evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
La chambre quotidienne (fr)  -  De profundis  -  Puroi III  -  Evadare din Paradis  -  Uşa de la baie  -  Toate filmele româneşti au un final trist  -  Pulbere de stele  -  Interferenţe  -  Sharia (fragment)  -  Corabiile lungi  -  Floarea de loldilal  -  Primăvara nucleară  -  Extratereştrii alienaţi  -  Înainte ca toate imaginile să dispară...  -  Povestea unui suflet  -  Coconul  -  Valea însângerată  -  Caiet de regie  -  Text experimental  -  Reactorul  -  De o sută de ori Adrian  -  Licuricioaia  -  Aventurile Poetului Rătăcitor : (I) Prinţul Canalelor  -  Mimi, Momo şi Mumu  -  Misiunea  -  De acum şi până-n noapte  -  Pacientul  -  !NFERNUL (fragment): Autistul  -  Îmbrățișare  -  Strada Cosmos  -  Accidentul  -  2 fast 4 you  -  Colecţionarul  -  StarCraft : Musafiri nepoftiţi  -  Luminile oraşului XXIV  -  Pescarul la apus  -  Greaţă  -  Meduza meduzelor are dreptate !  -  Vatmanul - Anton şi Marcel  -  Starea de trecere  -  Calul cruciatului  -  Mr. Loverman  -  Follow-Me  -  Trãind în cercul vostru strâmt, vã credeţi genii  -  Veşnic orizont  -  Uezen  -  Drumul spre (II)  -  Vânătorii de poveşti  -  Asaltul  -  Călătoria unui artist...


Somnul uitării

Durerea este o prietena care nu te va parasi niciodata

Mircea Pricăjan



Publicat Joi, 1 Mai 2003, ora 10:05

       Camera era întunecata si în aer persista un miros apasator de transpiratie. Dupa toate aparentele nu era o încapere spatioasa; peretii erau ticsiti cu obiecte pe care cu greu le puteai identifica. Într-un colt se întrezarea o drujba mare, care mai mult ca sigur ca nu mai putea fi utilizata. Din loc în loc erau atârnate obiecte de gradinarit: greble, sape, târnacoape si altele care intrau complet în umbra profunda ce împânzea marea majoritate a încaperii. Toate stateau neclintite pe perete, semanând cu o padure întesata cu cadavre spânzurate de crengile uscate ale copacilor tomnatici. În spatele uneltelor se observa un zid prost vopsit si mânjit cu un ulei cu aspect vâscos, revoltator. Podeaua era de asemenea cufundata în tenebre si nu se putea zari nici cel mai mic detaliu.

      Linistea care învaluia locul acesta lugubru era de o natura bolnavicioasa ce ar fi scos din sarite pâna si pe cel mai rabdator om din lume. Toata aceasta tacere îti aducea aminte de Egipt, de mormintele faraonilor care nu vazusera niciodata lumina soarelui, lumina palida a rasaritului. Era ca linistea dinaintea furtunii; în orisice moment se putea întâmpla ceva ce ar schimba radical acalmia tombala. Dar acest lucru nu se întâmpla; totul ramase la fel de tacut si de apasator ca si pâna atunci.

      În pofida acestei obscuritati, în mijlocul camerei se remarcau marginile unei masini de taiat lemne. Proportiile nu erau excesiv de mari; era o ustensila care nu putea lipsi din atelierul unui om ce locuieste într-o casa. Pe ea era asezat un corp. Un om. Persoana statea nemiscata. Respira rar si fara zgomot. Mâinile-i erau legate de doua dintre cele patru picioare ale masinii de celelalte doua erau legate picioarele. Gura îi era deschisa si dintr-un colt saliva curgea, prelingându-se pe obraz. Ochii stateau închisi, persoana parând inconstienta de starea în care se afla. Tot ceea ce-ti amintea era o durere enorma iar apoi nimicul. Acel nimic care-l cuprinsese de câteva ori (nici el nu stia de câte) în orele poate zilele care se scursesera de când statea întins pe masina de taiat lemne.

      Acum, ca se trezise, durerea iar începu. Prima data nu fu atât de intensa, dar, pe ce trecea timpul, crestea în intensitate. Începuse ca o migrena, ca pentru dupa aceea sa devina o durere de cap dintre cele mai rele. Îsi simtea craniul ca si când ar fi fost sfarâmat, ca si când tocmai i-ar fi trecut o masina cu roata peste el. Nu-si dadea seama de situatia în care se afla, nu era înca destul de treaz pentru a realiza.

      Nu numai capul îl durea. Tot restul corpului era o sursa permanenta de suferinta. Piciorul parca îi fusese amputat, iar bratele i se pareau mai mari de trei ori ca de obicei.

