evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Războiul lumilor  -  Molecula Vieţii de Apoi  -  Pastel  -  Odă pentru Măria Sa, Îngerul nostru  -  Feţele dragostei  -  Curcubeul  -  Upgrade "Beyond 363000"  -  Ion cel fericit  -  Cel care nu mai e  -  Antarctic City  -  Alertă !  -  O dimineaţă perfectă  -  Fereastra din spate  -  Jocul  -  Nevastă rea  -  Meduza (III)  -  Cu preţul morţii  -  Ancheta  -  Nebunul  -  Îmbrățișare  -  Inelul de platină  -  Tentaţia continuă  -  Meduza (I)  -  The Alien Revolution  -  Puroi III  -  Decablat  -  Un pahar de vin  -  Zei şi oameni  -  Icoana  -  Omega  -  Cerc la persoana întâi  -  În căutarea zborului  -  Taxi  -  Ankirah  -  Vânătorii de poveşti  -  Luminile oraşului XXVII  -  Recurent  -  Jurământul  -  Joia neagră  -  Universul lent  -  Melcul  -  Plastic  -  Corespondenţă literară  -  Călătoria  -  Povestea (?) Pensionarului Incredul  -  Vrăjitoarea  -  Panica  -  Luminatii, efemeride simbolice  -  Masa de duminică  -  Boaba de spumă


Damnarea numelui

(Pseudolegenda)

Damnarea numelui
  Mihai Pricop
Cerc la persoana întâi
Experienţă pecuniară
Metastază
varianta print

Mihai Pricop



Publicat Luni, 7 Ianuarie 2002, ora 10:05

       Liniştea de moarte era tulburată doar de clipocitul apei, lovite ritmic de vâsle. Dar, într-o lume în care până şi întunericul părea tulbure, faptul nu se constituia în nimic deosebit. Înaintând prin pâcla deasă, luntrea singuratică alunecă pe valurile negre spre nevăzut, spre malul celălalt. În barcă, două siluete firave, precum zâmbetul forţat al unui bolnav incurabil, păreau a fi departe una de alta, deşi nu le despărţeau nici doi paşi; parc-ar fi fost aşezate faţă în faţă, pe buza unui imens crater, aşteptând, tăcute, prăbuşirea.

      Călătorul, şters şi întunecat ca o umbră, era neliniştit.

      - Mai e mult?..., se adresă el luntraşului.

      Acesta nu răspunse. Continuă să vâslească încordat, cu barba-i revărsată pe piept şi cu pletele-i cărunte şi ondulate, ce-i acopereau chipul, năclăite de sudoare. Nu-i stătea în fire să vobească cu clienţii săi. De fapt, nu avea ce să le spună sau să le povestească. În schimb, cunoştea mai multe amănunte despre viaţa oamenilor decât zeii înşişi. - Câta-mai ceaţa! se căină călătorul, cu o voce ce parcă înjunghia liniştea. Pe la noi se vorbeşte că aşa e mereu. Nu se vede nici la doi paşi...

      ..."Paşi" gândi barcagiul. Ce impropriu sună acest cuvânt pentru el. Nu-şi amintea, ca în viaţă, să fi făcut altceva decât să traverseze neîncetat fluviul negru ca smoala. Nu-şi aducea aminte să fi păşit nici măcar o singură dată pe pământ. Poate, în copilărie, deşi nu avea nici cea mai vagă idee despre acea perioadă a vieţii sale.

      La un moment dat, ceaţa începu să se destrame, iar în faţa bărcii crescu, treptat, un zid masiv, de întuneric. Bătrânul Charon, fără să slăbească ritmul, îşi calcă pe suflet şi rosti grav:

      - Ne apropiem...

      Călătorul nu avu nici o reacţie. Doar silueta înaripată de pe umărul său păru să tresară. Brusc, luntrea se împotmoli într-un banc de nisip, oprindu-se. Deasupra tânguirii continue, ce se auzea venind din toate părţile, o voce se ridică solemnă:

      - Minos te aşteaptă la judecată!...

      Călătorul păşi şovăitor pe tărâmul înnegrit de apele fluviului. Se uită în urmă, cerând parcă o mână de ajutor de la luntraş, dar Charon părăsea deja grăbit împărăţia lui Hades.

     

     



     

      Era din nou singur, plutind agale pe valurile marelui fluviu, care îi era familie, prieten, amantă, casă şi patrie - toate în acelaşi timp. Îşi aminti de primii paşi ai călătorului pe tărâmul morţii. Încercă să se ridice în picioare, dar luntrea se legăna perfid. Tălpile lui simţeau nesigur lemnul nărăvaş, călit în apele Styxului. Pesemne că pământul se simţea altfel. Îi ascultase întotdeauna pe muritorii pe care îi trecuse spre lumea cealaltă vorbind cu regret despre moliciunea nisipului umed, despre savoarea atingerii firelor de iarbă şi răcoarea ţărânii răscolite de ploaie. Pentru el însă toate acestea erau cuvinte goale, fără înţeles.

