evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Turnul de calcar  -  Marea Neagră. Iulie  -  Eu, Singularul Absolut  -  Povestea trenului  -  În umbra sorţii  -  Jocul Zeilor (IV)  -  Aer  -  Anul 10000  -  Luminile oraşului XIII  -  Secretul  -  Proiecţionistul  -  Caiet de regie  -  Parte din mintea ta  -  Ambuscadă pe Uslar  -  Nu vreau să fiu un erou !  -  Duel în Lumea Visurilor  -  De acum şi până-n noapte  -  Jocul Zeilor (VIII)  -  Întreg  -  Cosas de la vita  -  O lumânare pentru mama !  -  Jazzonia : Cartea Cruciadelor  -  Printre oameni  -  Dialog cu Ion Luca Caragiale  -  Casa galbenă  -  Iubirea de pe Venus  -  Nebunul  -  Jocul Zeilor (VII)  -  Odă pentru Măria Sa, Îngerul nostru  -  Luminile oraşului 2 (I)  -  Gândacul  -  Ignis  -  Asaltul  -  Din vitrină  -  Feţele dragostei  -  Natură moartă, cu portret  -  Luminile oraşului VII  -  Luminile oraşului 2 (III)  -  Mărire şi decădere  -  Povestea knorgului care îşi caută mama  -  Dependent TV  -  Re-insecţie  -  Jocul  -  Războiul - fără - cap - şi - fără - coadă  -  Meduza (IX)  -  Mamă de duminică  -  Luminile oraşului XXIV  -  Casa de la marginea pădurii  -  Ankirah  -  Mergem acasă


Peştera I

Emma Brad



Publicat Duminică, 22 Aprilie 2007, ora 09:14

      E dimineata. O dimineata blînda de mai, în care, batrînul domn Mihai Velicu îsi potriveste tinuta în geamul fumuriu al rulotei si iese la plimbare în padurea din apropiere.

      Este îmbracat în blugi si o geaca neagra de piele. Cu sapca pe cap si un binoclu la gît, se îndreapta fluierînd spre lacul din apropierea padurii. Un ciobanesc german mergea alaturi de el, adulmecînd vîntul.

      Uitîndu-se la ceas, se grabii sa ajunga la destinatie. Cerul era senin dar la marginea padurii, vîntul avea parca mai multa putere.

      Grabind pasul ca sa ajunga la ora promisa, se gîndea la figura studentului sau atunci cînd îi vorbise despre adîncitura descoperita în piatra acoperita cu bolti de verdeata si arbusti.

      Tendinta lui catre cunoastere îl determina sa cerceteze cu de-amanuntul istoria fiecarui coltisor de tara. Se bucurase enorm atunci cînd aflase ca tînarul sau student, domnul Andrei Florea, împartasea aceeasi pasiune.

      Ajuns la locul întîlnirii, la lac, se mira ca era pustiu. Îsi roti privirea în jur, gafîind. Efortul îl epuizase si sufla greu. Se uita la ceas. Trebuia sa fie deja aici, gîndi el si începu sa traga cu urechea la vocile padurii.

      Un zgomot de motor se auzea tot mai aproape si vazu venind o motocicleta, lasînd în urma un nor de praf.

      - Ai întîrziat, îi reprosa batrînul tusind sec.

      Tînarul îsi îndreapta privirile spre el si zîmbi.

      - Ce fac cu ea, întreaba el aratînd spre motocicleta.

      - Las-o. Nici dracu nu calca prin locurile astea.

      Tînarul se îndreapta de spate si îsi rînji dintii. Îsi lua rucsacul în spate si-si aprinse tigara.

      - Gata? întreaba el, masurînd cu privirea împrejurimile.

      - Gata. Ai adus lucrurile trebuincioase?

      Tînarul îi raspunse printr-o usoara înclinare a capului si porni înainte. Batrînul îl urma numaidecît în întunericul padurii.

