evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Corabiile lungi  -  Schimbare de management  -  Bella. Moartea unui body-guard  -  Aedes  -  Povestea (?) Pensionarului Incredul  -  Lacul negru  -  Coşmar  -  Jocul  -  Valea blestemată  -  Gri şi roşu auriu  -  Jocul Zeilor (I)  -  Paznicul grădinii de piatră  -  Café du Marcel  -  Bătălia pentru supravieţuire  -  Accidentul  -  Luminile oraşului XXVII  -  O Poveste (?) modernă  -  Alfa si Omega. Moon  -  Text experimental  -  Halucinaţie  -  Poporul perfect  -  Creatorul  -  Colecţionarul  -  Depozit.01  -  Războiul lumilor  -  Valoare reziduală  -  Antarctic City  -  ªarpele de aramă (I)  -  De acum şi până-n noapte  -  “Virusul”  -  Coconul  -  Capsula  -  Lunea Maniacilor  -  Partida de bridge  -  Ea, eu şi ei  -  Povestea gândacilor  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (VI)  -  Un pahar de vin  -  Un singur trup, un singur suflet  -  Novo Homo Sapiens  -  Meduza meduzelor are dreptate !  -  Printre oameni  -  Obsesia  -  Avatarul  -  Greaţă  -  Jocul Zeilor (IX)  -  Întunericul de dincolo  -  Melcul  -  Cincizeci  -  Chat Room


Vatmanul - O pasiune

Mircea Pricăjan



Publicat Luni, 12 Mai 2003, ora 10:05

      II. O pasiune

     

      Depoul de tramvaie al orasului era un loc retras. De la firul principal al sinei metalice trebuia cotit la dreapta (sau la stânga, în functie de directia de mers), spre vest, trebuia strabatuta o portiune lunga de drum zece minute, cu viteza moderata , si de-abia apoi ajungeai în depou. Însotit doar de doua benzi de sine pâna acolo, odata ajuns, te pierdeai în pânzaria încâlcita, nu erai sigur pe care drum s-o apuci si, daca erai un începator, toate probabilitatile aratau c-ai sa o iei pe cel gresit. Nu se gasea nimeni sa-ti indice directia corecta. Erai pe cont propriu. Vedeai în departare destinatia, dar între tine si ea se afla labirintul de sine. Era într-un fel ca unul din jocurile acelea în care pleci din punctul A si trebuie sa ajungi la punctul B, având la dispozitie o multime de variante.

      Daca ziua locul parea parasit si lasat uitarii, noaptea se cufunda într-o bezna gelatinoasa cate te ducea cu gândul la spatiul letargic din mintea unui nebun irecuperabil. Stâlpii de iluminat nu mai serveau la nimic altceva decât ca suport pentru cuiburile berzelor iubitoare de solitudine. Fusese cândva un timp al luminii, al forfotei neîncetate, al activitatii frenetice sau, cel putin, al aparentei tuturor acestor lucruri. Fusese cândva un timp altfel decât acesta, dar nu cu mult diferit. Orice muncitor al depoului când aveai norocul sa dai peste unul îti putea spune ca lucrurile nu stateau altfel nici înainte... sa se schimbe. Ce se schimbase, la drept cuvânt, era numai atitudinea muncitorilor. Mai demult se straduiau sa pastreze aparentele, acum nici de asta nu se mai sinchiseau. La ce bun sa ne dam silinta sa aratam ce nu exista? se întrebau muncitorii, si-si continuau partida de pocher sau de table întrerupta. Daca n-ar fi fost întunericul acesta smârcos, care sa dea o forma schimbarii, probabil ca nimeni n-ar fi bagat de seama nimic.

      La ivirea zorilor, când umbrele erau alungate pâna spre seara, ieseau la iveala toate cele ce fusesera ascunse de întuneric. Vagoane si locomotive dezafectate, trase pe linii moarte, astupate de balarii. Ustensile ruginite de diferite marimi uitate peste tot, pe pamântul ud. Portiuni mari de iarba arsa cu uleiuri si acizi. Sticle, cioburi, ambalaje, mucuri de tigara daca nu adunate în maldare ce-si urca vârfurile semet spre cer, atunci împrastiate pe unde nici nu te astepti. Constructii cu tencuiala scorojita, cu geamurile sparte si cu acoperisurile de tigla ciuruite. Masini de interventie cu cauciucurile dezumflate si rezervoarele de benzina perforate. Drezine prabusite pe-o râna, în care-si gasisera adapost câinii vagabonzi. Acestia din urma erau si singurele fiinte ce misunau în largul lor prin acest adevarat cimitir al disperarii. Latrau pe oricine îndraznea sa se apropie, iar daca temerarul nu avea întelepciunea sa faca drum întors, îl mai si muscau. Si când te musca un câine de la depou, primul lucru pe care îl aveai de facut era sa te duci la medic sa-ti administreze un vaccin antirabic.