      Încerca sa ridice capul si sa arunce o privire împrejur, dar nu fu în stare. Prin gât, prin ultima vertebra a coloanei vertebrale parca, îl fulgera o durere cum nu mai simtise niciodata. Încerca atunci sa-si roteasca ochii si sa prinda imaginile care-i intrau numai în câmpul vizual, dar rezultatul nu fu deloc satisfacator. Nu reusi sa vada nimic; era prea întuneric pentru a deslusi cu desavârsire ce se afla în jurul sau. Renunta si-si focaliza privirea înspre tavan. Era alb. Dar nu un alb impecabil, pe care sa nu vezi urma de caneala, ci un alb spalacit si respingator. Privi asa o vreme pâna-i obosira ochii. Îi închise si zari o multime de culori. Era placut. Linistitor. Era, într-un fel, ca si când privesti curcubeul dupa o ploaie grea, cu natura împrospatata si aerul purificat ce te înconjoara. Era aproape o satisfactie daca nu ar fi fost durerea din corp.

      Îsi redeschise ochii si în fata lor se ivi din nou acea lumina difuza în care te pierdeai. Facu un ultim efort sa-si ridice capul, iar când acesta esua, se dadu batut.

      si cazu în acel nimic din nou.

     

     

      Când îsi reveni reveni si durerea, parca mai intensa ca niciodata. Începea sa-si simta piciorul si era un semn bun. Ceata se ridica iar durerea începu sa zvâcneasca. Erau perioade în care durerea disparea si facea loc linistii si pacii, însa erau perioade în care reaparea cu noi forte. Ce era mai rau era ca perioadele în care durerea predomina erau cu mult mai lungi decât cele dominate de liniste si pace.

      Când camera se lumina, el tocmai trecea printr-una dintre acele perioade când credea ca i se apropie ceasul cel din urma. Lumina scalda camera iar el, pentru primele minute, nu fu în stare sa vada nimic. În fata ochilor continuau sa sara jucause o multitudine de culori de diferite nuante si tonuri. Dar totul reveni la normal dupa putin timp. Reveni la normal mult prea târziu, fiindca se facuse din nou întuneric. De data aceasta nu era întunericul din camera. Era altceva. Ceva ce-l sufoca. Pe cap avea tras un sac în care se simtea un puternic miros de peste. Mirosea în asa hal ca el nu se putu abtine sa nu vomite.

      Corpul îi fu apoi ridicat de pe masina de taiat lemne si fu transportat. Nu mai simtea nimic. Intrase în scurtele perioade de liniste si pace. Fata îi era murdara de propria-i voma ce se împrastiase prin tot saculetul îmbâcsit cu mirosul insuportabil de peste. Simtea cum îi arde fata. Aproape ca-i venea sa lesine, dar se forta sa stea treaz câr mai mult cu putinta. Nu ca n-ar fi fost bine când lesina Era bine; nu mai simtea durerea si nu trebuia sa astepte cu înfrigurare sa soseasca urmatoarea perioada de liniste si pace. Dar îi era frica. Chiar daca nu simtea durerea. Simtea ca pluteste. Pluteste printre nori gri si vede lumea de sus. Nu era însa deloc pe atât de placut pe cât parea. Îi era frica; frica sa nu ramâna pentru totdeauna în starea aceea celesta, lesinat, lesinat pe veci mort. Se temea ca nu cumva cel care-l rapise sa-l omoare între timp, iar el sa nu fie în stare sa riposteze, sa moara ca un las, ca un

      Fu trântit pe ceva tare. Dupa o scurta perioada de timp (odata cu începerea fazei de durere) ceva se puse în miscare, ceea pe ce statea el. Probabil ca se afla într-o masina si rapitorul îl ducea într-un loc unde sa-l poata omorî fara martori. Un loc unde sa-si duca la desavârsire aberantele sale încercari chirurgicale pe un exemplar viu. Un loc retras, unde strigatele sa nu fie auzite si unde sperantele de supravietuire reduse la dimensiunea unui microb. Era o nebunie! Fireste, era o nebunie! De ce sa-l omoare pe el? El nu era nici un om important, nici unul bogat era nimic. Atunci de ce tocmai lui i se întâmpla?