      Pe drum se gîndea la ceea ce va urma si, în sinea lui, recunoscu ca nu stia ce cauta. Spera totusi sa descopere ceva spectaculos, ceva care sa-i dea un nou tel în viata.

      Înca din copilarie a fost un mare iubitor al naturii. Îi placea mirosul de dulce al ierbii si salbaticia padurii. Cu un tata bogat si rigid, se vazuse silit sa asimileze informatii din diverse domenii. Nu-i parea rau, pentru ca asa reusise sa faca act de prezenta în viata asta.

      Îsi aminti acum dintr-o data, aceeasi întrebare pe care tatal sau i-o repeta continuu. " Ai facut vreodata o fapta memorabila? " Era o întrebare la care nu avea înca un raspuns chiar daca traise destul ca sa-l gaseasca.

     

     

     

      Mergea de cîteva ore prin desisul padurii, luptîndu-se cu amintirile care îl torturau. Cîinele venea în urma lui, cu nasul în pamînt si urechile la pînda.

      - Aproape am ajuns, spuse vesel tînarul care nu dadea semne de oboseala.

      - Era si timpul, zise batrînul cu glas înviorat. Apropo, stiai ca, în seara aceea, cînd am descoperit pestera, mi-am dat seama cît de putin cunoastem pamîntul pe care pasim. Primul impuls a fost sa intru imediat acolo dar am realizat ca-mi era imposibil sa înlatur cu bratele goale, vegetatia care o acoperea. Am facut bine ca te-am chemat, sfîrsi el cu acelasi ton calm.

      - Asa e, zise tînarul si zîmbi încurcat.Ti-ar fi luat mai mult de o saptamîna daca te luptai singur cu fortele naturii.

      Batrînul fluiera scurt a paguba rotindu-si privirile în jur. Îsi scoase geaca si se aseaza pe o movilita de pamînt , ca sa-si traga sufletul.

      Andrei puse rucsacul jos si se aseaza turceste în fata batrînului sau profesor. Aprinse o tigara si scoase termosul cu cafea si doua pahere de unica folosinta.

      - Am luat doisprazece lanterne si o mini-camera video digitala, zise el întinzîndu-i paharul. Si patru beri, adauga rîzînd scurt si sorbindu-si cafeaua.

      - Minunat, spuse batrînul zîmbind îngaduitor. Si lasînd gluma la o parte, spune-mi sincer, ce speri sa gasim ?

      - O sa rîdeti de mine...

      - Nu ! Categoric, nu. La urma urmei suntem amundoi oameni de stiinta si avem, în general, aceleasi ideal, greu de atins.

      - Sunt cinefil si mare amator de aventura. Îmi plac filmele care au la baza manifestari stiintifice sau doar expeditii de orice fel. Recent, am vazut o pelicula cu serpi anaconda. Scopul grupului stiintific era gasirea unei plante a longevitatii. Ma tot gîndesc ca undeva, trebuie sa existe. Sunt animale care traiesc peste 100 de ani, cum ar fi unele broaste testoase sau unele specii de rechini.

      - Mda, mîrîi profesorul sorbindu-si cafeaua si scarpinîndu-se în barba. Sunt animale marine.

      - Si noi suntem fiii lui Adam, nu?

      Profesorul nu mai zise nimic dar privi sugestiv la fostul studentul.

     

      Azvîrlind paharul gol în iarba înalta, profesorul se ridica brusc în picioare. Andrei îi imita miscarea si, luînd o lanterna din rucsac, îsi vîra capul în deschizatura, nu mai mare decat o scorbura dar, destul de larga ca un om sa se poata strecura.

      Profesorul îl urma cu aceeasi pornire aprinsa spre acel necunoscut care îi chema. Dincolo de lumea exterioara, îsi facusera provizii pentru o saptamîna. Apa, mîncare si ce era mai necesar.