      La ora patru dimineata, când primul vatman se prezenta la serviciu, nimic din toate acestea nu erau, însa, vizibile. Tenebrele noptii mai aveau de stapânit pentru înca cel putin doua ore depoul de tramvaie. Numai hauliturile câinilor hamesiti de foame transformau locul într-unul pamântesc. Calauzit mai mult de instinct si de noroc, acel prim vatman înainta, rugându-se în gând sa se termine odata cu iarna asta si sa vina vara, cu zilele ei lungi si cu diminetile ei luminoase. Doar atât, Doamne, te rog!

      si sa nu ma muste nici un câine azi, mai adauga el.

     

     



     

      De mic copil am fost fascinat de doua lucruri. Primul e bricheta cu benzina a tatei; un obiect argintiu, stralucitor, cu capac mobil una din acelea pe care cu greu le puteai gasi de cumparat la noi în tara. Însusi tatal meu facuse rost de ea din afara, de la un prieten care reusise sa emigreze. Îmi placea sa o ating, sa îmi trec buricele degetelor peste intarsiile alambicate de pe ea, îmi placea sa-i deschis capacul, s-o scapar, sa-i privesc flacara albastruie si apoi s-o închid, înabusind focul. Nu au fost multe momentele când am reusit sa-mi satisfac placerile astea. Tata tinea la ea ca la ochii din cap, si nu dadea voie nimanui sa se atinga de bricheta lui. Nici macar mie. Ba mai tin minte ca am si primit bataie de vreo doua ori pentru ca i-o sterpelisem si-i consumasem jumatate din rezerva de benzina. Acelea nu au fost singurele dati când am încasat bataie de la tata

      Al doilea lucru care ma fascina si înca ma fascineaza e mijlocul acela de locomotie care a fost mai întâi tras de cai, apoi a fost transformat pentru a functiona pe baza de curent. E vorba, fireste, de tramvai.

      M-am nascut în orasul acesta mare si am vazut tramvaie mai devreme ca multi alti copii de vârsta mea. Marturisesc ca la început ma înspaimântau, aveam cosmaruri oribile în care eram calcat de monstrii acestia huruitori chiar si acum mai visez uneori ceva asemanator , ma vedeam întins pe pamânt, taiat în doua, cu sângele siroind din mine si umplând santul din sine, îmi vedeam degetele de la picioarele desculte (?!) miscându-se frenetic si-mi vedeam pleoapele zbatându-mi-se agonic. Era cumplit. Ma trezeam ud de transpiratie si gâfâind, abia înabusindu-mi un tipat ascutit. Multa vreme dupa ce ma trezeam, înca îmi mai persistau în minte imaginile acelea terifiante, si, de câteva ori, acestea m-au împins spre baie, unde am vomitat tot ce aveam în stomac.

      Amintirea cosmarurilor astea e, însa, destul de vaga acum. S-au întâmplat cu mult timp în urma, iar acestea de acum sunt mai degraba vise urâte decât cosmaruri. Tin minte ca am încetat sa mai visez lucrurile acelea dupa ce am urcat în primul tramvai. Când am trecut de la statutul de privitor din exterior al monstrului huruitor la acela de membru al lui. Când am urcat pentru prima data într-unul am avut senzatia ca ma înghite, ca ma devora, ca devin o parte a lui. Stând acolo, în vagon, era ca si când m-as fi aflat în pântecul lui, miscarile si poticnelile de la curbe fiind contractiile spasmodice si neregulate ale muschilor abdominali. Era ca un organism viu. M-a fascinat si mai mult.

      Presupun ca înca de atunci am stiu ca aveam sa devin vatman cânt aveam sa fiu mare.

