evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Odă pentru Măria Sa, Îngerul nostru  -  Luminile oraşului XVII  -  Meduza (XI)  -  Epsilon  -  Dialog cu Ion Luca Caragiale  -  Solilocviu  -  Nick  -  Simbioza  -  Povestea gândacilor  -  O viaţă fără început şi fără sfârşit  -  Canicula  -  Jurământul  -  Luminile oraşului XVIII  -  Meduza (II)  -  Hoţul de timp  -  Primăvara nucleară  -  Omul cu păsări  -  Cartea cu autor necunoscut  -  Luminile oraşului XIX  -  Homus trolEIbuzus  -  Luminile oraşului III  -  Castravetele  -  Himera  -  Zodia de apă - Niagara poetry  -  Jocul Zeilor (VIII)  -  Cinci personaje în căutarea unor măşti vesele  -  Poveste de mahala IV : A înnebunit lupul!  -  Petrecerea  -  Interferenţe  -  Comando Fox  -  Arta fugii în cinci acte  -  The Alien Revolution  -  Fereastra din spate  -  Altă Poveste(?) modernă  -  Invizibilul  -  Poveste de mahala II : Oiţa rătăcită  -  Lumea prin ţeava puştii  -  Exterminatorul  -  Cercul  -  Luminile oraşului XII  -  Outland  -  Scrisoare din Hipercubul 13  -  Metastază  -  Sunet pentru suflet  -  Rochia străvezie  -  Visul  -  Mesajul  -  Ultimul Paradis  -  Drum bun  -  Aici şi acum


Vatmanul - Purificarea

Mircea Pricăjan



Publicat Marţi, 6 Mai 2003, ora 10:05

      I. Purificarea

     

      Fata tipa. Are o masea cariata. O vede când deschide gura, mare cât sa-i încapa pumnul în ea si marginita de doua buze groase, voluptoase, care l-au atras înca de la început. Îi vede maseaua cariata si i se face scârba. Putina grija, putina atentie, o periuta, un tub de pasta de dinti, putina atentie la igiena bucala, un periat dupa fiecare masa, sau, cel putin, înainte de-a se culca, si ar fi scapat de caria aia. Dar nu. Ea-i neglijenta. Pune pariu ca nici macar parul nu si-l spala regulat. Uite. Pare naclait si încâlcit. Vopseaua aia rosietica nu-i de ajuns sa-i ascunda neglijenta. E sigur ca, daca s-ar uita mai îndeaproape - si daca ar aprinde lumina - ar vedea fulgii de matreata presarati printre firele lipite unele de altele. Doamne, cât uraste el chestia asta! Igiena personala e-un lucru elementar, pentru numele lui Dumnezeu. Cui îi place sa se balaceasca în propria mizerie, în propriile secretii ale glandelor sale sudoripare, în sucul-sau-propriu, la drept vorbind, acela, ei bine, nu e demn de-a se numi om. Si asta cu atât mai mult la o femeie. Si înca la una care se tine frumoasa. Asa cum e asta.

      Face o scurta pauza, pentru a respira, apoi mai sloboade un tipat ascutit, care-ar face sa se sparga un geam mai subtire. El îi vede din nou caria - o gaura neagra în siragul de dinti albi ce straluceste în lumina difuza din camera. Închide ochii. Nu mai suporta privelistea aceea.

      Însa îi simte respiratia.

      E sacadata, gâfâita, puternica si urât mirositoare. Odata cu tipatul acela de sirena ranita în înotatoare ies o multime de miasme amestecate, formând o duhoare dintre cele mai oribile. E o combinatie între damful de canal înfundat si o tona de peste putrezind sub soarele torid al verii.

      Încearca sa le separe.

      Nasul i se ridica în aer, departe de gura fetei, acolo unde izurile sunt mai raspândite, si se concentreaza. Cu nara stânga reuseste sa identifice un miros dulceag. Pare frisca. Da, frisca; frisca cu mult, mult zahar, îndulcita atât de mult c-ar putea fi la fel de bine folosita la încleierea lemnelor. Si mai e ceva. Un lichid. Vin. Vin spumant. Sampanie. Da. Desigur. Tort de frisca si sampanie. Probabil ca fata se întorcea de la o aniversare. Unde servise, printre multe altele - (socotind atât dupa amalgamul de mirosuri ce-i dau navala din gura, cât si dupa formele corpului sau masiv) - servise si tort cu frisca si bause si sampanie. Daaa... Bravooo!... Ai reusit! Ai gasit acul în carul cu fân. Ei bine, un ac. Sa vedem daca mai gasesti si altele...