      Astepta asa, cu capul prins în saculetul raspânditor al izului puternic de peste, o vreme destul de îndelungata. Nici nu mai avea notiunea timpului. Sa fi trecut câteva ore? Poate chiar zile? Nu mai stie, si într-un fel nici nu-l mai interesa. Timpul pentru el nu mai avea nici o însemnatate. Nu era decât un alt lucru pe care si-l pierduse. Ca si libertatea, în care nu mai spera. Nu mai spera sa vada nici macar un rasarit de soare un curcubeu. Întunericul acesta apasator era tot ce-i oferea viitorul, cât va mai fi fiind el

      Începea, încetul cu încetul, sa-si piarda si memoria. De aici porneau, la urma urmei, toate. Nu mai reusea sa-si aminteasca nimic din copilarie. Nu-si mai aducea aminte cine-i e tatal, nu-si mai aducea aminte cine-i e mama nu-si mai aducea aminte cine e el. Probabil din cauza loviturilor la cap. Oricum, nu mai avea nici o importanta. Constiinta propriei persoane nu i-ar fi fost nicidecum de folos. Se abrutiza. Ajungea la stadiul acela incipient de dezvoltare, în care personalitatea era ca si inexistenta. Instinctele pusera stapânire pe ratiunea sa, un ultim refugiu din calea a ceea ce urma.

      Nu mâncase de când de întâmplase ceea ce se întâmplase, de când fusese rapit. Însa nici nu ar mai fi putut mânca acum, dupa ce mirosise saculetul. Acum, pe lânga puseurile spasmodice ale durerii, se mai afla ceva. Ceva scârbos, de care crezuse ca scapase când împlinise trei ani: îsi daduse drumul în pantaloni iar acum fecalele uscate îi creau o stare de greata, de dezgust. Un alt semn al regresului sau.

      Aproape ca-si pierdea cunostinta din nou. Într-un fel, aceasta era tocmai ceea ce-si dorea chiar daca, de fiecare data, aparea senzatia aceea si frica ce o însotea. Nu-i mai pasa. Acolo, în lesin, era liniste si pace. Tot timpul. Putea sa se odihneasca. Si putea avea siguranta ca nimic altceva nu-i mai putea fi luat.

      În cele din urma, lesina.

     

     

      Trezindu-se, realiza ca saculetul de pe capul sau disparuse, la fel si izul acela. Semn bun. Se puteau oare îndrepta lucrurile spre fagasul normal? În pantaloni persista senzatia de dezgust, iar madularele continuau sa-l doara dar era ceva mai bine. Era mai bine poate pentru ca-i fusese luat sacul de pe cap, si-i fusese stearsa fata de voma care-i arsese pielea.

      Ridica pleoapele si statu asa câteva momente. Se afla tot într-o încapere, de data aceasta însa tavanul nu mai era de un alb spalacit; de data aceasta tavanul era negru, era din placi de tabla vopsite în negru. Încerca sa ridice capul într-un târziu, dar fu inutil. Era ca si când gâtul i-ar fi fost rupt; aceeasi fulgerare îi trecu prin sira spinarii si se vazu nevoit sa renunte. Atunci îsi roti ochii si ceea ce prinse n câmpul vizual îi fu de ajuns pentru a sti ca se afla într-o baraca din lemn si ca afara se însereaza. Peretii erau alcatuiti din scânduri asezate una lânga alta, iar prin spatiile dintre ele o geana de lumina difuza îsi croia drum, strabatând camera ca o dâra de foc. Pe pereti nu se vedeau uneltele de gradinarit si nici drujba aceea mare si defecta. Nici în mijloc nu mai era masina de taiat lemne iar el era întins pe un pat din scânduri de brad si legat fedeles. Podeaua nu era altceva decât pamântul împodobit cu iarba de un verde autumnal. Nici linistea nu mai era. Acum era înlocuita de trilul pasarilor si de cântecul greierilor.

      Dintr-o data, camera se lumina. În fata ochilor lui prinsera sa salte aceleasi combinatii de culori. Dupa câteva momente, în car nu auzi nimic, totul reveni la normal. Era din nou întuneric. Pe semne ca fusese închisa usa. Acum o singura întrebare rasarea în mintea lui: Furul e în camera cu mine sau e tot afara? Raspunsul nu-l primi imediat. Dar îl primi. Simti respiratia sacadata a rapitorului. Îi mirosea transpiratia, si aproape ca-i vedea si licarul viclean din ochi. Toate acestea puteau fi foarte bine feste jucate de imaginatia sa însa nu erau. Pentru prima data de când se afla în captivitate, simtea ca e sigur de ceva. Era sigur ca cel care-l rapise este cu el în camera.

      -Unde dracu? se auzi din bezna o voce groasa, baritonala, ce-ti baga spaima în oase. Pentru câteva clipe el înceta sa mai respire, sperând ca astfel ca nu atraga atentia celui ce tocmai înjura scabros. Cauta sa-si îndrepte privirea spre el, dar nu intra în câmpul sau vizual nu înca.