     

      Urmînd fîsia de lumina proiectata pe peretii stîncosi cu forme stranii, cei doi barbati privira uimiti cum întunericul înghitea lacom si ultima dîra de lumina naturala.

      Un miros greu de aer statut si hoit inunda culoarul îngust si lung care se intindea în fata lor ca o galerie miniera.

      Desi vazuse multe la viata lui, profesorul reusi sa se sperie de propria sa umbra, care se contura pe peretii fortificati, schimbîndu-si forma la fiecare miscare.

      - Sa ma ia dracu' !

      Înjuratura tipic militieneasca a profesorului, îl facu pe Andrei sa bufneasca în ras.

      - Sa nu îndraznesti! aproape ca strigase profesorul intrigat de atitudinea tînarului.

      Andrei îsi drese vocea si redeveni serios.

      De undeva se auzea un zgomot înfundat, ca un scheunat de cîine constipat.

      Se privira unul pe altul si pret de cîteva clipe îsi tinusera respiratia. Dar zgomotul înceta brusc.

      - Ce-a fost asta? întreaba Andrei cu respiratia taiata.

      - Nu stiu, recunoscu profesorul clatinînd din cap si dadu sa porneasca mai departe.

      - Nu crezi ca e ciudat? insista Andrei. Nici cîinele dumitale nu l-a simtit.

      - Aici, zise profesorul accentuînd fiecare cuvînt în parte, cîinele se poate îngrozi de propria umbra.

      Avea dreptate. Cîinele mergea foarte aproape de profesor si nu latrase nici macar o singura data.

      - Vii?

      Andrei ramase în urma, meditînd la ciudata întîmplare. Nu-si putea imagina ce animal ar fi putut supravietui într-un loc atît de sumbru.

      Dupa vreo doua ore de mers continuu, în fata lor, se casca un hau cu fundul neagru si adînc.

      - Pîna aici ne-a fost! gîndi cu voce tare, profesorul.

      - Poate ca nu, zise fostul student aratînd catre peretele din stînga. Ne putem strecura, cu grija, pe acolo.

      - Da, am putea face asta dar, trebuie sa renuntam la surplusul de bagaje.

      Profesorul lasa sa-i cada bagajele si acum statea sprijinit de perete. De la distanta aceea, încearca sa priveasca fundul prapastiei, si pret de cîteva clipe îsi pierdu privirile în întuneric. Apoi se lasa pe vine ca un copil orb. Cîine se ghemuise la picioarele lui cu botul pe labe.

      Andrei se asezase pe rucsac, si se gîndea la lucrurile de care se puteau lipsi.

      - Luam doar strictul necesar, zise profesorul care, evident, se gîndise la acelasi lucru.

      Douazeci de minute mai tîrziu, traversau impreuna acelasi segment de stînca. Lucru dificil dar indispensabil.

      Se deplasau cu viteza melcului, foarte aproape de perete. Cînele schelalai de cîteva ori, urmîndu-si stîpînul.

      Dupa mai multe ore de chin si panica, reusisera sa treaca si peste asta.

      Amarîti ca vai de ei, gîfîind si suflînd greu, s-au aruncat pe pamînt, rapusi de oboseala si de aerul otravitor al pesterii.

      Deodata, zbateri de aripi nevazute si acelasi vaiet puternic, accelera bataile inimii celor doi barbati pusi pe fapte mari.

      Profesorul ridica brusc privirea spre tavanul tuciuriu si, descoperi ceva ce arata ca o mogîldeata.

      - Uite, zise el aratînd cu detegul un punct care se deplasa prin salturi.

      Chestia aceea ciudata, statea agatata undeva pe cerul pesterii si efectua sarituri de vreo 1.50 merti. Ochii lighioanei, scaparau în întunericul hipnotizant al pesterii. Dintr-o data, facu un salt luuung de vreo 12-15 m si disparu printre rocile mai înalte ale boltii.

      - Si asta ce-a vrut sa fie ?