      Se concentreaza si mai mult. Strânge din ochii pâna ce-i simte gata sa explodeze, încrunta din sprâncene iar gura se transforma într-o expresie a efortului crescând.

      Nu poate scapa de izul acela dulceag.

      E acolo. Prezent. Persista în fata celorlalte mirosuri. Îi acapareaza simturile.

      Ameteste.

      În urechi aude un suierat constant, sâcâitor.

      E tipatul asta bezmetic, de femeie încoltita!

      Numai ca nu e asa.

      Tipatul a început sa se dizolve în suieratul asta înca dinainte sa reuseasca el sa distinga cele doua mirosuri.

      Apoi îsi aduce aminte.

      Asa-i suiera lui urechile când se concentreaza prea tare. Presiunea, banuieste. Creste, creste, creste, pâna când îi acutizeaza toate simturile, iar ele încep sa bâzâie ca toti dracii, aidoma unor microfoane asezate alaturi si date la maxim.

      Uraste suieratul asta înnebunitor. Si e nevoit sa-l suporte de fiecare data, de fiecare blestemata data când depune un efort mai mare. De fiecare data când se concentreaza si el sa priceapa mai bine ce-i spun ceilalti sau când vrea si el ca tot omul sa distinga cu claritate ce imagini ruleaza pe ecranul ala nenorocit din sala aia rece de cinema, de fiecare data trebuie sa suporte suieratul asta. Nu mai poate. Îl scoate din minti. Îi vine sa urle. Si ar urla într-adevar daca n-ar fi vecinii care sa-l auda. Si care, daca ar auzi ar intra la idei. Pentru ca asa sunt vecinii lui. Pentru ca asa sunt toti vecinii.

      Si pentru ca nu poate striga, deschide ochii si renunta la ideea de-a separa mirosurile. Oricum, la ce l-ar ajuta sa stie ce-a mâncat fata asta la petrecerea aia idioata?

      Se apleaca din nou asupra ei.

      Facând abstractie de maseaua aia cariata si de mirosurile ce-i ies din gura, fata e frumoasa. Nu la fel de frumoasa precum au fost celelalte fete dinaintea ei, dar frumoasa.

      În lumina slaba aruncata cu scârba de becul din statie, fata parea sa aiba o aura în jurul ei, o aura pe care el nu a mai vazut-o de mult timp la vreo fata. De obicei, asta se întâmpla chiar foarte rar. O data la câteva luni. Ultima... eh, când fusese? Nu e sigur, dar daca s-ar concentra

      (nu nu nu te concentra bâzâitul urechile durerea nu te concentra nici nu te gândi la asta)

      ar putea sa-si aduca aminte. Însa nu vrea sa se concentreze. E constient de efectele pe care aceasta actiune le-ar avea asupra lui. L-ar face sa-si iasa din minti. Si e mai bine pentru el ca sa nu mai vorbim de sarmana fata sa nu-si iasa din minti.

      A trecut multa vreme de când a întâlnit-o pe ultima fata care sa poarte o asemenea aura. Aura e un semn. Si-a dat seama de asta când a apucat s-o cunoasca mai bine pe prima fata... ei bine, prima fata care sa-i placa. Nu, prima fata de care sa se îndragosteasca. Pentru ca, la urma urmei, asta se întâmpla, nu? Se îndragostea de ele. Aura era semnul dat de Cel de Sus, un fel de raza luminoasa care s-o scoata în evidenta pe cea potrivita lui. El asa crede. Asa e convins. Iar pâna acum nu a dat gres niciodata când le-a ales. Chiar daca la început se împotriveau, se zbateau în bratele lui, în cele din urma ajungeau sa-l asculte si sa-si dea seama ca el este acela, el este cel pe care-l cauta. Asa crede. A vazut asta de fiecare data în privirile lor. Admiratia si teama. Exact lucrurile care sunt necesare într-o relatie barbat femeie. Asa crede. Ea trebuie sa-l admire si sa-i fie, în acelasi timp, teama de el. Pentru ca el este cel ce-o are în stapânire. El este cel lasat de Dumnezeu sa-i poarte de grija, iar daca n-ar fi el, cine stie ce i s-ar putea întâmpla ei. Asa crede.