     

     


     

      Nu toate tramvaiele care zaceau în depou erau niste epave. Doar majoritatea lor. Daca nu lâncezeau pe o linie moarta, însemna ca erau destul de bune sa faca ocolul orasului fara sa-si scuipe toate suruburile de la îmbinari. Nu la prima tura, cel putin. Conducerea regiei autonome de transport local nu mai achizitionase tramvaie noi de trei ani, si chiar atunci când o facuse, cele o duzina si jumatate cumparate se aflau într-o stare avansata de degradare. Le acceptasera mai mult pentru pretul scazut. Germanii care ni le oferisera cu bunavointa, oricum nu mai aveau ce face cu ele. Pentru ei nu însemnau mai mult decât material bun de trimis la fabrica de topit aliaje. Pentru noi, însa, erau cu mult mai bune decât ce rula la acea ora. Nimeni nu se ostenise sa dezlipeasca abtibildurile cu semnele de atentionare dinauntru. Lipisera doar câte o harta a traseelor de tramvai si autobuz din oras, si câte o firma se mai oferise sa acopere vechile mesaje publicitare cu unele noi. Nimic mai mult. Geamurile ramasesera la fel de murdare cum fusesera la intrarea în tara, umplutura scaunelor tapisate se scurgea pe podeala roasa, iar instalatia de încalzire functiona doar când voia. Si, totusi, acestea erau considerate tramvaie de lux. Acestea faceau parte din categoria de elita, pe care toti vatmanii se bateau. Aveau doua vagoane, din-acelea legate între ele în asa fel încât sa poti trece dintr-unul într-altul. Cândva tablaria lucise în soarele Berlinului, acum lucea doar dupa o ploaie mai apriga. Se miscau mai bine ca tramvaiele cele vechi si demodate, fiindca aveau aderenta mai mare si riscul de-a deraia era mai scazut. În cabina vatmanului scaunul era mai confortabil si se gasea pâna si un dispozitiv de amplificare radio. Erau cele mai bune. Acestea erau si cele care, în timpul noptii, erau gazduite în depoul acoperit, cele din batrâna generatie trebuind sa reziste afara, sub cerul liber.

      Dintre veterane nu mai ramasesera multe. Doar trei. Iar motoarele acestora suferisera atât de multe în urma uzurii avansate, ca nu mai faceau fata unui al doilea vagon. De-abia se târau pe sine dintr-un capat la celalalt al orasului, si se putea socoti norocos acel vatman care încheia ziua cu un asemenea tramvai întreg. De regula, se iveau probleme. Tramvaiul ramânea în loc, cu motorul rotindu-se în gol, neputincios. Atunci era nevoie sa vina unul din generatia tânara sa-l împinga pâna la depou, unde era reparat. Apoi era imediat repus în circulatie. Nu i se acorda nici un moment de ragaz. Semanau cu niste batrâni suprasolicitati cu buna-stiinta, tocmai pentru a-i aduce în pragul mortii. Cârpacelile muncitorilor de la depou erau facute atât de superficial cât sa tina cel mult pentru douazeci si patru de ore. La expirarea acestui rastimp, tramvaiul încapea din nou pe mâinile lor amortite de apatie.

      Cu toate acestea, veteranele se dovedeau cele mai trainice.

     

     


     

      Daca pentru unii sa fii vatman e o adevarata povara, în ceea ce ma priveste, nu-mi închipui altceva mai placut. Nu tin minte sa ma fi simtit vreodata plictisit, sau obosit, sau nervos. Din contra. Pe mine ma calmeaza. Numai când nu sunt în cabina mea sunt anxios, respir greu si ma plictisesc. E ca si când m-as fi nascut pentru a conduce tramvaie. Zau.

      Preferatul meu nu e, cum s-ar putea crede, unul dintre cele noi. Nicidecum. Sincer, nici nu-mi plac. Le gasesc prea ordonate, prea stralucitoare eh, nu chiar asa cum aratau când erau noi, dar ma-ntelegeti , mi se par de-a dreptul sterile. Când îi vad pe colegii mei grabindu-se sa puna mâna pe Numarul 372 asta-i cel mai nou , când îi vad cum se mai iau si la harta pentru el, nu-i înteleg. Înteleg, adica, dorinta lor de-a calatori confortabil, de-a sta pe-un scaun moale si de-a asculta muzica de la radio. Însa parerea mea e ca exista si altceva pe lumea asta în afara de confort.