      - Sa fiu al dracu' daca stiu, zise profesorul ridicîndu-se în picioare.

      Îsi scutura hainele si bîtîi nervos din mîini si picioare, lucru care parea sa însemne ca, pentru o singura zi, era prea mult.

      Obisnuit cu expeditiile zilnice si locurile greu accesibile, ar fi putut sa accepte mai usor aceasta provocare dar, se dovedea o lupta mai cîinoasa decît a presupus el.

     

      Andrei aprinse o tigara si se uita în jur cu lanterna electrica.

      În fata lor drumul cobora brusc spre maruntaiele pamîntului.

      Bucati de stînca cioplite, în forma de treapa, facea ca drumul în serpentina, sa fie mai usor de strabatut.

      În stînga perete, în dreapta perete, în spate hau, înainte doar un drum în spirala care cobora si, cobora si tot cobora în inima pamîntului.

      -Si acum? întreaba profesorul frecîndu-si nervos mîinile.

      Andrei arunca mucul de tigara pe jos si îl stinse cu talpa pantofului.

      - O bere? întreaba el si zîmbi ca si cum nimic rau nu avea sa se întîmple.

      - Una la amundoi, zise profesorul si trase o înjuratura zdravana.

      S-au asezat pe piatra rece si au mîncat sandviciurile cu ochii pe pereti. Berea, înca rece, le-a potolit setea pentru moment.

      Cîinele, cu ochii lui blînzi, astepta cuminte sa fie hranit. Profesorul pregatise pachetele de royal adult pentru cel mai de treaba prieten al sau.

      - Ceasul arata putin peste ora 16:00, anunta Andrei.

      - Trebuie sa gasim un loc sigur unde sa putem înopta, zise profesorul si o lua înainte. Cîinele îl urma la doar doi pasi distanta.

      Cîteva clipe mai tîrziu, cei trei aventurieri coborau în bezna tot mai adînca a pesterii.

     

      Pe masura ce înaintau, drumul se latea treptat si aerul devenea mai respirabil si tot mai rece.

      - Profesore...

      Vocea studentului suna nefiresc de calm ca si cînd ar fi fost doar în mintea lui.

      - Stiu la ce te gîndesti, Andrei.

      Desigur ca stia. Doar îi fusese profesor si într-un anumit fel întotdeauna avea ceva nou sa-l învete.

      - Cine ar fi putut sa faca asta?

      - Cineva destul de inteligent.

      - Profesore, crezi ca...

      - Nu. Nu cred ca treptele au fost cioplite de mîna omului. Daca te uiti cu atentie, vei observa ca unele nu sunt deloc lucrate. De fapt, cred ca au fost cioplite altundeva si aduse aici.

      - Da! Si un om nu putea face asta?

      - Cum? Acolo sus, pe unde am intrat noi, nu exista unelte de nici-un fel. În plus, locul asta este mult prea îngust pentru ca aceste stînci sa fi fost aduse pe aici. Ele au fost cioplite acolo, jos, si aduse aici pe calea aerului, zise profesorul. Sa-ti arat.

      Andrei se apropie de profesor, moment în care acesta îngenunche lînga perete si aprinse lanterna. Fîsia de lumina trecea prin crapatura îngusta dintre peretele propriu zis si trepte. Undeva, foarte departe, se întrezarea o umbra de lumina naturala.

      - Ciudat, zise Andrei privind bucata de muschi verde-crud ce parea ca urca pe peretele strîmb al pesterii.

      - Priveste!

      Ceva mai jos, pe acelasi perete, cineva scrijelise cu un obiect dur, ceva ce semana cu o insecta. La o distanta de vreo cinci pasi, un alt desen, reprezenta un fel de animal preistoric care aducea mult cu dragonul din mitologia chineza.

      Profesorul ramase nemiscat pe trepte si se prefacu ca doarme. Zece, cincisprezece minute se scurse astfel. În inimaginatia lui, se contura semne de întrebare dinspre inima pamîntului.