      Parul ei roscat - la început nu si-a dat seama ca e vopsit - stralucea în bataia luminii. De la distanta la care se afla nu putea sa vada în detaliu. Si nu atât pentru ca lumina nu-i permitea, cât pentru ca de fiecare data când o întâlneste pe cea cu aura, imaginea i se încetoseaza, de parca Cel de Sus nu-i permite sa vada amanuntul - care e întotdeauna prea... pamântesc - ci numai întregul, perfectiunea întregului - divinul. Cel de Sus nu-i permite sa vada decât ceea ce doreste el sa vada. Silueta ei era desavârsita - înfasurata în haina rosie lunga aducea cu silueta unui înger. Înalta cam cât sa-i ajunga la umar, calca lin de la un capat la altul al statiei. Se vedea clar ca i se facuse frig. Aburii îi ieseau din gura în valuri. Lui îi adusesera aminte atunci de bulele albe de deasupra capetelor personajelor din benzile desenate în care apare textul. Îsi freca mâinile neînmanusate una de alta, din când în când sufla în ele facute caus, însa asta nu avea darul s-o încalzeasca. Probabil ca asta îl atâtase si mai mult. Adica, nu doar ca avea Aura, dar era si neajutorata. Neajutorarea a semnificat pentru el un fel de invitatie. De parca gesturile ei ar fi spus: Mi-e frig si somn, sunt neajutorata; nu se gaseste cineva care sa aiba grija de mine? Va rog! V-as fi recunoscatoare... Cum ar fi putut s-o lase acolo? Trebuia s-o ajute. Trebuia sa-i ofere protectie. Ea era îngerul trimis de Dumnezeu pentru a-i potoli lui poftele.

      Asa ca a oprit si a deschis usa. Ea a urcat fara nici un cuvânt si s-a asezat pe scaun.

      Ceva mai târziu au facut si cunostinta.

     

     

     

     



     

     

      Din Jurnalul meu cel de toate zilele:

     

      Imediat ce-am vazut-o am stiut ca ea trebuie sa fie aleasa mea. Chiar daca nu mi s-a mai aratat de mult una am fost convins ca aceasta trebuie sa fie. Vreau sa spun nu era nimic care sa ma faca sa ma îndoiesc. Asa si trebuia sa se întâmple. Nu degeaba am avut io visul ala azi noapte.

      Deja mi se încetosase privirea. La început am crezut ca-i ceata. E la o adica iarna si ceata apare si dispare fara veste. Mi s-a mai întâmplat si alta data. Sa apara ceata vreau sa zic iar io sa cred ca-i semnul Tau si sa nu fie decât ceata provocata de temperatura... sau ce dracu

      Doamne iarta-ma mi-a scapat far sa-mi dau seama

      sau ce provoaca ceata voiam sa zic.

      În fiecare zi vad fete cu sutele si nici una nu are aura. Nu întotdeauna. Pentru ca Tu nu mi le arati decât pe cele cu adevarat vrednice de darul Tau. Stiu. Si tocmai de asta când am vazut-o pe fata asta cu aura înconjurând-o si facând-o sa straluceasca atât de familiar sau familial nu stiu! m-am bucurat ca un copil. Nici nu-mi venea sa cred. Nu-i nevoie sa-Ti mai spun cât de mult tânjeam dupa înca una. Ti-am repetat-o cred pe fiecare pagina din Jurnalu asta.

      De aia-Ti multumesc

     

      [mai multe pagini goale, doar cu câte un Doamne, Tie-ti multumesc mâzgalit în câte un colt]

     

      Stiu ca nu ai timp prea mult pentru un umil muritor ca mine de aia nu am de gând sa Te plictisesc cu toata povestea. Stii doar ca nu as face nimic care sa Te mânie... Asa încât tot ce-ti voi mai spune e ca a mers bine fara incidente. Iar eu ma simt din nou în forma

      Sunt pregatit Doamne pentru ce ma asteapta

      Te rog sa ma ai în paza si pe viitor

      Si sa nu uiti de mine.