      Exista tramvaiul MEU. Si chiar daca tatei nu i-ar fi placut, eu îl ador. (În soapta fie spus: ma bucur ca tata nu mai e printre noi, ca sa-si spuna parerea!) Face parte din batrâna generatie. E un veteran. Un luptator. Un rezistent. E, adica, un tramvai cum înteleg eu sa fie un tramvai. La fel ca la celelalte din generatia sa, motorul nu mai poate trage un vagon, asa ca am de condus un soi de locomotiva. E mare, mai mare ca cele noi. Si mai încapator. Iar daca ar urca un om de 1,90, ar putea calatori fara sa se aplece de spate. Nu e chiar atât de deplorabil cum pare. Scârtâie, sigur, se scutura si a si deraiat de câteva ori, dar nu asta-i esential. Gânditi-va, mai bine, la câta lume a dus si a adus de-a lungul existentei sale Cine stie câti n-ar fi întârziat la serviciu daca n-ar fi fost el. Cine stie câte catastrofe au fost evitate datorita lui. E un tramvai cu istorie. Asta-mi place la el. Când ma uit, seara, în depou, cum sta tacut în întuneric, îmi face într-adevar impresia unui veteran neobosit care a atipit, pastrându-si un ochi deschis. Are viata. Si nu e vorba de viata aceea animala de care banuiam eu tramvaiele când eram mic. Acesta are o viata umana. Trebuie numai sa-l atingi si întelegi imediat. Sub tabla aceea mâncata de rugina vibreaza viata.

      Înca de la început, tata s-a opus dorintei mele de-a deveni vatman. El considera ca exista un viitor mai bun pentru mine si ca eu sunt încapatânat si nu vreau sa recunosc asta. Eu îl întelegeam înteleg multe lucruri , dar îmi doream atât de mult sa conduc un tramvai, ca nici chiar tata nu ma putea opri sa-mi împlinesc visul. Si înca de la început, când vorbeam de condusul unui tramvai, imaginea care-mi venea în minte era imaginea tramvaiului meu cel de acum. Îl vazusem de multe ori prin oras: într-o perioada chiar îl urmaream si calatoream cu el câteva statii doar de dragul de-a calatori cu el. Poate parea o obsesie si poate chiar este; dintre cele bune, sa ne întelegem , dar parerea mea e ca fiecare om trebuie sa aiba un ideal, pe care sa-l urmareasca cu orice pret. Eu, unul, asa am facut, atragându-mi desconsideratia din partea tatei. Numai când ti-ai atins tinta poti spune ca ai avut dreptate, ca a meritat sa înduri tot ce-ai îndurat. Când m-am vazut în cabina tramvaiului meu, m-am simtit împlinit. Nici un moment gândul nu mi-a zburat la tata eram fericit, si atât.

      Tata a murit cu un an înainte ca eu sa ajung sa-l conduc pe Huru (tramvaiul meu, adica ce mai nume, nu?). Banuiesc ca ar fi murit de furie oricum, sa ma fi vazut ajuns ce si-a dorit el mai putin. Tata a fost o fiinta greu de suportat. Avea putini prieteni, si chiar si acestia preferau sa se tina la o distanta reconfortanta. Avea si el obsesiile lui. Bricheta, de exemplu. Dar aceasta nu era singura. Îi mai placea sa citeasca. Citea mult. Cu toate acestea, n-a purtat niciodata ochelari (spre deosebire de mine, care am avut nevoie de ajutorul lor înca de când ma stiu). Citea aproape de toate, cu mici exceptii. Exceptiile erau acele carti considerate de el depravate, literatura moderna americana în deosebi. Numai vederea copertelor stralucitoare si a imaginilor lascive avea darul sa-l irite. Era adeptul literaturii serioase, al cartilor de capatâi. Iar Cartea (cu C mare) de capatâi pentru el era Biblia. O citea si rascitea tot timpul. Putea reproduce pagini cu zecile daca era nevoie. Daca mergea si la biserica? Nu, din contra o dispretuia. Tata a avut o fire cu adevarat ciudata. N-am stiut niciodata la ce sa ma astept din partea lui. Iar zecile de cicatrice stau dovada incapacitatii mele de adaptare.

      Da, tata a fost ultimul lucru la care sa ma gândesc când am urcat în cabina tramvaiului. Presupun ca a existat si un dram de sadism în dorinta mea de-a fi vatman. Sa-l vad pe tata cum se framânta si se consuma din pricina asta, a fost un spectacol pe care, probabil, undeva, în subconstient, l-am savurat din plin. Si, daca m-as fi gândit atunci la tata, as fi facut-o numai ca sa regret ca nu se afla acolo, sa ma vada, sa-i arat gestul acela tandru cu degetul mijlociu ridicat si sa-i râd în nas. Acum, ca ma gândesc mai bine, cred ca l-am urât pe tata, chiar daca m-am ferit întotdeauna sa constientizez lucrul asta. Si, nu stiu de ce, am impresia ca sentimentul a fost reciproc.