      Pentru o clipa, în ochii profesorului s-a aprins o luminita care dantuia vesel în privirea lui albastra.

      - Vino, zise el ridicîndu-se în picioare si luînd-o la fuga pe scari.

      Andrei, care batea peretele, nervos, il privi uimit cum fugea ca si cînd ar fi luat foc.

      Fara sa stea pe gînduri porni pe urmele lui, miscîndu-se cu abilitate printre pietrele colturoase.

      Cîinele începu sa latre încet, apoi din ce în ce mai tare, ca în final sa urle prelung. O lua la goana, trecînd ca fulgerul pe lînga profesor, care încearca sa-l opreasca.

      - Remy, înapoi!

      Dar cîinele alerga pe scari, în jos, cu limba scoasa de un cot si fata schimonosita într-un urlet înfiorator.

      - Remyyy !

      Profesorul porni alergînd în urma cîinelui care parca turbase.

      - Profesore, nu!

      Andrei se napusti asupra profesorului, care cazu gemînd la pamînt. Profesorul se zvîrcolea continuu dînd din mîini si din picioare, cu un strigat oribil în gîtlej.

      - Profesore!

      Vazînd ca nu-i chip sa-l potoleasca, Andrei, îi dadu doua perechi de palme care l-au adus la tacere.

      Zece minute mai tîrziu, profesorul deschise ochii, gemînd.

      - Ce s-a întîmplat? întreaba frecîndu-se masinal la ochi.

      - Nu stiu, dar ceva te-a adus, pentru cîteva clipe, la limita nebuniei.

      Vocea usor ironica usor speriata a studentului îl baga si mai mult în ceata. Facu ochii mari, atît de mari ca ai fi zis ca ceva-ceva îi lipseste.

      - Remy !

      Profesorul sari în picioare si se arcui peste ceea ce semana cu un fel de parapet.

      - Asta nu era aici! exclama Andrei.

      Ca si cum si-ar fi amintit ceva deosebit de important, profesorul îsi privi nelinistit prietenul.

      - Asta nu era aici, spuse iar Andrei. Nu era, stiu sigur.

      - Ce nu era aici?

      - Asta, spuse el aratînd spre bolovanii de piatra care delimita traseul.

      Profesorul se scarpina în barba cu un gest care sugera ca începea sa-si aminteasca cîte ceva.

      Facu cîtiva pasi hotarîti, pe scari în sus, apoi se întoarce cu fata spre Andrei. În fata era doar trepte si nici tipenie de om.

      Îsi scoase ochelarii si clipi de cateva ori. Cu marginea tricoului freaca lentilele ochelarilor si-i aseaza din nou pe nas.

      - Andrei!

      Nimic. Nici un raspuns. Nici macar un ecou care sa-i gîdile urechea.

      Profesorul îsi freaca palmele cu o fericire inexplicabila si coboara înapoi, trei sau patru trepte.

      - Profesore, unde ai disparut? îl întreaba Andrei de parca acesta ar fi avut unde sa dispara.

      - Cum adica sa dispar! spuse profesorul distrat.

      - Adica nu te mai vedeam, nu te mai auzeam.

      Profesorul rîse în sinea lui dar fata chinuita a prietenului sau il convinge sa redevina serios.

      - Urca patru trepte, te intorci si le cobori.

      - De ce as face asta? întreaba studentul din ce în ce mai mirat.

      - Pentru ca nu stiu cum altfel sa-ti explic, zise profesorul.

      Andrei strîmba din nas si privi pe scari în sus. Numara treptele pîna la locul unde se face o schimbare de directie.

      Erau vreo unspe trepte acoperite de muschi verde si moale. Abia acum observase si ca peretele din stînga era acoperit de muschiul crud.

      - Ce dracu! se mira el tulburat de întîmplarile stranii prin care trecuse în ultimele ore.

      - Du-te! îl zori profesorul.