     

     

     

     


     

     

      Partea cea mai neplacuta din toata treaba asta era ca, în cele din urma, ceata se ridica si-l lasa fata în fata cu adevarul. Cu realitatea. Realitate care uneori se confunda cu o masea cariata sau cu un miros infernal al gurii. Sau, cum i se întâmplase ultima data - acum îsi amintea - cu un neg hidos pe frunte, un neg din care cresc fire negre lungi de par.

      Insa ceea ce-l face sa treaca peste amanuntele acestea... pamântesti, este chiar constiinta misiunii sale divine si a faptului ca fata i-a fost aleasa cu un anumit scop si dintr-un motiv bine întemeiat.

      Te rog, Doamne, fii cu mine!

      Mâinile fetei sunt legate de pat cu cordonul de la telefon. De picioare nu a apucat înca sa se ocupe si acum se zbat ca tentaculele unei caracatite strapunse de-un harpon înrosit. Se aseaza cu genunchii pe pulpele ei si-i anihileaza miscarile dezordonate. Asa parca e mai bine. Daca ar putea opri si tipatul asta...

      Scruteaza cu privirea camera întunecata, dar nu vede mai nimic. Ceata care o învaluia pe fata s-a retras, ce-i drept, dar cealalta ceata, ceata care-l însoteste tot timpul, e înca acolo. Nu-i permite sa vada bine. Îl împiedica. Asa cum l-a împiedicat tot timpul. Va trebui sa ia masuri în privinta asta. Dar nu acum. Acum e ocupat.

      Pipaie cu mâna dreapta sub pat, sperând sa dea de ceva ce-ar putea fi utilizat drept calus. Degetele mângâie mocheta mitoasa, ating ceva tare (Ah, aici erai!), stiloul lui preferat, merg mai departe si prind în înclestarea lor o forma inerta, moale, o bucata de cârpa. Când se uita mai îndeaproape la ea vede ca e vorba de un ciorap. Înainte de-a se baga în pat, are obiceiul de-a-si arunca ciorapii care pe unde.

      Fata continua sa tipe.

      De unde-atâta energie, domle?

      Cu mâna stânga o prinde de maxilar si-i imobilizeaza capul. Apropie ciorapul de fata ei si i-l îndeasa în gura. Gata. Tacerea se lasa în camera.

      Tacerea?!

      Tipatul!!

      Doamne, fata tipa! Tipa tare! Cum de nu mi-a picat fisa?!

      De-abia acum realizeaza câta galagie probabil ca iesise din apartamentul sau. Degeaba. Acum e prea târziu sa faca ceva. Mai mult ca sigur ca vecinii au sunat deja la Politie. Se va trezi imediat cu doi sergenti rebegiti de frig la usa. Ce le va spune?

      Va rog sa ma scuzati, n-am fost atent. Trebuia sa-i fi pus calus de-ndata ce-am observat ca vrea sa tipe. Ma scuzati, n-o sa se mai întâmple. Vreti o cafea? O puteti servi pâna ce-mi termin eu treaba. Apoi putem sta de vorba în liniste. Voi fi si eu mai calm, atunci. Îmi voi fi ostoit nevoile. Ce ziceti?

      Politistii vor scoate pistoalele si-l vor ameninta cu ele... sau vor accepta?

      Pentru orice eventualitate, va trebui sa-i trimita pe ultimul lor drum.

      Numai gândul la ce l-ar obliga fata sa faca e destul ca aburii nebuniei sa-i îmbibe creierii obositi de nesomn si tensiune. Acum e hotarât sa termine cât mai repede. Si-ar dori sa se poata juca putin, sa petreaca putin timp cu cea pe care i-o alesese Cel de Sus Însa nu mai e posibil. Regreta.

      Purcede la treaba.

     

     

     

     


     

     

      Nota de pe ultimele pagini ale unei Biblii franjurite de uzura:

     

      Am avut un vis azi-noapte, si-n vis mi-a aparut Domnul, Dumnezeu. L-am ascultat cu piosenie si iata ce mi-a vorbit:

      Tu, slujitorul meu, de acum înainte vei îndeplini tot ce-ti voi cere, caci aceasta este vointa Mea. Sa nu pui nici un moment sub semnul îndoielii cuvintele mele. Acela ce o face, nu va intra în împaratia Mea si va haladui pe vecie în pustia Necuratului. Crunta va fi razbunarea Mea, de nu Ma vei asculta.