      Se mai auzira niste mormaituri fara sens, apoi rapitorul exclama: Uita-te, nemernico! si ridica mâna în aer. Între degete tinea ceva ce reflecta una dintre razele palide de lumina care veneau printre scândurile ce alcatuiau baraca. Era o lama. O lama bine ascutita. Se îndrepta spre el cu lama ridicata amenintator. Ajunse lânga patul de lemn pe care era el întins si se aseza pe o margine. Acum îl putea vedea destul de bine. Era un barbat vânjos, barbos, cu nasul cârn, acvilin, si pometii usor ridicati. Parul tuns scurt statea vâlvoi în vârful capului, acoperind începutul de chelie. Era putin gras, iar sub barbie se vedea o gusa mica acoperita de barba, de asemeni, tunsa scurt. Ochii aveau sclipirea unei bestii în cautarea prazii. Tinea cu doua degete instrumentul bine ascutit, iar unul dintre ele sângera abundent. Picaturile stacojii de sânge cadeau pe pantalonii deja plini de pete cafenii ai omului întins pe patul de tortura. Gura rapitorului era într-o grimasa hâda ce-ti inspira neîncredere, nesiguranta. Urma ceva rau, era sigur de asta.

      Cu mâna libera, tortionarul prinse de camasa victimei sale si i-o smulse. Pieptul fara nici un fir de par îi era plin de pete livide si de rani proaspat deschise. Bratele tumefiate îti dadeau impresia ca sunt pline cu apa statuta. Duse lama pâna aproape de piele si ezita. Parea sa masoare din priviri marimea pieptului. Îsi reveni de-ndata si lama se apuca sa graveze litere de sânge pe pielea plina cu hematoame vinetii. Prima slova încrustata fu un F. Sângele tâsni precum dintr-o fântâna arteziana. Urma un O si un C. Cuvântul care se formase si din care sângele curgea în siroaie nestavilite era FOC. De-ndata ce-si duse la îndeplinire opera, tortionarul trase o linie profunda cu lama sub cuvânt. Aceasta patrunse atât de adânc în carne, ca se opri teapana într-o coasta. Nu se mai chinui s-o scoata si o lasa acolo, împlântata ca o sageata otravita.

      Dupa aceasta operatiune, omul se ridica de pe marginea patului si iesi din baraca.

      Pieptul îi ardea de durere, ca si când un cuptor de otelarie-i topea tone întregi de aliaj, de organe, de viscere amalgamate si chircite. Nu apucase sa opuna rezistenta. Strânsese din dinti si atât. Broboade mari de transpiratie îi împodobeau acum fruntea iar dintii-i ramasera în acea înclestare. Îsi ridica capul pentru doua secunde si observa ce-i facuse gealatul, observa ca-i lasase lama înfipta în coasta, iar atunci durerea se accentua, deveni de nesuportat.

      Apoi usa se deschise din nou si rapitorul reveni cu altceva în mâna. Se îndrepta spre patul de tortura si presara ceva pe cele trei litere rubinii. Parea o pulbere cristalina care capata culoarea sângelui imediat ce lua contact cu el. Atunci durerea deveni atât de puternica, încât el lesina.

     

     

      Se trezi din lesin spre dimineata. Era singur în baraca. Primul lucru pe care-l facu fu sa se uite la rana. Sângele se coagulase într-un mod respingator iar praful cristalin îsi încetase efectul, sarea îsi facuse pe deplin datoria: hemoragia se oprise. Lama nu se mai afla în rana, acum statea (probabil uitata) pe marginea patului. Un gând îi fulgera mintea: Daca as reusi sa-mi întind mâna si sa prind lama, as putea sa-mi tai legaturile de la brate si sa ma eliberez. Dar aici intervenea alta problema: Cum sa ies din baraca?. Oricum, cu mâinile libere pot face mai multe decât cu ele legate.

      Hotarî; trebuia sa încerce.

      Ridica capul cât de sus fu în stare si mai privi o data lama. Era tot acolo. Tot la fel de însângerata si tot la fel de taioasa. Se chinui sa largeasca legatura de la mâna stânga, si reusi. Acum trebuia numai sa-si întinda mâna si sa ia lama. Zi si facut; întinse mâna (care zvâcni într-un urlet de durere) si prinse lama, baga unghia sub ea si o ridica. Când sa o ia în palma, taisul aluneca si-l cresta la deget. Sângele purpuriu reîncepu sa curga din buricul degetului ranit. Se forta cât putu si (în ciuda durerii imense) reusi sa ia în palma lama.

      Era aproape salvat

      când usa se deschise si în canaturile ei aparu, ca iesind din lumina, omul acela semiobez, cu privire de ucigas. Tine în mâna un baros de marime mijlocie. Facu câtiva pasi spre pat si se opri, ca teleghidat. Se uita la cel întins acolo si începu sa zâmbeasca mefistofelic. Îsi continua drumul si, din doi pasi, fu lânga prici. Se apleca spre corpul contorsionat al victimei si o prinse de piciorul sanatos, ridica cracul pantalonului si se uita la el cu sadism. Începu sa-l mângâie ca pe un catelus si sa zâmbeasca.