     

     


     

      Gata, am plecat! anunta un glas gutural, urmat de zanganitul metalic al rotilor pe sine.

      Un tramvai dintre cele noi se pune în miscare. În urma lui ramâne depoul aproape gol, înghetat în aerul de sfârsit de decembrie.

      Asta o fost penultimu, îsi spune functionarul de la poarta, facând un semn în caietul pe care-l are în fata. Priveste pe geamul gheretei sale si vede venind dinspre capatul sinelor acel singur vagon, veteranul veteranilor, cel pe care se încapatâneaza sa-l ceara în fiecare dimineata Anton Bogdan.

      Ai întârziat azi, îl admonesteaza, convins ca e de-ajuns un singur cuvânt de dezaprobare ca Anton Bogdan sa-si ude izmenele.

      N-am dormit prea bine, se scuza barbatul usor trecut de douazeci de ani, totusi, cu un început de chelie în vârful capului. A trebuie sa beau doua cafele ca sa scap de ameteala.

      Mahmureala-i o curva, ce zici?

      Anton Bogdan îsi pleaca privirea pe bordul de comanda, neîndraznind sa-i spuna functionarului ca nu e nicidecum vorba de mahmureala (n-a batut niciodata mai mult de un pahar, si atunci a fost vorba de-un vin îndoit cu apa).

      Bine, da-i drumul!

      Barbatul cu început de chelie înghite în sec si apasa pedala de acceleratie.

      Jumatatea de garnitura pe care o conduce tremura din toate încheieturile si se urneste din loc.

      Functionarul de la poarta îl priveste cu ochii mijiti, da din cap condescendent si bifeaza si în dreptul ultimului numar din caietul sau.

      Dimineata e ceva mai luminoasa ca cele de pâna acum. E o iarna grea (Doamne, si de-abia a-nceput! îsi spune Anton în gând), zapada a cazut în zilele dinainte cu nemiluita, asa cum n-a mai vazut de câtiva ani buni, frigul s-a lasat peste oras ca o patura implacabila de radiatii, iar soarele n-a iesit de dupa nori mai mult de zece-cincisprezece minute în fiecare zi. Mohoreala în toata regula!

      Azi, însa, s-a luminat destul de repede si destul de tare. Când a ajuns el la depou, putin dupa ora cinci, întunericul era gros de sa-l mesteci în masele si sa te îneci cu el dupa aceea. Si-a desfacut termosul mic, de jumatate de litru, pe care-l umple lunea si-i ajunge câteodata chiar si trei zile, si a baut toata cafeaua, chiar daca e numai marti. A cascat în tirade continue, maxilarele i-au pocnit, s-a frecat la ochi aidoma unui copil de clasa întâi înca neobisnuit cu programul matinal. Coltul în care-si are el scaunul în sala vatmanilor (o sala dintr-o dugheana din materiale prefabricate, în care oricât de mult ar dudui soba nu se face niciodata cald) e cel mai retras colt, daca asa ceva poate exista într-o încapere de numai zece metri patrati. Nu-i place sa intre în contact cu ceilalti vatmani. Sigur, le raspunde la întrebari cât poate mai afabil, le zâmbeste atunci când îl privesc, îndrazneste chiar sa si râda când se fac glume, dar nimic mai mult. Întotdeauna i-a placut sa fie lasat în pace. El însusi îi e de ajuns. El însusi si radioul, desigur. Fara acesta nu stie cum ar rezista sa nu-si piarda mintile. Acest tip de comunicare unidirectionala îi convine, nu i se pare amenintatoare. Oamenii din spatele microfoanelor i se par cu totul altfel, în ei are încredere. Poate pentru ca sunt departe, poate pentru ca nu i-a vazut niciodata sau poate pentru ca o voce e cu totul altceva, o voce separata de persona celui care-o poseda are o alta anima.

      Când a putut fi sigur ca nu va adormi la cârma tramvaiului, a iesit si el din dugheana. Ceilalti vatmani plecasera demult si a avut o strângere de inima dureroasa când a observat asta. S-a putut însa stapâni gândindu-se ca procedase cum trebuie. E un om responsabil si nu s-ar ierta niciodata daca s-ar întâmpla ceva tragic din pricina lui. Nu-i pasa atât de mult de oamenii din tramvai, cât de tramvaiul însusi. Sa explice de ce? Nu, n-ar putea, nu fara sa sune a obsesie, iar el n-ar recunoaste niciodata ca are o obsesie.