      - Fie ce-o fi! zise el si înainta pe trepte.

      Dupa nici saizeci de secunde, navali ca fulgerul, peste profesor si era aproape sa-l loveasca.

      - Nu erai acolo, nu era nimic. Nici tu, nici gentile si nici iarba asta.

      Vorbea repede, abia respirînd si clipea des pe masura ce vorbea.

      - Nu încerca sa-mi explici, încearca profesorul sa-l tempereze fara a-l ironiza. Cred ca ne-am lovit de ceea ce unii ar numi, zidul infernului. Un fel de poarta...

      - E posibil asa ceva? întreaba el înca stapînit de groaza.

      - Teoretic da.

      Se asternu o liniste suparatoare, nefireasca, care dura aproape un minut.

      Apoi, de undeva, de jos, se auzi un urlet chinuit care sfîrteca linistea în mii de bucati.

      - Ce dracu! striga Andrei sarind de la locul lui si luînd pozitie.

      - Ce crezi ca faci?

      Andrei cotrobaia prin rucsac, nervos.

      - Am gasit, zise, ridicînd mîna pîna sub nasul profesorului. Tot timpul port un cutit de vînatoare asupra mea atunci cînd merg în locuri necunoscute si salbatice.

      - Si ce crezi ca vei face cu el ?

      - Înca nu stiu, zise si îsi strînse centura în jurul mijlocului.

     

      De mai multa vreme i se parea ca, inexplicabil, treceau dintr-un spatiu în altul. Luat prin surprindere, caci nu se asteptase la o asemenea surpriza, retraia scena cu intensitate, reusind astfel sa-si contureze o idee despre ce se întîmplase în acele momente.

      Îsi aminti ca, dupa ce vorbise cu Andrei, o durere completa îi împungea tîmplele si a simtit cum îl cuprinde o stare de lesin. Apoi, în mintea lui se facu întuneric.

      - Profesore, te simti bine?

      - Nu stiu, recunoscu el. În mintea mea se deruleaza haotic, chestii pe care nu le pot întelege, despre trecerea dintr-un spatiu în altul si despre lumi nebanuite.

      - Chinuit de gînduri grele, sunt si eu, spuse Andrei sorbind cu nesat din cafeaua rece. Încerc sa ma gîndesc la cum a rînduit Dumnezeu lumea si calea desavîrsirii sfintelor scripturi. Nu sunt eu cel mai credincios dintre muritori dar tot stiu ca cheia întelegerii este la el.

      Fuma tigara de la tigara, cu ochii aiurea pe peretii neprietenosi. Era atît de frig, de parca ar fi stat izolat pe un ghetar sau într-un iglu la polul nord.

      Mîinile îi tremurau nervos si bîigui ceva despre frigul care i-a intrat în oase.

      Privindu-l, profesorul rîse sec.

      - Ai asa o fata palida si trista, zise el strecurîndu-si mîna în buzunar.

      Studentul îl privi zîmbind apoi îsi privi umbra ce alerga smintita pe pereti. Rîse. Ea, cel putin era vesela si lipsita de griji.

     

      Calatoria devenise o piatra de moara si chiar o chestiune de orgoliu usor eronata. Toate gîndurile care i-au trecut prin minte, în ultimele ore, întîmplatoare sau nu, erau din cele mai firesti si mai naturale. Nici pomeneala sa-si fi dorit sa se-ntîmple asa ceva. Oricît si-ar fi chinuit mintea, destul de tulburata, nu reusea sa puna cap la cap cîteva idei.

      Locul acela, sinistru prin înfatisarea lui, tainuia, cu atîta hotarîre, lucruri esentiale si generale ale fenomenelor naturii.

      - Sunt obosit, spuse profesorul asezîndu-se lînga marginea stîncii. Coborîm de cîteva ore si am impresia ca totusi stam pe loc. Îsi întinse picioarele si se lipi de perete. Un tipat usor îi sufoca respiratia si cazu moale ca o cîrpa.