      -Nu-ti fie frica! spuse el cu aceeasi voce de bariton. Mina i se schimba însa imediat si deveni cea a unui criminal neînsetat. Fii terorizat!! urla el si ridica barosul, care vâjâi strabatând aerul. Apoi se napusti asupra singurului madular întreg din corp: tibia. O lovi cu atâta pofta ca sângele care-i sari pe fata îl bucura. Scoase limba si aduna toate picaturile maronii de lânga orificiul bucal. Le înghiti, închizând ochii ca si când si-ar fi satisfacut o dorinta veche. Apoi mai ridica o data marele ciocan si-l mai avânta o data asupra tibiei. Barosul lovi, sfârtecând carnea si sfarâmând osul. Cel care statea pe patul celor mai groaznice suferinte începu sa strige; la început doar suspine retinute, iar apoi adevarate tipete dezlantuite. Urla ca din gura de sarpe, urla cât îl tineau rarunchii, urla de disperare, urla în agonia mortii. Si nimeni nu era sa-l auda

      Tortionarul se ridica si lasa sa cada barosul însângerat pe pamântul acoperit cu iarba verde. Un sunet sec se auzi în momentul în care unealta atinse solul, un sunet ce-i va reveni în minte pentru multa vreme celui schingiuit. În momentul urmator disparu pe usa. Odata cu el disparu si lumina. Usa fu zavorâta iar el ramase singur în întuneric. Singur cu durerea, prietena care nu-l va parasi niciodata niciodata.

      Ce avea cu el? Ce-i facuse sa merite asa ceva? Era oare posibil ca totul sa-i produca o atât de mare placere acestui criminal încât sa continue pâna ce el va ceda? Sau se va multumi la un anume punct sa-i aplice lovitura fatala? El spera din tot sufletul ce-i mai ramasese ca acest moment sa vina cât mai curând. Starea de abrutizare la care ajunsese nu era într-atât de joasa încât sa-i permita sa mai îndure mutilarea pentru mult timp.

      Dupa o vreme, când durerea mai scazu din intensitate, el îsi aduse aminte de lama pe care o strângea în pumn. Ridica (sfidând fiorul ce-i trecu prin sira spinarii) capul si privi palma strânsa. Din ea picurau boabe marunte de sânge, boabe care cadeau pe iarba si se împrastiau în alte boabe mai mici. Privi ca hipnotizat cum sângele se împrastie pe pamânt si cum se infiltreaza în el apoi se dezmetici. Daca voia sa scape de acest iad trebuia sa actioneze indiferent de cât de puternica i se parea ca este durerea. Desfacu pumnul si prinse lama între degetele tremurânde, o îndrepta înspre legatura mâinii stângi si începu s-o miste frenetic. Legatura ceda eliberând mâna. Încerca sa o ridice (avea nevoie de o confirmare a faptului ca înca era întreg) si fu placut surprins sa constate ca nu trebuie sa depuna nici un efort. Si, da, mâna înca îi apartinea. Duse lama la legatura mâinii drepte si efectua aceeasi operatiune. Si aici legatura ceda. Ridica si aceasta mâna, aducând-o unde fusese cea stânga. Da, o avea si pe aceasta. Le ridica atunci pe amândoua deodata, sa se convinga ca nu vazuse una si aceeasi mâna în cele doua dati. Ah, uite, doua, sunt doua!! Doua mâini ce înca se tin de acelasi corp

      Se ridica în capul oaselor cu un efort pentru a privi piciorul mutilat. Acesta chiar ca nu-i mai apartinea. Adica, nu putea sa-i mai apartina. Nici nu mai semana cu un picior. Sângele se scursese pretutindeni, naclaind totul, iar osul era complet sfarâmat. De ce mi-a facut asta? se întreba el din nou. Dar nu primi nici un raspuns. De ce?

      Îsi taie si legaturile de la picioare si se întinse înapoi pe spate cu gândul sa astepte noaptea

     

     

      Noaptea sosi aducând cu ea tenebrele sale de nepatruns. Cântecul pasarilor si al greierilor facea atmosfera sa-i para cât de cât pamânteasca. În ultima vreme asemenea sunete fusesera rare. Si si mai rare fusesera datile în care le constientizase. Întunericul patrundea pretutindeni si domina totul. Nici o raza de lumina, fie ea cât de fainoasa, nu mai intra prin crapaturile scândurilor baracii. Totul era acum cufundat în noapte. Totul!