      Asculta, asadar.

      Eu sunt Domnul, Dumnezeul tau si-ti poruncesc sa faci întocmai cum te voi îndruma eu. Tu trebuie sa-mi fii mâna de pamânt, cel care mijloceste îndeplinirea dorintelor Mele. Am lasat pe pamânt fiinte care nu meritau. Le vreau înapoi. Tu le vei gasi. Însa nu trebuie sa-ti faci gânduri din pricina aceasta, caci vei sti când vei întâlni o asemenea fiinta. Eu, Domnul, Dumnezeul tau, ti le voi arata. Tu va trebui numai sa-ndeplinesti munca ce ti-o voi încredinta. Iar munca aceasta este Sfânta.

      Fiintele de care-ti vorbesc sunt toate de sex femeiesc si toate poarta cu ele pacatul. Eu le cunosc. Tu va trebui sa le pregatesti pentru împaratia Mea. Le vei aduce la tine si le vei arata Pacatul. Asta-ti spune Domnul, Dumnezeul tau, si sa nu pui la îndoiala cuvintele Lui. Le vei arata Pacatul, caci ele nu-l cunosc înca. Apoi le vei purifica. Numai astfel le pot primi în împaratia Mea. Iar purificarea se face prin foc.

      Ai înteles, tu, slujitorul meu?

      Astfel vei face, si nu altfel.

      Acum, trezeste-te, si purcede la treaba.

     

     

     

     


     

     

      Ceea ce si face.

      Se ridica de pe pat si deschide jaluzelele astfel încât sa patrunda mai multa lumina. Vrea sa vada totul cu claritate. Îi place sa vada cum reactioneaza fiecare la... tratamentul sau. Lumina da la iveala o încapere neîngrijita, cu o masa de lucru dezordonata, acoperita cu hârtii mototolite, un caiet cu scoarte roase, creioane, pixuri si o Biblie ferfenitita; se mai vede un dulap masiv, vechi, zgâriat, o comoda mica si aglomerata, si, bineînteles, patul. Si acesta e într-o dezordine conforma cu restul camerei. Asternuturile albe sunt îmbotite si adunate toate la picioarele lui, aruncate acolo de zbaterile dezlantuite ale fetei. O perna zace flasca lânga noptiera din dreapta.

      Se duce înapoi catre pat, împiedicându-se de o pereche de pantofi vechi. Asemenea ciorapilor, înainte de-a se culca obisnuieste sa-si arunce pantofii prin camera.

      Fata se agita în pat si din gura sa astupata ies sunete înfundate. El zâmbeste, bucuros ca i-a venit, totusi, ideea de-a-i pune un calus. Poate ca putin cam târziu, dar... Culege de pe jos (pe jos par sa se gaseasca toate hainele sale!) un cordon, pe care-l foloseste sa lege de pat picioarele fetei. Asa. Acum e imobila. Încercarile sale de-a se zbate întâmpina acum niste legaturi puternice. Acum poate purcede cu adevarat la treaba.

      Deschide sertarul noptierei de lânga pat si scoate de acolo un cutit cu lama scurta., scânteietoare. Plaselele cutitului sunt fabricate din imitatie de lemn si se potrivesc perfect în mâna lui. Face câteva miscari fluturate cu cutitul pe deasupra capului fetei si-i savureaza teama din priviri. Fata vrea sa strige, se îneaca, tuseste în ciorapul-calus, ochii i se deschid mari si exprima o teama pe care nu au mai exprimat-o niciodata pâna acum. Lui îi face placere. Îl excita. Pentru prima data de când a vazut-o pe fata asta, se excita La început, când aura înca exista în jurul ei, a simtit o oarecare urma de excitare, însa chiar si aceasta a disparut când i-a vazut caria si i-a simtit putoarea gurii. Se pare ca numai frica îl mai poate excita. Se bucura, rânjeste, fericit ca nu va întâmpina dificultati în savârsirea operei lui Dumnezeu.

      În cele din urma se opreste cu cutitul la primul nasture al bluzei fine în care e îmbracata fata. Dintr-o miscare rapida, acesta zboara prin camera si aterizeaza lânga perechea de pantofi vechi. Coboara la al doilea nasture si executa aceeasi miscare. Si acesta sare prin aer si aterizeaza undeva, departe, într-un loc neluminat.

