evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Meduza (I)  -  Luminile oraşului XXXII  -  Frumuseţea numărului unsprezece  -  Arma secretă  -  Întâlnirea  -  Puterea pereche  -  Fără doar şi poate  -  Rapsodia  -  Ea, eu şi ei  -  Unde dai şi unde crapă!  -  Sinucigaş plătit  -  Clocitorul Josh  -  Contrapaganda  -  În tren  -  Panica  -  Accidentul  -  Tocăniţa de ciuperci  -  Luminile oraşului 2 (III)  -  Luminile oraşului IV  -  Întâlnirea  -  Răscrucea  -  Ultima frontieră  -  Ceasul ispitirii  -  Ankirah  -  Depozit.02  -  Norul de argint  -  Altă Poveste(?) modernă  -  Povestea (?) Pensionarului Incredul  -  Theron Girradus  -  Comando Fox  -  Improvizaţie (teatru burlesc)  -  Aripile din cer  -  Licuricioaia  -  Casa nebunilor  -  “Virusul”  -  Avocatul celui care a vrut să mă omoare  -  Pacientul  -  Ceaţa  -  Halta părăsită  -  Café du Marcel  -  Ziua în care pământul s-a oprit  -  Ultima frunză  -  O Poveste (?) modernă  -  Lumea lui Ingo  -  Dumnezeul unei lumi mărunte  -  Schimbare de management  -  Greaţă  -  Gustul libertăţii  -  Variaţiuni pe o temă mai veche  -  Casa galbenă


Nu deschideţi uşa

George Ceauşu



Publicat Duminică, 21 Decembrie 2003, ora 10:05

       Mama le spunea mereu: "Nu deschideti cînd suna cineva. Asteptati ca acel cineva sa introduca în fanta cartela de identificare. Computerul are sa hotarasca daca o sa-i dea drumul sau nu. Altfel sa nu va prind ca deschideti... Sa nu deschideti!" Cineva suna de un sfert de ora la usa apartamentului.

      Povestea spusa de computer se terminase. Scotînd niste zgomote ciudate, un monstru lunecos bîjbîia, cautînd intrarea - asa se sfîrsise povestea, la ora cînd copiii ar fi trebuit sa fie de mult adormiti.

      Intinsi în pat, ei se chinuiau sa tina ochii închisi.

      Dar cineva suna cu insistenta la usa apartamentului.

      - Cine-o fi?!...

      - Dormi, mîrîi unul dintre ei - cel mai mare.

      Soneria tacu.

      - Si daca nu vrea sa plece?

      - N-are decît. Usa e blindata...

      Din nou soneria.

      - E trecut de miezul noptii, zise cel mic, repezindu-se la fereastra si dînd deoparte perdelele de catifea neagra.

      Prin geamul dublu, blindat, nu se distingea nimic.

      Soneria parca înnebunise.

      In difuzorul de pe culoar se auzi un glas de copil: - Cartela de identificare.

      Omul se apleca si deschise valiza din care scoase o placuta alba, dreptunghiulara. O introduse în fanta de lînga tocul usii. O lumina îi exploda în fata, orbindu-l. Isi duse mîinile la ochi.

      Cei doi copii îl examinara pe rînd, prin vizor.

      - Si-a acoperit fata, zise unul dintre ei. Nu vrea sa fie recunoscut. Doar daca... privi atent liniile chipului care - cu pleoapele strînse - plutea în conul de lumina.

      - Nu este exclus sa aiba o masca plastica, zise celalalt. Ar putea semana cu oricine.

      Dupa analizarea cartelei, computerul le afisa raspunsul pe display: persoana neidentificata.

      Se privira în tacere. Stiau ca cercul de cunostine identificabile se reînnoia în fiecare zi si se introducea îm memoria computerului. Dar daca mama uitase pe cineva cunoscut?

      Acelasi glas de copil se auzi pe culoar: - Cum te numesti?

      Omul îsi spune numele.

      - Ce cauti aici, la ora asta?

      - Am venit de la drum. Si omul îsi ridica valiza sub a carei greutate umarul drept i se înclina. Am sa trec pe la voi mai spre dimineata. Facu un pas si se opri, plimbîndu-si mîna pe suprafata unui zid nevazut.

      - E un cîmp de forte, explica baiatul. L-am conectat ca sa nu fugi.

      - Observ.

      - De unde sa stiu ca nu esti raufacator?

      Omul se aseza pe valiza oftînd: - Intr-adevar, n-ai de unde sa stii.

      - Cu usa n-ai nici o sansa: e blindata.

      - E un bunker antiatomic?

      - Nu. Un apartament obisnuit.

      - O sa trebuiasca sa astept aici pîna cînd vine politia?

      - Noi am si anuntat-o.

      Omul se resemna: - Am sa astept.

      - Noapte buna.

      - Noapte buna.

      Cei doi programara o noua poveste si se urcara în pat.

      - La ora asta povestile sînt interzise, decreta computerul. (Adoptase din nou tonul profesoral.) E ora la care totii copiii dorm.

      - Tot stai degeaba. (Auzind din nou glasul, omul tresari). Stii vreo poveste?