      Doi ochi licareau în bezna baracii. Doi ochi în care se putea citi disperarea si durerea, dar mai ales durerea. Sclipirile acestor doi ochi faceau ca noaptea sa fie din ce în ce mai de nepatruns, deoarece sclipeau a razbunare, sclipeau a

      Oare sta aici în timpul noptii? se întreba el în gând în soapta. Nu se astepta sa primeasca un raspuns la aceasta întrebare, cum nu se astepta ca aceasta baraca sa fie în apropierea vreunui oras. Cu siguranta ca nu a facut prostia sa ma duca numai la câtiva kilometri de oras, îsi spuse el cu deznadejde. Se forta sa se ridice si acelasi fior de durere îi strabatu coloana vertebrala. Nu se dadu batut si mai încerca o data; acum izbuti sa se salte în capul oaselor si sa priveasca în jur. Era întuneric; cum se si astepta. Cu ajutorul mâinilor reusi sa puna piciorul zdrobit pe pamânt. La fel facu si cu celalalt. Acum statea în sezut pe pat. Stia ca nu va fi în stare sa umble, dar macar târâs putea sa mearga. Se arunca pe pamântul jilav si încerca sa amortizeze cât mai mult caderea, dar nu fu de-ajuns. Durerea îsi croi drum prin tot corpul, nelasând nici macar o mica portiune necercetata. Se târî asa pâna la usa, cu speranta desarta ca va fi descuiata. Era însa încuiata.

      Pâna aici totul merge bine! îsi spuse el optimist.

      Continua sa se târasca, viermuind aidoma unui sarpe, ajutându-se de mâini si ajunse pâna la capatul patului. Daca usa nu e descuiata, nu-mi ramâne decât un singur lucru de facut: sa sap eu un loc pe unde sa pot iesi, gândi. În capatul patului se vadea ca e cel mai bun loc. În cazul în care nu termina în noaptea aceasta, putea sa astupe sapatura cu ceva si sa o continue a doua noapte.

      Se puse pe sapat. Gasi un capat de coada de grebla (sau ce-o fi fost) si începu. Desi mâinile, si nu doar mâinile, îl dureau cumplit, el continua sa sape cu înversunare. Tinea viata lui de ceea ce facea în noaptea aceasta. Trebuia sa iasa de aici, din baraca. Daca va mai ramâne mult, El îl va omorî. El e un sadic, îti dadeai seama de asta din primul moment în care-i întâlneai privirea. Cum de nu-si daduse seama în seara aceea? Atunci când îl întâlnise. Fusese cu adevarat un prost. Asa e daca esti slab de inima si ti se face mila de orice. Cine-l pusese sa se apropie de El si sa-i arunce bani în caciula aia blestemata? Cine? Dar acum stia; daca va scapa cu viata din aceasta situatie (lucru foarte putin probabil) va sti sa nu se mai apropie niciodata de cersetori si de oameni de felul lor. Facuse o eroare care poate îl va costa viata. Gresise!

      Dar de unde aveai sa stii ca nu e cersetor? De unde aveai sa stii ca e un maniac? Si cum de-ti amintesti acum noaptea aceea, în vreme ce numele tau îti este înca în ceata? O iei razna. O iei razna rau de tot.

      Sapa, mai bine

      Mâinile continuau sa sape tot mai adânc, tot mai adânc. Precum o cârtita încoltita de-un câine turbat. Într-un târziu reusi sa scoata mâna de partea cealalta a peretelui de scândura. Acum tot ce mai avea de facut era sa largeasca scobitura. Prima data însa avea nevoie de putina odihna. Munca aceasta îl secatuise de ultimele rezerve de putere, lasându-l fara vlaga. Se întinse pe pamântul reavan si închise ochii. Încerca sa se gândeasca la lucruri placute, dar singurul lucru care-i venea în minte era sunetul acela sec al barosului lovind solul. Acel sunet se repeta ca un ecou, ca o reverberatie ce nu are sfârsit, iar aceasta îi agrava stare de spirit si asa deplorabila. Se ridica si reîncepu sa sape.

     

     

      Zorile îl prinsera înca sapând.

      De-ndata ce lumina soarelui cuteza a se arata printre scândurile baracii, el se hotarî sa suspende munca pâna noaptea viitoare. De frica de a nu fi descoperit, împinse patul pâna în dreptul gaurii înca destul de mici pentru el, apoi se întinse din nou pe scândurile întepatoare ale priciului. Îsi rândui legaturile în asa fel încât sa nu dea de banuit ca fusesera taiate si aseza lama în locul de unde o luase cu o noapte în urma. Acum putea în sfârsit sa stea sa-si recapete puterile de care avea atât de mare nevoie. Durerea încetase sa mai aiba perioade de liniste si pace; acum exista doar suferinta, doar chinul cu care se luptase o noapte întreaga.

      Îsi atinti privirea spre tavanul subred si aproape ca adormi. Ochii împaienjeniti pareau injectati în orbitele înconjurate de cearcane grele. Durerea se diminua si facea loc unei pseudo-satisfactii. Piciorul sfarâmat nici nu mai emitea durere, era ca si când nu l-ar mai fi avut. Cu siguranta ca-l va pierde.