      Charon se reaşeză şi reîncepu să vâslească. Privea barca despicând uşor apele negre; dar, în adâncul ochilor săi, parcă se vedea pe sine, alergând printre copaci înverziţi... Ce fericiţi erau muritorii! Viaţa lor, plină de culoare şi de mişcare, făcea mult mai mult decât veşnicia searbădă, lipsită de satisfacţii, din lumea întunecată a lui Hades. Era un adevărat privilegiu să exişti doar ca simplu om. O idee începu a prinde rădăcini în mintea sa şi, hrănindu-se din seva inimii, creştea puternică, încolăcindu-i-se de suflet ca viţa de arac.

     

     


     

      Sări în picioare pe ţărmul umed, dar muşchii nu îl ascultară. Căzu în genunchi. Nu se descurajă şi începu să se târască prin nisipul mocirlos, îmbuibat cu apa fluviului. Reuşi să se ridice şi păşi şovăitor spre covorul de iarbă, aflat la mică distanţă, ce părea că îl aşteaptă. Mergea! Mergea cu adevărat! Simţea pământul sub picioare! În sfârşit, începea să înţeleagă ceea ce îi povestiseră muritorii de-a lungul timpului.

      Scăpase de luntre, de vâsle, de fluviu. Se înşelase când considerase Styxul familie, prieten, amantă, casă şi patrie. Nu fusese decât o temniţă îngrozitoare, unde nu se bucurase nici măcar de o rază de lumină. Acum evadase şi simţea pentru prima oară gustul libertăţii. Se trezi alergând printre copacii pădurii ce străjuia hotarul spre lumea muritorilor. Crengile îl loveau, însângerându-i trupul, dar era fericit. Arborii începură să se rărească şi curând ajunse la lizieră. Se opri o clipă, apoi, şovăitor, ieşi la marginea pădurii, în câmpul verde, inundat de soare. La câţiva paşi de el, sprijinit de o rază şi savurând parfumul unei flori de mac, îl aştepta, zâmbind, Hypnos. Angelic şi demonic, îl privi necruţător cu ochii săi negrii şi adânci ca Styxul.

      - Nechibzuit eşti tu, Charon! Dacă nu treceai de pădure nu deveneai om adevărat şi nu puteai fi pedepsit cu moartea. Oricum pedeapsa îţi va fi mai uşoară... Hades a hotărât să mori în somn. Charon rămase o clipă neclintit. Nu dorea să moară în somn. Voia să-l înfrunte pe Hades până la capăt. Vroia să-l privească în ochi pe călăul Thanatos, atunci când îi va despărţi sufletul de trup. Brusc se retrase spre pădure, încercând să scape de Hypnos, dar zeul îl atinse cu toiagul său fermecat, pe care erau împletite flori de mac, şi Charon se prăbuşi răpus de un somn adânc. Apoi sabia înaripatului Thanatos, apărută de nicăieri, îi trecu lacomă prin plete, lăsând pradă vântului o şuviţă de păr.

     

     

     


     

      Înaintând prin pâcla deasă, barca alunecă pe valurile negre, spre nevăzut. În barcă, două siluete firave. Charon, şters şi întunecat ca o umbră, era neliniştit. Încercă să distingă prin ceaţă chipul luntraşului. Îi părea cunoscut. Un licurici, rătăcit fără voie în lumea Styxului, întocmai ca şi Charon, căzu în apele fluviului, răpus de întuneric, dar luminând pentru o clipă chipul vaslasului: era ultimul muritor pe care renegatul luntraş îl trecuse Styxul. El era, nu încăpea nici o îndoială! Pentru întâia oară se afla în luntre cu aceeaşi persoană. Numai că de această dată Charon era cel dus în împărăţia lui Hades.

      - Cum te numeşti? îl întrebă Charon pe barcagiu.

      Acesta nu răspunse. Se pare că nu îi stătea în fire să discute cu lumea. Abia mult mai târziu rosti scurt:

      - Ne apropiem...

      În clipa următoare, pasărea cu chip de om de pe umărul lui Charon tresări speriată. Barca se opri în nisipul negru, mâlos şi luntraşul îi făcu semn să coboare. El se supuse, dar când păşi pe mal pasărea zbură pe umărul lui Thanatos. Acesta rânji hidos şi o închise într-o colivie. Charon privi în urmă, dar barca fusese deja înghiţită de depărtările tulburii. O umbră de uitare şi de resemnare acoperi totul.

      - Să mergem; Minos te aşteaptă!...

      - O clipă, te rog, mărite zeu! Cum îl cheamă? întrebă fostul luntraş de pe Styx, arătând în direcţia în care dispăruse barca.

      - Charon, răspunse ursuz zeul morţii.

      "Mi se pare cunoscut", gândi cel aşteptat la judecata lui Minos, lăsându-se apoi înghiţit de singurul tărâm al umbrelor, unde ele există deşi nu pătrunde până acolo nici măcar o rază de lumină.

© Copyright Mihai Pricop
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online