      Soarele straluceste acum în ochii lui. Razele lovesc parbrizul si se multiplica în spectre diferite ca intensitate. Trebuie sa se încrunte putin si totul e în regula.

      E aproape ora sapte si statiile sunt pline. Ca în orice zi a saptamânii, primele ore ale diminetii sunt cele mai grele. Nimic nu le întrece. Nici chiar amiaza, fiindca atunci nu coincid orele de terminare a programelor de munca. Copii aglomereaza tramvaiele între doisprezece si unu si jumatate, iar adultii vin de-abia de pe la trei-patru încolo. Însa acum, dimineata, toti merg de-o data. Trebuie sa sune clopotul de multe ori înainte de-a oprit, sa nu care cumva sa dea peste vreun neatent, si, Doamne, câti din-acestia sunt dimineata, câti somnorosi! Apoi trebuie sa astepte pâna ce poate închide usile. Fara sa le închida nu porneste. Toate acestea iau mult timp, mai mult decât ar trebui. Fiindca oamenii nu sunt înca destul de civilizati. Cum opreste si cum deschide usile, se bulucesc sa urce. Nici macar nu-i lase pe cei dinauntru sa coboare. De destule ori s-au iscat altercatii si el a trebui sa coboare sa vada despre ce e vorba. Nu-i place sa faca lucrul asta si tocmai de aceea prefera sa zaboveasca în statii mai mult, pâna ce oamenii se vor fi calmat singuri.

      Deschide radioul pe care singur si l-a montat în cabina si încearca sa nu dea atentie murmurelor taraganate din vagon. Conduce încet si frâneaza la fiecare curba. Cu atâta greutate, nu se stie niciodata când Huru poate deraia din nou. Din vreme în vreme mai arunca o privire în oglinda retrovizoare, ca sa se asigure ca totul e în regula.

      Lui Anton nu-i plac diminetile. Prefera serile. Atunci e mai multa liniste si nu trebuie sa-si sacrifice toata forta de concentrare asupra drumului. Atunci poate sa se lase prada voluptatii pe care condusul unui tramvai i-o da. Seara, orasul e diferit, amprenta oamenilor nu se mai observa decât pe ici-colo, glasurile pe care le aude sunt din ce în ce mai putin. Atunci închide si radioul si-si îndreapta atentia exclusiv asupra tramvaiului, asupra acestui organism extraordinar, al carui creier este el.

      Turele de serviciu i-ar permite sa se întoarca acasa dupa ora patru, când vin cei în vârsta si preiau controlul (tinerii, având nervii înca întregi, sunt distribuiti în tura de dimineata, când stresul e mai mare), însa a staruit sa fie lasat sa munceasca cu norma dubla. Stie ca sunt si altii care trebuie sa duca o pâine acasa, dar el e de acord sa renunte la salariul pentru cea de-a doua norma, numai sa fie lasat sa conduca si seara, va rog. În cele din urma i s-a facut hatârul.

      Nu, nici vorba, serile-s o minune, gândeste în vreme de apasa butonul clopotului pentru a treia oara si, când se uita în oglinda retrovizoare, observa ca nu are nici un rost: oamenii tin mortis sa ia acest tramvai si atârna pe scari într-un echilibru precar ca niste ciorchini. Seara si aerul e altfel. Are alta densitate, alt miros. Când inspira adânc, îl simte mângâindu-i interiorul asemenea unui balsam cu aroma de vanilie. Aluneca, nu alta! Îmbatator Anton e de parere ca nici un drog, nici un halucinogen nu i-ar da o asemenea stare de buna-dispozitie. Tot ce trebuie sa faca e sa-si aminteasca sa opreasca în statii si restul e OK. Se uita în jur, pipaie manetele, mângâie butoanele, îsi deschide simturile acestei fiinte minunate, juiseaza într-un act de copulatie senzoriala. Uneori îsi permite sa închida ochii. Atunci îl simte mai bine. Atunci i se pare ca se afla într-o naveta spatiala, calatorind cu o viteza inimaginabila spre lumi îndepartate, atunci se transforma în capitanul unei expeditii îndraznete prin spatiul cosmic nelimitat si plin de pericole; însa nu e nimic: pericolele nu-l sperie, nu atâta vreme cât vin din spatiul cosmic si nu din cel terestru, din partea oamenilor astora

      Ai de gând sa-i dai drumu?! S-or adunat în urma ta alte trei tramvaie si noi trebuia sa fim la servici demult!

      Fata care-i striga prin geam e buhaita si înfricosatoare.

