evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Darul divin  -  Jocul Zeilor (I)  -  Jurământul  -  Paradox  -  Citadela Asociaţiei  -  Efect de înflorire (Napoca)  -  Nu deschideţi uşa  -  Întâlnirea  -  Luminile oraşului XXI  -  Gânduri  -  Iluzia viselor  -  Istoria spirilor de la începuturi până la trecerea munţilor  -  În noapte  -  Luminile oraşului VII  -  Chat Room  -  Dumnezeul unei lumi mărunte  -  Îndelunga aşteptare  -  Drumul spre  -  Echilibrul  -  Imperiul Marţian contraatacă  -  Creatorul  -  Disertaţie despre diferitele moduri de apreciere a inteligenţei  -  Inelele lui Saturn  -  Dincolo de ceţuri  -  La vânatoare da "Eilian"  -  Experimentul  -  Cap de listă  -  Luminile oraşului XIV  -  Bătrânul, literele şi noaptea  -  Tarsius  -  Cojocul (Cujuh)  -  Îmbrățișare  -  Trãind în cercul vostru strâmt, vã credeţi genii  -  Drum fără întoarcere  -  Luminile oraşului XXXIII  -  Povestea trenului  -  Conştiinţa lui Uezen  -  Gustul libertăţii  -  Cuantum sincronicity - formula nemuririi  -  Drumul spre (II)  -  Uitare  -  Pasomii  -  Vrăjitorul  -  Orb  -  O Poveste (?) modernă  -  Peştera I  -  Salvatorul  -  Depozit.03  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (VI)  -  Stâlpnicul


Ultimul Paradis

Lucian-Dragoş Bogdan



Publicat Duminică, 6 Aprilie 2003, ora 10:05

      Lothar se apleca lânga micul seliuj plin de sânge. Khartan-ul se încorda si începu sa mârâie, aratându-si coltii ramificati. Ochii omului se ridicara încet si se oprira în privirea monstrului solzos. În ei nu era nici ura, nici frica, nici furie, nici mândrie, nici mila. Doar calm si liniste.

      Capul khartan-ului se pleca, muschii se relaxara si animalul se apropie docil. Limba sa aspra începu sa linga ranile micului seliuj. Apoi Lothar puse mâna pe blana ranitului si o plimba încet pe ea. Iar mâna nu parea nici aspra, nici blânda, nici grabita, nici puternica. Doar calma si linistita.

     

     



     

      Demult, cu patruzeci de ani în urma, când nava lui se prabusise pe Imé - o planeta aflata într-un loc izolat, la marginea galaxiei - crezuse ca i-a sosit sfârsitul. Lumea aceasta ostila, cu deserturi, jungle, mlastini si munti nesfârsiti putea descuraja si cel mai puternic spirit.

      Lothar încercase totusi sa supravietuiasca. Mai întâi din disperare, apoi din distractie si, în cele din urma, din obisnuinta. Se retrasese departe, în mijlocul junglei, si învatase sa stapâneasca cele ce-l înconjurau. Stia sa asculte problemele animalelor, sa aline suferintele naturii, sa traiasca fara ura si rautate. Era stapânul absolut, dar puterea nu si-o impusese prin forta. Doar prin calm si liniste.

      Iar natura îl recunostea de stapân.

      Tot timpul însa spera ca pamântenii se vor opri si pe Imé. Si atunci el, ca stapân al planetei, le-o va oferi ca pe un cadou binemeritat, pentru ca si el apartinea civilizatiei lor. Si poate ca va deveni un personaj celebru, trecut în Marile Enciclopedii, desi nu-i trebuia asa ceva. Dorea doar sa puna si el, putin, umarul la progresul civilizatiei. Sa-si faca datoria de OM.

      Seara, când natura adormea, începea sa viseze. Si el reusise sa-si faca toate visele sa-i apara în fata ochilor. Si asculta concerte gigantice, cântate de toti marii interpreti ai tuturor timpurilor. Coruri angelice, într-o lumina paradisiaca, în care se distingeau doar umbrele cântaretilor. Era incredibil cum reprezentantii diferitelor curente muzicale cântau laolalta melodii celebre, fara a tine cont ale cui au fost, toti într-un cor fenomenal, cu un sunet inimaginabil. Dar daca ascultai bine puteai sa recunosti vocea fiecaruia...

      Lothar visa astfel ore în sir, apoi îsi amintea de Selena si de miile de îndragostiti carora le era calauza si pavaza totodata, apoi recitea cartile care-i placusera cel mai mult si revedea filmele care-l încântasera în tinerete. Si adormea asa, netulburat de nimeni si nimic. Calm si linistit.

     

     


     

      Lothar ramase nemiscat, cu ochii pierduti, amintindu-si de toate câte fusesera înainte - pe Terra - si apoi, în primele lui zile pe Imé. Khartan-ul adormise cu capul pe piciorul omului, iar seliuj-ul se ridicase si, schiopatând, se pierduse prin tufisuri.