     

      Un zgomot surd îl facu sa întoarca complet fata.

      - Profesore!

      Nici un zgomot, nici o miscare, nu ajungea la urechile studentului.

      - Nu, nu din nou, îsi zise alergînd în sus si-n jos pe treptele îmbracate în muschiul pietrificat.

     

      A deschis ochii si a privit calm tavanul alb, din care picura continuu apa din sloiurile de gheata în forma de con.

      De undeva, se auzea un schelalait jalnic si profesorul îsi întoarse privirea într-acolo.

      - Remy! striga el dar cuvintele îi ramîn agatate în cerul gurii.

      Cîinele zacea cu gîtul sectionat si stomacul afara, la doar cîtiva pasi distanta.

      " Ce mama dracu' !", îsi zise si involuntar mîna i se înclesta pe o bucata mare de gheata.

      Sîngele se scurgea încet pe platoul de gheata penetrat de ghetari. Cîinele se mai zvîrcoleste putin si înainte sa-si dea duhul schelalai slab de tot.

      Profesorul, speriat la culme o ia la goana în întuneric, dar aluneca si cade.

      Transfigurat de o teama muta, se retrage înapoi spre perete. Aproape ca izbucni în lacrimi cînd mort de frig si aproape paralizat de frica, se lipi de peretele rece.

     

      Profesorul îsi sprijini dreapta mîna pe pamînt.

      Un aer cald, cu un vant uscat de desert, îl învalui blînd. Din gura si din nas i se scurgea un lichid vîscos si rece care se întindea impasibil, pe barbie. Îsi simtea mîinile amortite si gîtul uscat si era gata sa lesine iar. Ochii, pierduti în întuneric, îl dureau îngrozitor. Clatinînd din cap, dadu sa se ridice si sa plece, dar se opri busit de un val de ameteli.

      Îsi adaposti fata în palme încercînd sa gîndeasca în stil academic, dar nu reusi. În mintea lui, era un talmes-balmes de întrebari si presupuneri izvorîte de aiurea si din el însusi.

      Cu obrazul naclait de sînge si palmele jupuite, se tîraste prin praful încins al locului. Se simtea stapînul nedeclarat al unui loc neutru, si martorul unor întîmplari fabuloase.

      Si-a umezit buzele cu limba si a închis ochii, lasîndu-se prada unei indiferente totale.

     

      O umbra mica, umblînd brambura printre copaci înfloriti, se aseaza în genunchi si îngîna un cantecel. Mîinile ei mici, scurma pamîntul cu iuteala gîndului înca nerostit. Sub genunchii juliti de pietricele si cazaturi, printre firele de iarba si nisip, se adapostea o întreaga colonie de furnici.

      - Tati, tati, am o armata de furmici-zombie si o fortareata construita din nisip si pietricele.

      Toata lumea lui se agata de rîsul ei albastru intens. O urmarea cu privirea umeda cum alerga de colo-colo ca un titirez ce nu-si gaseste locul.

      Apoi vazu negru în fata ochilor. Un dement, a intrat cu masina pe contrasens si s-a ciocnit frontal cu o alta masina. Autoturismul sare gardul protector al parcului, si izbeste balansoarul. Balansoarul scîrtie, se clatina si cade.

      O lacrima îi aluneca din coltul ochiului. Simti cum i se înmoaie genunchii si îsi dori sa fie mort.

     

      Acum simtea ceva asemanator. Setea îi chinuia buzele uscate si caldura îl sufoca. Îsi scarpina ceafa încurcat.

      Profesorul se ridica în picioare si bîjbîi zidul în cautarea unei raze de lumina.

     

      Un fior strabatu inima studentului, moarta si înviata de frica. Se trezi singur într-o lume ciudata, învaluita de o liniste macabra.

      Ar fi vrut sa se întoarca, dar gîndul de a-l abandona pe cel care îi fusese profesor si prieten bun, îl îngrozea.