      Anton ar vrea sa coboare si sa rezolve situatia la fata locului, dar nu-i pofteste acum sa intre în contact cu oamenii astia, nu acum, nu azi, când oboseala-i macina înca oasele. Asa ca face o ultima încercare de-a închide usile si, când nu reuseste, porneste încet-încet catre urmatoarea statie.

     

     


     

      Mama, ea ar fi fost bucuroasa pentru mine. Fara-ndoiala. Asta daca n-ar fi murit înainte sa împlinesc eu zece ani Din câte mi-o amintesc, nu era genul de om care sa-ti taie elanul doar pentru ca ea nu ar face niciodata ceea ce-ti doresti tu sa faci. Era o femeie blânda, clama nu cred s-o fi vazut vreodata furioasa si nici de ridicat vocea n-am auzit s-o ridice , era genul de casnica supusa, umila, introvertita. Nu iesea niciodata din vorba tatei. Nu c-ar fi avut atunci prea multe vorbe din care sa iasa tata a devenit ce-a devenit dupa moartea ei. În vremurile cumplite ale comunismului, când nu mai gaseai nimic decât pe cartele alimentare si când trebuia sa stai doua zile la coada la butelii, mama nu-si pierdea niciodata cumpatul. Îmi amintesc certurile care se auzeau din apartamentele vecine, vocile ragnite venind prin instalatiile înghetate de încalzire, îmi amintesc figurile ursuze ale oamenilor pe strada, mormaiturile lor animalice când încercai sa intri în vorba si între toate acestea mi-o amintesc pe mama cu ochii ei senini, de parca nici o grija nu i-ar fi întristat viata. Se trezea dimineata devreme fara nici o urma de suparare si mergea pe jos cinci kilometri doar ca sa ajunga la ora sapte la niste tarani de la care-mi cumpara mie lapte proaspat. Ne pregatea pe mine si pe tata pentru ziua care începea si gasea mereu un zâmbet si-o vorba încurajatoare când ieseam pe usa. Iar când ne întorceam eu, obosit de atâta matematica pe care învatatoarea tinea mortis sa ne-o predea intensiv, tata, catranit fiindca nu stiu ce lucru mersese prost si, probabil, avea sa pice vina asupra lui stia sa ne faca în câteva clipe sa uitam de toate si sa ne bucuram ca ne avem unul pe altul. Nici nu bagam de seama greutatea cu care se scurgea timpul când asteptam cu rândul la coada la oua daca eram cu ea. Avea darul povestirii, cum se zice, si l-ar fi putut tine gura-casca si pe cel mai plictisit om din lume. Doamne, câte stia! Îmi place sa cred ca înclinatia spre scris de la ea am mostenit-o. Sper sa fie asa! Reusea sa transforme orice banalitate într-un fapt senzational si se folosea doar de câteva cuvinte. Si, ce mi se pare acum mai important, nici o poveste nu suna la fel ori de câte ori mi-o povestea. Era de o inventivitate incredibila mama. Pâna si tata, care nu-si vâra pe atunci nasul decât în ziare si în unele carti pe care le aducea cu el acasa de la prieteni, ramânea surprins. Pe-asta de unde-i mai auzit-o? o întreba. De la mama mea; ne raspundea amândurora, fiindca, desi-i vorbea tatei, privirea si-o atintea spre mine. Tata nu mai zicea nimic, desi ar fi putut sa continue cu multe alte întrebari. Pur si simplu, respectul era prea mare! Îmi dadeam seama ca personalitatea ei ne coplesea pe amândoi, spiritul ei ne intrase în vene, ne iriga creierele. Era ceva, era

      Nu, mai bine sa încetez, nu are rost sa continuu. Îmi fac doar rau. Era un suflet prea bun pentru oamenii care-o înconjurau, era prea buna chiar si pentru mine si tata.

      A murit dintr-o neglijenta. Eu nu eram acasa în ziua aceea si-i multumesc cerului ca a fost asa. Nu cred ca i-as mai fi putut purta acum o amintire atât de senina. Imaginile macabre au un mod al lor de-a ne ramâne impregnate pe retina si nici cel mai puternic sentiment nu e în stare sa ni le înlature din inimi. Ati observat asta? O stiu fiindca dar despre asta mai târziu, poate.