      Gândurile îi fura spulberate de usa masiva care se deschise cu un scârtâit sâcâitor. În cadrul ei aparu, cum era si de asteptat, rapitorul, cu aceeasi expresie a fetei, cu aceeasi satisfactie morbida de a-si vedea victima chinuindu-se si cu aceeasi privire care arunca sageti înrosite în focul Gheenei spre cel suferind. De data asta nu mai tinea nimic în mâna, iar el spera sa fi venit numai pentru a inspecta camera. El facu câtiva pasi în interiorul încaperii în care se simtea un puternic iz de transpiratie amestecat cu mirosul de fecale si de urina. Se uita în jur, rasuflând din greu pe nas, ca un taur care, intrând în arena, da cu ochii de pelerina stacojie a toreadorului, dupa care se întoarse si pleca trântind usa în urma lui.

      Era bucuros. Era bucuros ca nu venise pentru a-l mai schilodi, pentru a-i mai pisa vreun os; si era bucuros ca nu observase urmele pamântii de pe genunchii pantalonilor si de pe mâini. Rasufla usurat si închise ochii. Adormi.

     

     

      Se trezi tocmai când soarele apunea. Se trezi cu regret pentru ca acest semn fusese unul pe care-l putea considera un somn linistit. Îi prinse bine. Îsi recuperase forte noi si era gata pentru evadare. Tot ce mai trebuia sa faca era sa mai astepte vreo ora pentru ca întunericul atât de familiar sa-l îndeparteze pe rapitor iar apoi sa mai largeasca putin gaura.

      Se puse pe asteptat.

      Astepta o ora. O ora în care nu se întâmpla nimic, nu se auzi nimic si nici nu se vazu nimic. Ar fi putut jura ca El plecase. Dar era mai prudent sa astepte noaptea.

      Mai astepta o ora iar tenebrele se lasara pentru a treia oara de când era el constient. Strânse din dinti si se ridica în sezut. Durerea care-l însotise în acest lung cosmar înca neîncheiat era si acum de partea sa. Începea sa se obisnuiasca cu ideea ca va mai avea parte de aceasta amica pentru mult timp, si înca pentru si mai mult timp va trebui sa traiasca cu amintirea celor întâmplate în baraca de scânduri, si mai mult decât atât cu amintirea sunetului sec al barosului cazând, tunând înfundat pe covorul de verdeata.

      Facu un ultim efort si se prabusi pe iarba rece. Acum nici durerea nu ma va mai opri, susura el printre dinti si începu sa se târasca spre capatul patului. Îsi sprijini umarul de el si se cazni a-l împinge. Eforturile sale dadura roade; patul (nu prea greu) se misca încetul cu încetul, scotând la iveala gaura ce urma sa-i aduca libertatea.

      Dupa o mica pauza, începu sa sape cu aceeasi bucata de coada de grebla. Pamântul sarea în toate partile, ascunzând vederii iarba de un verde muribund.

      Dupa o ora de munca trudnica, locul evadarii era gata. Arunca coada de grebla si se întinse pe spate, rasuflând din greu. Mâinile îl dureau îngrozitor iar capul îi zvâcnea spasmodic de parca urma sa explodeze. Dar cu toate acestea era fericit. Reusise sa îndeplineasca prima faza a planului sau. Urma faza a doua, si cea mai grea. Trebuia sa se târasca si sa ajunga la satul cel mai apropiat cât de repede posibil pentru a cere ajutor. Si toate astea cu teama ca este urmarit si ca poate muri în orice moment. Pâna aici fusese usor, floare la ureche. Acum urma greul

      Se odihni o vreme, dupa care încerca sa se strecoare afara. Ar mai fi putut sapa, astfel încât iesirea sa nu creeze nici o problema, dar dorinta sa de libertate îl oprise si-i spusese ca timpul avea un pret pe care nu-l mai avusese niciodata în viata sa. Asa ca acum trebuia s-o ia metodic. Prima data mâinile, dreapta, stânga, asa, apoi capul, ah, sunt afara, respir aerul libertatii, apoi

      apoi se deschise usa. El statea acolo, cu barosul în mâna, privind-l cum se chinuieste sa evadeze. Îl privea cu ochii unui om care asista la încercarile unei râme de a fugi de ciocul hraparet al gainii. Nici nu se grabi. Merse cu pasi mici si siguri spre el si-l prinse de picior. Atunci el începu sa strige de durere. Glasul sau se pierdu în noaptea apasatoare. Durerea porni de la picioare, în special de la piciorul zdrobit de baros, si se instala în creier, dupa ce strabatu tot corpul. Totul devenise acum o afacere de viata si de moarte. Era constient de lucrul acesta. Ori El îl omora pe el, ori el îl omora pe El; una din doua. Îl trase înapoi în camera pe care ajunsese sa o cunoasca mai bine ca pe propriul buzunar si-l târî pâna la jumatatea baracii.