      Continua astfel, pâna ce bluza sta deschisa, expunând vederii o piele albicioasa, brânzoasa. Numai sutienul e negru în toata aceasta întindere alba. Sânii de dedesubt par moi, si, daca ar deschide copcile sutienului, el e sigur ca s-ar revarsa pe laturi, ca doua pungi elastice cu apa. Exact asa se si întâmpla. Doar ca nu are rabdare cu copcile si taie sutienul cu cutitul la îmbinarea celor doua cupe. Taie si bretelele si arunca resturile ciopârtite prin camera. Sfârcurile rozalii sunt la o distanta de jumatate de metru unul de altul. Daca n-ar sti ca e fata, ar putea la fel de bine sa creada ca e un barbat ceva mai gras, atât sunt sânii de moi. Acest lucru îl dezgusta. Si mai mult decât orice, îl dezgusta ca a putut-o considera frumoasa. Cum de i-a ales-o Dumnezeu tocmai pe aceasta? De obicei îi alege fete cu adevarat frumoase, bine proportionate, cu sâni mici si tari, cu sfârcuri ce stau semete catre pieptul lui; nu asa ceva... Cu ce gresise? Gresise?

      Renuntând la framântarile sale, coboara cutitul mai jos, spre fusta scurta, strâmta, care-l face sa se întrebe cum de a reusit sa o îmbrace. Fara sa ezite, taie materialul de-a lungul. Trage apoi cu forta si arunca fusta în întuneric. Si chilotii sunt tot negri. Ceva-i spune ca negrul e o culoare care o face sa creada ca arata mai slaba.

      Da sa-ti spun ceva, papuso: un elefant tot un elefant îi chiar daca-si pune mustata.

      Larma cutitului e bine ascutita si taie chilotii cu o usurinta inimaginabila. Barbatul nu mai conteneste sa rânjeasca.

      Gata. A terminat. Acum fata sta sub el complet goala. Se zvârcoleste deznadajduita ca si când s-ar afla într-o cusca plina cu serpi veninosi. Barbatul se ridica în genunchi si o contempla. Corpul e într-adevar disproportionat; cu solduri mari si durdulii, cu un smoc mare si negru ca smoala de par pubian si cu sânii aceia flescaiti. Nu, mai bine sa nu se uite la corpul ei. Mai bine sa renunte. Asa cum a facut si cu mirosurile ce-i ieseau din gura. Mai bine sa se fixeze pe ochi, mai bine sa priveasca singura parte din toata fiinta ei care-l excita. Mai bine.

      Fata are ochi negri, mici, cu gene lungi si întoarse în sus (artificial, banuieste el). Însa nu ochii propriu-zisi îl excita. Ci privirea pe care acestia o exprima. Disperarea, teama incomensurabila si... e oare o urma de lascivitate acolo?! Lui asa i se pare. Lui i se pare ca si pe ea o excita situatia asta. Sa fie legata de pat cu cablul de la telefon, sa fie dezbracata cu ajutorul unui cutit si apoi... da, apoi sa fie posedata de-un necunoscut care a abordat-o noaptea si a aduse-o aici. Sa fie asta motivul pentru care Domnul, Dumnezeul lui i-a ales-o? Sa fi fost cumva si toate celelalte de aceeasi natura? El nu stie. Pe celelalte le-a iubit. Pe toate. Celelalte erau frumoase si supuse. Fireste, s-au zbatut si ele si au încercat si ele sa strige, la fel cum a facut si aceasta dar la celelalte nu a vazut lascivitate în priviri. Pe celelalte le-a posedat si nu i s-a parut nici un moment ca ele si-ar dori asta. Pentru celelalte a fost un soi de pedeapsa. Un soi de izbavire. Iar apoi, când le-a purificat, a avut într-adevar sentimentul ca si-a îndeplinit misiunea sfânta. Sa fi fost si celelalte ca si aceasta si el nu si-a dat seama?!

      Raspunsul la întrebarea asta nu-l mai intereseaza. Nu e de datoria lui sa gaseasca raspunsuri. La drept vorbind, el nici n-ar trebui sa-si puna întrebari. Nu asa-i spusese Dumnezeu în vis? Sa nu pui nici un moment sub semnul îndoielii cuvintele mele. Prin asta voia sa spuna sa nu se-ndoiasca nici de deciziile Sale. Asa ca, sa purceada mai departe.

