iar în rest munca era fizica. Tot ce se stia erau numarul lor: - optzeci de bucati în fiecare zi. Zi... Aici era un cuvânt care nu mai avea aceiasi semnificatie. De optspezece ani singura lumina venea de la afurisiele de neoane care pâlpâiau spasmodic. Tot ce avea în fata ochiilor atunci când îi inchidea seara înainte de culcare era un triunghi mare si rosu, care vibra cu frecventa neoanelor, imprimându-se zi de zi si mai adânc în mijlocul fruntii. Il simtea cum i se arde în craniu. Câteodata durerea era atât de insuportabila, încât nu îl lasa sa doarma. Si mai era înca ceva, o durere surda...Mirabelle. Auzise ca toti cei care ramasesera la suprafata murisera din cauza radiatiilor puternice. Nu putea sa creada ca sotia lui nu mai exista, deoarece el o simtea înca vie, nu putea spune daca era sau nu telepatie, dar stia ca era înca acolo sus si ca îl asteapta. Trebuia sa ajunga la suprafata într-un fel sau altul. Pâna acum zece ani mai primeau vesti de sus, cu toate ca nu erau bune, dar erau vesti, acum nu se mai auzea nimic. Asa se nascuse planul lui, avea sa iasa la suprafata cu o naveta care transporta triunghiurile rosii de otel. Putul era pazit de trei unitati militare înarmate, a câte zece militari fiecare, care aveau grija ca nimeni sa nu iasa din imensul buncar, deoarece putea periclita securitatea celorlalti. Acestia erau condusi de un colonel care avea adevarate calitati de tiran. Daca încercai sa iesi la suprafata se considera ca dezertai, iar pedepsele nu erau tocmai placute, cea mai populara dintre ele fiind cutia. Pâna acum nu încercasera decat doi sa evadeze, aventurile lor fiind oprite înainte sa înceapa. Trebuia sa fie foarte atent, sa calculeze de zece ori orice detaliu. Trei ani a observat fiecare miscare, fiecare gest si în final a gasit o portita de iesire. În schimbul doi, atunci când se schimba garda, dupa ce naveta era încarcata, exista o bresa de doua trei minute, timp suficient sa se ascunda în spatele încarcaturii si sa astepte decolarea. Încercase sa nu-si faca prieteni multi, ca sa nu i se duca dorul prea curând si sa-si dea seama cineva ca lipseste.

     

     


     

      Se simti o zguduitura puternica, urmata de un zgomot asurzitor. Asta însemna ca naveta se pregateste de decolare. El statea acolo în spate, ascuns si astepta. Ce fusese mai greu trecuse. Era cu un pas mai departe decât oricine care încercase sa scape veodata de aici. Planul lui reusise pe jumatate, totusi putea sa fie prins sus. Dar macar putea sa vorbeasca cu cineva de afara, sa afle ceva noutati. Planul lui era sa se faca nevazut, sperând ca procesul de descarcare de la suprafata urma sa fie automat. Simti cum se ridica naveta prin putul de beton. Ascensiunea i se manifesta printr-un nod în stomac, dar se consola cu faptul, ca prin fiecare metru urcat era mai aproape de libertate. Naveta îsi continua miscarea, usor si fara accelerari bruste. Dupa treizeci de secunde de la decolare se opri în aer. Ian se astepta la asta. Era ecluza. Nu putea sa auda daca s-au inchis usile de la ecluza sau nu, din cauza zgomotului infernal al motoarelor. Asteptarea asta îl tensiona si mai mult. Dupa un minut care parca nu se mai termina, simti reconfortantul nod în stomac, urca din nou. Dupa alte treizeci de secunde naveta se zgudui din toate încheieturile, cu o asemenea violenta, încât Ian fu izbit în perete. Cu o durere în coapsa, incerca sa-si recapete echilibrul, în timp ce naveta se înclina si accelera. Un adevarat exercitiu de gimnastica. Se apucase cu forta de un munte de triunghiuri de otel si încerca sa reziste cât de mult putea. Urmara zece minute de zgâltâieli si izbituri, dupa care naveta se opri din nou în aer. Prin mintea i se derulau o groaza de planuri de evadare, cel mai bine era sa încerce sa fuga, vechiul instinct de autoconservare puse stapânire pe el. Continua sa astepte, dar nu prea mult. Usile masive ale navetei se deschisera. Înauntru, pe lânga izbucnirea de limina, navali violent si un val de frig. Orbit si transpirat, simti cum frigul îi culege si ultima rasuflare din plamâni. Aerul rece parca îl paralizase, încemenindu-i gândurile. O alta zguduitura a navetei parca îl mai readuse la realitate. Disperare. Naveta se apleca pe o parte, lasând gravitatia sa-i descarce pretioasa încarcatura. Brusc Ian se trezi ca este în plina cadere libera. Dar nu dura mult si se prabusii peste maldarul de triunghiuri rosii. Avusese noroc ca era în spatele încarcaturii altfel, acum, era deja strivit de tonele de otel. Se lovise rau, dar nu putea aprecia din cauza frigului. Se ridica în doua picioare, încercând sa-si dea seama unde se afla, dar fu trimis la pamânt de suflul navetei care înca se afla undeva deasupra lui. Astepta circa un minut pâna aceasta pleca si din nou se ridica în picioare. Urechile îi tiuiau din cauza zgomotului motoarelor si tremura din cauza frigului. Se uita în jur. O atmosfera de iarna combinata cu un cer întunecos si plumburiu. Plamânii îl dureau din cauza frigului. Tot ce putea sa vada prin lumina aceea crepusculara erau muntii de otel care-l înconjurau. De la un capat al orizontului pâna la celalalt, se observa doar desert, acoperit de o posghita de bruma prafuita si munti de otel. Munti de triunghiuri rosii de otel. Chiar el statea în vârful unui astfel de munte. Acolo se aflau tot ceea ce muncise el si altii ca el timp de optsprezece ani. Nimeni nu folosise acele triunghiuri, sau poate ca nu mai era nimeni care sa le foloseasca. Fusesera aduse si stocate acolo în mod automat de catre un sistem automat care nu mai avea de mult un stapân, ci doar servitori. O masina fantoma în care erau implicati si o mâna de oameni care-i perpetuau umbrele mecanice. Mirabelle...Acum nu o mai simtea asa de aproape, parca se transformase, încet, într-o fotografie veche alb-negru. Trebuia sa accepte realitatea, ca ea nu mai era, ca tot ceea ce sperase sa mai gaseasca, familie, prieteni, casa, nu mai exista si ca nimic nu se mai poate schimba. Un singur lucru era acolo otelul. Otelul rece care treptat îi înghitea vlaga, avea sa ramâna acolo chiar si dupa ce el nu mai era. Se prabusi. Acum nici frigul nu putea sa-l mai simta, era complet amortit. Cu ochii deschisi fixa singurul obiect care era lânga el: -un triunghi de otel. Durerea surda îi reveni. Acum triunghiul i se fixase definitiv în craniu si simtea cum îi arde creierul. Închise ochii si adormi având în fata ochilor un triunghi mare si rosu.

     

© Copyright Gabriel Florian
Comentarii (1)  
pitulescu marian
Sâmbătă, 16 Iunie 2007, ora 12:30

Imi place, oricum ajungem toti acolo, la autodistrugere (sper ca nu!).

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online