      Cu rucsacul în spate si cu gîndurile pierdute printre imagini recente, începu sa coboare cu repeziciunea unei pisici.

     

      Deodata, de nicaieri, se ivi o lumina puternica. Se auzira tropaituri si sunete ciudate, care se încrutisau si plesneau deasupra unei pasarele subrede din lemn.

      Îsi tinu respiratia si ciuli urechile la sunetele ciudate, ca un scîrtîit de roti. Este cel mai interesant loc din lume, îsi zise Andrei. Decorul era cu adevarat spectaculos. Plin de vegetatie, locul parea o margine de rai.

      Din dosul unei stînci cu o suprafata neteda, acoperita pe alocuri cu verdeata, o creatura fantastica , cam de înaltimea unui copil de 10 ani, îl privea atent, clipind des din cele trei perechi de pleoape ale sale.

      Îl privea de la o distanta de cîteva picioare, clatinînd capul asa cum facea si Andrei. Îl imita.

      Realizînd acest lucru, Andrei o privi zîmbind. Creatura îsi arata dintii ca de fierastrau, si învîrtindu-se pe vîrful labelor cu doar trei degete, ateriza fix în fata studentului.

     

      Speriat omul duse mîna la brîu si se da un pas înapoi. Cu o viteza uimitoare, creatura îsi ridica labele scotînd un sunet ca de pisica.

      Un urlet suierat taie atunci aerul, si din zbor, o alta creatura, se napusti peste prima aratare si, cu un fel de trompa, o imobiliza. Aceasta începu sa se zbata convulsiv în timp ce viata se scurgea din ea.

      Aproape paralizat de frica, Andrei se ascunse în spatele unei stînci acoperita cu vegetatie marina.

      Infricosatoarea creatura, îsi agita trompa în aer. Brusc face un salt puternic si dispare.

      Cu inima cît un purice, iesi din ascunzatoare si se apropie de lesul ,golit de sînge, al bietei creaturi. De pretutindeni au început sa apara creaturi identice cu cel care zacea, practic fara suflare, la picioarele studentului.

      Sunetele pe care le scoteau, semanau cu miorlaitul jalnic al unei pisici.. S-au adunat în jurul lesului si au început sa zgîrîie pamîntul cu ghiarele neobisnuit de puternice.

      Fara sa arunce nici macar o singura privire omului, s-au retras încet înspre stînci.

      Realizînd ca înspaimîntatoarele creaturi erau doar niste biete vietuitoare urîte si inofensive, Andrei le urma în liniste.

     

© Copyright Emma Brad
Comentarii (6)  
Emma
Duminică, 13 Mai 2007, ora 13:36

domnule, Marian Taralunga
va multumesc pentru gazduire si cuvintele frumoase.

Adrian

pestera II este deja aici. intr o saptamana sper sa pot trimite un nou fragment.

va multumesc tuturor pentru rabdarea cu care ma cititi

Emma Brad ( Chakass I. Elena)

Marian
Sâmbătă, 12 Mai 2007, ora 17:56

Continuarea la adresa : www.sferaonline.ro/sectiuni/fictiuni/article/?id=1545.

adrian zbirce
Vineri, 11 Mai 2007, ora 14:17

excelent...abia astept continuarea

Marian Taralunga
Miercuri, 9 Mai 2007, ora 19:50

Am primit partea a II-a, asa ca duminica va aparea pe site.
Cu siguranta rabdarea ne e rasplatita.

Emma Brad
Miercuri, 9 Mai 2007, ora 11:12

am trimis un nou fragment.
"restul cuvintelor" sunt inca nescrise ceea ce inseamna ca postarea lor se va face in ritmul meu.
sper sa aveti rabdare.
multumesc

ps. EmmaBrad este doar un pseudonim

gabriel braila
Miercuri, 9 Mai 2007, ora 01:06

asteptam si restul cuvintelor

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online