     

     

     

     


     

      Din Jurnalul meu cel de toate zilele:

     

     

     

      Viata nu merita traita.

      Daca n-ar fi D-zeu, m-as sinucide.

      Sinucidere

      Daca n-ar fi Misiunea mea, mi-as da foc. Mas purifica. pentru c sa ajung la El.

      câteodata ma cuprinde o

     

      SCÂRBA IMENSA

     

      SCÂRBA, întelegi

      simi vine sami iau viata.

      Zau

     

     

     


     

     

      Dumnezeu a avut dreptate în visul lui. Nici una dintre cele pe care i le-a trimis nu a cunoscut Pacatul. Asa cum nu l-a cunoscut nici aceasta. I l-a aratat el, însa, si i-a facut o placere mai mare decât s-a asteptat. Faptul ca si ei i-a placut într-o oarecare masura, l-a facut sa-i arate Pacatul de mai multe ori. Si nu s-ar fi oprit, daca nu i-ar fi venit în minte amintirea tipetelor si a consecintelor pe care acestea le-ar putea avea. Politistii...

      Atunci s-a oprit. S-a ridicat de pe trupul înca gâfâind al fetei si si-a îmbutonat la loc prohabul pantalonilor. Era mai linistit.

      Dumnezeu i-a oferit ce si-a dorit. Acum e momentul sa-i ofere si el lui Dumnezeu ce-si doreste El.

      Înainte, însa, simte nevoia de-a se odihni.

      Se aseaza pe un scaun în apropierea patului. Cu o mâna îsi sterge sudoarea de pe frunte, iar cu cealalta îsi pune piciorul stâng pe genunchiul celui drept.

      Sta asa câtva timp, timp a carui masura o pierde. Când îsi revine, si trupul fetei e linistit, nu se mai agita sub influenta respiratiei sacadate. S-a potolit si ea. Foarte bine. Înseamna ca e pregatita pentru ce o asteapta.

      Se ridica si strabate camera pâna în cel mai întunecat colt. Zaboveste acolo câteva minute, timp în care se aud zgomote de metal pe metal. Apoi îsi face din nou aparitia în lumina. Acum tine în mâna o canistra mica, de cinci litri, în care clipoceste un lichid. În timp ce se îndrepta spre pat, desface dopul canistrei si în camera se raspândeste un miros puternic de benzina. Aburii fini ajung pâna la nasul fetei de pe pat, care începe sa se agite, speriata. Simte pericolul. Banuieste ce urmeaza sa i se întâmple. E ca un iepure cu laba prinsa în cursa, prostrat de vederea vânatorului cu arma ucigasa îndreptata spre el.

      Barbatul mormaie ceva indescifrabil, o vorba de alin, probabil, si rastoarna continutul canistrei peste trupul gol al fetei. Benzina se raspândeste peste tot, îmbiba salteaua îmbâcsita de sudoare a patului si o inunda pe fata. Câtiva stropi ajung pâna la el. Speriat, se trage mai în spate. Nu vrea sa devina si el inflamabil. Doar fata trebuie sa fie uda.

      Când termina, arunca recipientul în coltul de unde l-a luat.

      -Mmmm se aude dinspre pat, unde fata se zvârcoleste mai tare ca pâna acum. Mirosul benzinei o scoate din minti.

      Barbatul mormaie ceva ca raspuns si se cauta în buzunar. Nu gaseste si cauta în celalalt. Acolo da de ea. E o bricheta din-acela ieftine, care îsi scuipa piatra când lichidul n-a ajuns nici macar la jumatate. Însa aceasta e noua. Aceasta se va aprinde fara gres.

      O scapara. Gazul ia foc, într-o flacara galbena, lunguiata.

      -Te iubesc, reuseste barbatul sa articuleze, deloc sigur de ce spune.

      Apoi apropie flacara brichetei de corpul ud al fetei.

      Când acesta se aprinde, iar fata se zbate agonic, el se aseaza pe scaunul de lânga pat si urmareste cu constiinta împacata.

      -Voia Domnului a fost facuta, mai spune, în timp ce legaturile de la mâinile si picioarele fetei devin prea slabe si aceasta se ridica si efectueaza un dans macabru al mortii. Amin.

     

© Copyright Mircea Pricăjan
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online