      - Va place sa ascultati povesti?

      - Ne mai spun robotii, din cînd în cînd. Uneori si computerul. Nu prea ne plac ele, dar...

      - Bine. Am sa va spun, daca nu vreti neaparat sa va placa. Era vara, ca acum, si dormeam cu fereastra deschisa. Stiti ce este o fereastra...

      - O spartura în zid. Astupata cu un geam.

      - Ati încercat vreodata sa o deschideti?

      - Nu se poate. Geamul e încastrat în zid.

      - ...Atunci se deschidea si vîntul intra pe fereastra.

      Amintirea. Omul se crispa. Erau niste nopti de arsita; la orizont, cîte o explozie îsi arata spinarea fosforecenta, strecurîndu-se în pamînt, ca un sobolan - desertul radioactiv înainta încet, dar vîntul înca mai intra pe ferestre, racorind fruntile înfierbîntate.

      - Si mai ciudat era ceea ce se întîmpla cu usa. E greu de crezut, dar ea era din lemn si avea si un geam aproape transparent. Prin geam se vedea silueta celui care astepta în fata ei...

      - Acum înteleg, zise cel mare, care sarise deja din pat. Era de ajuns sa apara o silueta pe care sa n-o poti identifica. Si cînd aveai în mîna o arma geamul dintre tine si celalalt nu mai conta.

      - Tocmai în asta consta ciudatenia: ma apropiam de geamul ala mai ales noaptea, cu o strîngere de inima. Dar nu eram înarmat.

      - Atunci deveneai o victima sigura - zise baiatul - pentru ca necunoscutul, daca era un raufacator, putea sa traga, stiindu-te în spatele usii.

      - Daca ma vezi aici, înseamna ca asa ceva nu s-a întîmplat niciodata. Curios, nu? De cîtiva ani, însa, la intrarea apartamentului meu se afla o usa-ghilotina, care se închide etans. Cade si reteaza orice. Dar nu ma simt mai în siguranta.

      Omul tacu.

      - Si vrei sa spui ca asta e o poveste?

      - Luati-o cum vreti.

      - Cel putin nu ai glasul monoton, ca robotii. Din cauza asta nu esti plictisitor. Daca ma gîndesc mai bine, as putea forta chiar un test de identificare. Sa nu te superi - o sa dureze aproape o ora.

      Prima usa-ghilotina se ridica si în spatele ei aparu o a doua. Usa cazu si omul ramase în spatiul întunecat dintre ele.

      - Numele, prenumele, vîrsta, adresa, profesia, starea sociala, îl chestiona computerul, proiectîndu-i un reflector în figura.

      Trecu un timp si omul raspunse obosit: - Mi se pare ca "zeul casei" nu prea ma are la inima.

      - Cine?!...

      - Computerul. Am impresia ca nu corespund standardelor umane care sînt în vigoare la ora asta. Nu v-am spus: psihologia e punctul meu slab.

      - Imi pare rau, raspunse cel mare. Cei care doresc sa intre în casa asta sînt atent selectati.

      Insa cel mic se smulse din pasivitatea de pîna atunci: - Nu se poate! striga el în microfon. Te cunosc, sînt sigur ca te cunosc de undeva!

      - Vad ca "zeul" vrea sa scape de mine. Imi da drumul. Cred ca e mai bine asa. Se auzi un uruit îndeparat al usii-ghilotina. Nu sînt vinovat, spuse omul, febril. Glasul se îndeparta pe culoar. N-aveti nici un drept. Nuuu...

      Glasul se pierdu.

      Cel mare casca zgomotos: - Hai la culcare.

      Furios, cel mic se repezi la butoanele tabloului de comanda si le actiona.

      - Ce faci, esti nebun? mai avu timp sa strige celalalt, înspaimîntat.

      Cu un zgomot continuu, usa-ghilotina culisa încet, spre tavan. Zgomotul înceta. Clac-clac-clac. A doua usa-ghilotina începu sa lunece, dezvaluind treptat o pata de lumina galbuie.

      Cel mic se precipita prin golul usilor, ajungînd pe culoar. Se împiedica de o valiza neagra, dar alerga mai departe, de-a lungul coridorului semicilindric. Nu departe, în fata, pluteau trei siluete întunecate. Cînd se apropie, vazu din spate un om încadrat de alti doi. Totul ar fi fost în ordine daca unul dintre cei pe pe margine n-ar fi purtat pe umeri o ciudatenie metalica, alungita: o arma. Micsora pasul. Cei trei se îndepartara. Penumbra culoarului îi înghiti, încetul cu încetul.

      Atunci baiatul se opri, lovind cu palmele aerul, ca si cum ar fi atins un gard de sîrma ghimpata. Un frison de spaima îl strabatu, invadîndu-l ca o apa lesioasa. Gîfîind, ajunse în fata usii apartamentului. O întrebare îl sageta: si daca nu va putea intra? Pentru ca usa-ghilotina cazuse în urma lui. Acum era închisa etans.

      Pîna atunci nu iesise vreodata din casa altfel decît însotit.

      - Deschide, striga baiatul, batînd cu pumnii în usa...

© Copyright George Ceauşu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online