      -Vroiai sa scapi, ai?! spuse El printre dinti. Credeai ca-s asa de prost, aia?! continua. Crezi ca nu ti-am vazut pamântu de pe pantaloni, ba? Asta crezi?! Ma crezi un prost, ai?! zise El dându-i palme puternice peste fata.

      Nu apucase sa spuna nimic, numai sa strige (ceea ce-i venea din instinct deja). Nu-si credea ochilor si urechilor ca totul luase o întorsatura atât de brusca. Era de necrezut; înca doua minute si ar fi fost salvat, liber; în schimb Nu, nu; nu era posibil. Trebuia sa fie un vis, o închipuire, un produs al imaginatiei. Durerea, durerea e adevarata, o poti simti, nu e un produs al imaginatiei, o parte din el spunea, totul e adevarat, si daca nu te grabesti sa-i vii de hac acum, îti va veni El tie!

      În timp ce El continua sa-l palmuiasca si sa îndruge de toate culorile, el îsi plimba mâna peste iarba matasoasa în cautarea barosului. Îl scapase din mâna când îl prinsese de picior. Acel ciocan pe care nu-l va uita pentru tot restul vietii sale (daca va fi vreun rest!), acel ciocan era unica sa scapare acum, unica solutie. Dar era prea departe de el pentru a putea sa-l ajunga. De-abia îi atingea capatul cozii Poti, trebuie sa poti, nu se poate sa nu poti, spuse aceeasi parte din el. Îsi întinse mâna cât de departe izbuti si prinse barosul cu doua degete. Dar îl scapa din nou, rata ocazia pentru ca El îl trase mai spre usa.

      -Ce, crezi ca ai sa-mi dai cu barosu-n cap, bastardule? întreba El observând eforturile lui de a atinge obiectul greu. Nu. Nu vei reusi niciodata. Cine-mi mai tine mie de urât? Cu cine o sa ma mai joc eu, daca tu vrei sa-mi dai cu barosu-n cap? Las ca-ti arat eu cine-i stapânu aici!

      Spunând acestea, îsi lua mâinile de pe pulpele lui si se ridica în picioare. Îsi scuipa în palme si si le freca una de alta, ca un clacas înainte de a se apuca de treaba.

      Acum e momentul, acum! striga o voce în el.

      Îsi aduna toate fortele si se târî pâna ce prinse barosul de coada.

      -Nuuu! striga El si se apleca sa i-l ia.

      !Acum!

      Barosul se ridica în aer si cazu cu un vâjâit, ca un fulger naprasnic, în moalele capului rapitorului. Un sunet sec, asemenea celui facut când atinse solul, se auzi când barosul atinse capul Lui. Ciocul barosului se afunda în craniu si-l sparse, iar sângele împleosca totul în jur. El cazu. Când corpul atinse pamântul, se auzi o bufnitura de parca se prabusea lumea. O lume a terorii.

      Totul se terminase. Cosmarul luase sfârsit si linistea domnea din nou, acea liniste calma, deloc tensionata, acel gen de liniste care nu streseaza. Greierii si pasarile contenisera sa mai cânte, iar vântul încremenise. Numai durerea nu contenea, ea era o prietena care nu-l va parasi niciodata; o prietena care nu ne va parasi niciodata.

     

     

     

     



     

      -Domnule Negrea, familia dumneavoastra a fost anuntata, vorbi o femeie îmbracata în alb ce statea în fata patului de spital în care se afla el.

      Familie. Negrea. Am o familie.

      Gânduri dezlânate.

      -Dar El? întreba domnul Negrea.

      Asistenta ezita o clipa, dupa care spuse:

      -A fost gasit de politie în locul identificat de dumneavoastra mort!

      L-am omorât!

      El tacu si închise ochii. Zâmbi.

      -Va simtiti mai bine, domnule? întreba infirmiera. Ati trecut prin multe.

      -Da mult mai bine! bolborosi el satisfacut.

      Infirmiera îi mai aranja o data perna, si pleca.

      Da. Se simtea cu adevarat mult mai bine. Nu se mai afla într-o baraca, ci într-o camera de spital; nu se mai afla într-un pat de scânduri, ci într-un pat cu saltea moale si asternuturi bine primenite, si nu-i mai venea în minte sunetul acela sec acum singurul lucru care-i venea în minte

      (Negrea. Si am o familie.)

      era îndemnul la somn. Dar adevaratul motiv pentru care se simtea realmente mai bine era ca durerea disparuse. Era fusese atenuata de sedative iar somnul îl chema, ca beatitudinea demult uitata, acel somn mult dorit si mult asteptat. Somnul uitarii.

     

© Copyright Mircea Pricăjan
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online