      Deodata, zgomote îndepartate rupsera tacerea care domnea. Animale speriate tâsnira dintre copaci, adunându-se în jurul Stapânului.

      Lothar întelese ca doar ceva necunoscut, cu o forta fantastica, le-ar fi putut face pe animale sa apeleze la ultima lor speranta.

      Prevazator, omul se ridica. Alaturi, khartan-ul statea drept, mârâind amenintator, încercând sa-si ajute Stapânul.

      Asteptara...

      Zgomotul se apropie din ce în ce mai mult si, în cele din urma, padurea se despica iar copacii si tufisurile se amestecara de-a valma pe pamânt. Doua aparate monstruoase îsi facura aparitia în poienita, uruind îngrozitor. Apoi, cu un suierat de agonie, se oprira si din ele coborâra patru fiinte.

      "Oameni." Lothar se lumina brusc. "În sfârsit! Oameni!" Cel mai arzator vis al lui se împlinise! Oamenii coborâsera pe Imé... Ar fi vrut sa sara în sus de bucurie dar ceva, ceva nedefinit, îl oprea.

      - Ia te uita! exclama unul dintre noii sositi. Aici exista oameni dinainte de Aterizare...

      Uimirea celor patru era totala.

      Cuvintele, care asteptasera patruzeci de ani ca sa iasa din nou la lumina, se îngramadira toate în gât. Dar Lothar le opri.

      - Ce cautati aici? întreba.

      Doar atât.

      Cei patru se privira din nou surprinsi, apoi izbucnira în râs.

      - Ei bine, batrâne - lua cuvântul unul dintre ei - noi am colonizat planeta asta în urma cu vreo douazeci si cinci de ani si acum vrem sa defrisam zona asta pentru ca nu mai avem spatiu de locuinte. Multumit?

      Ceilalti trei începura iar sa râda.

      - Dar nu aveti si alte planete?

      Lothar se mira si el de ce spunea. Atât de mult asteptase acest moment si acum se comporta atât de ciudat.

      - Eh-hei! Tot ce poate fi locuit trebuie sa fie locuit, rânji un negru. Si apoi pe celelalte planete sunt atâtea constructii, încât chiar si lasându-le fara paduri nu mai putem face nimic în plus.

      Lui Lothar i se usca gura.

      - Ati lasat planete întregi fara paduri?

      - Eh, au mai ramas ceva rezervatii, parcuri...

      - Plecati de aici! tuna Lothar.

      Râsul îi cuprinse din nou pe cei patru.

      - Dar ce-i aici de e chiar asa o catastrofa sa calcam acest loc? întreba batjocoritor unul din ei.

      - Paradisul! raspunse scurt batrânul.

      Râsul deveni si mai puternic.

      - Iar tu te pomenesti ca esti Adam, ha-ha-ha!

      - Sau poate se crede chiar Dumnezeu!...

      Lothar se întoarse cu spatele si se îndeparta. Celor patru aproape ca le dadura lacrimile de râs.

      Deodata, sidefiul cerului se preschimba într-un purpuriu brazdat de dungi oranj. Umbre albastrui îsi facura aparitia printre copaci; zeci, sute, mii, zeci de mii... Si începura sa cânte. Cele mai minunate cântece create vreodata de om îsi revarsara notele si versurile, umplând padurea. Cerul deveni violaceu, aproape întunecat, iar lumina coborî pâna în dreptul coroanelor copacilor. O muzica divina...

      Amintiri...

     

     


     

      ...Aeroglisorul coborî lin pe solul nisipos. Praful auriu înconjura pasarea metalica si se pierdu în aerul caldut al serii, lasând în urma un trup obosit. "În sfârsit, Acasa..."

     

     


     

      ...Lacrimile curgeau în nestire pe obrajii micului negru. Toti îl alungau si îl bateau. Nimeni nu vroia sa se joace cu el... Toti albii îl umileau...

      ...Simti o mânuta calda mângâindu-l pe parul cârliontat. O fetita blonda, cu nasucul cârn, îl privea zâmbind. Îl lua apoi de mâna...

      - Hai si joaca-te cu noi...

     

     


     

      "Sufletul meu e pictat ca aripile fluturilor

      Povesti cu zâne, din trecut, se vor schimba - nu vor pieri

      Pot zbura, prieteni..."

     

      Cei patru plângeau acum cu adevarat.

      Si muzica divina continua...

      Dumnezeu privi totul si zâmbi. Demult, în Eden, încercase sa creeze oameni si sa-i faca sa înteleaga ceea ce simteau acum cei patru. A vrut sa-i învete pe toti sa-si creeze câte un paradis iar el, Dumnezeu, sa nu mai fie singur. Nu reusise; oamenii fusesera mult prea atrasi de lupta, agitatie, tumult. Încercase, mii de ani, sa-i faca sa revina în Paradis, sa-i împiedice sa se autodistruga.

      Dar nu reusise. Iar acum era mult prea obosit.

      "Poate ca Lothar..." mai gândi el si pieri.

      Dar speranta ramase.

     

© Copyright Lucian-Dragoş Bogdan
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online