      Dintre parintii mamei nu mai traia nici unul. Murisera amândoi înainte de-a ma naste eu. Totusi, dupa aceea, familia Zinca nu se redusese doar la ea. Mai avea o sora. Era mai mica decât ea cu patru ani si se casatorise destul de târziu, astfel încât, atunci când eu aveam zece ani, Aneta de-abia îsi întarcase copilul. Nu-mi amintesc prea bine care au fost împrejurarile care m-au adus în apartamentul matusei mele pentru a-i purta de grija lui Mihai în acea dupa-amiaza, însa stiu ca nu-mi prea surâsese ideea. Copiii mici m-au speriat întotdeauna, cu atât mai mult cei care nu sunt în stare nici macar sa vorbeasca. Înca mi se pare ca se ascunde ceva lugubru în spatele ochilor lor aparent inocenti, un soi de secret implacabil adus din lumea din care vin, un secret pe care-l uitam cu totii pe masura ce ne adaptam lumii acesteia. Asa mi se parusera si ochii lui Mihai când l-am vazut prima data si asa mi s-au parut si în acea dupa-amiaza, când tot ce-am facut a fost sa ma feresc din calea lor. Strigatele copilului si încercarile lui disperate de-a ma ajunge m-au urmarit în vise multe nopti dupa aceea, alaturi, bineînteles, de memoria blânda a mamei. Poate ca si asocierea pe care o fac între un copil gângurind si sentimentul pierderii cuiva drag sta la baza temerii mele viscerale fata de nou-nascuti. În orice caz, când am ajuns acasa în acea seara, urechile-mi tiuiau de strigatele lui Mihai, strigate ce-mi pareau cântece de sirena, menite a-mi capta atentia si a ma prinde în chingile ochilor aceia misteriosi, care aveau apoi sa ma cufunde în nesfârsirea disperata a lumii din care copiii se târasc cu dintii si cu unghiile în aceasta lume, sperând într-o izbavire, nestiind ca Locuiam într-un bloc de apartamente cu patru etaje si ocupam un apartament de la etajul doi. Zona era înca în constructie, planurile marete ale recladirii societatii comuniste începusera cam târziu în cartierul nostru, astfel încât doar blocul nostru si înca vreo doua erau terminate. Restul era o priveliste dezolanta de moloz, caramizi sparte, sticla si otel. Câteva schele, poate, dar nimic în rest. Mi-aduc aminte ca singura macara fusese dusa de acolo cu o saptamâna în urma, scutindu-ma pe mine de sentimentul crispat pe care-l încercam vazând-o. (Pe atunci, bag de seama, orice lucru iesit din comun avea darul de-a-mi zdruncina mintile.) Vedeam, asadar, blocul nostru de departe, când înca nu era decât o silueta hâda, colturoasa, cenusie. Mi-amintesc c-am vazut fumul imediat ce-am ridicat privirea din pamânt. Se ridica în aerul pâslos si ramânea compact pâna la mari înaltimi, unde de-abia se gasea un fin curent de aer care sa-l risipeasca. Era un fum întunecat, asemanator cu bezna pe care mi-o închipuiam ca domina lumea din care vin copiii. Am alergat imediat spre bloc, convins în sinea mea ca urmatoarele clipe nu aveau sa-mi aduca vesti bune, ca aceste vesti îmi vor decide într-un mod radical viata pe viitor.

      Butelia de la aragaz explodase tocmai când mama scutura de ea, sa vada cât gaz mai contine. Aparent, mai continea destul, cât sa produca o deflagratie ucigatoare. Când am ajuns eu, flacarile mistuisera deja tot ce avusesera de mistuit (inclusiv pe mama, sunt convins, chiar daca tata a preferat sa ma minta ca a reusit sa o scoata înainte sa arda de tot), iar pompierii mai aveau douazeci de minute pâna sa ajunga la fata locului. Vecinii se adunasera buluc în fata scarii si holbau ochii la gaura ce fusese cândva geamul de la bucatarie, gaura prin care fumul iesea alene. Tanti Marta m-a luat în brate în pofida zbaterilor mele si nu mi-a dat drumul nici dupa ce au sosit pompierii si au reusit sa faca fumul sa nu mai iasa pe geam. Pe tata nu l-am vazut decât mult mai târziu, spre seara, când s-a întors de la morga (spunea el). Avea mâinile bandajate si plasturi multi pe fata. O sa fie bine, baiete, mi-a spus, dar nu i-am simtit deloc convingerea în voce. Ne vedem mai departe de viata

      Daca stau bine sa ma gândesc, de atunci am început sa nu-l mai suport pe tata. Si nici el pe mine. Sau, ma însel?

     

     


     

      Întunericul e sublim pentru ca aduce cu el linistea, acea liniste atât de propice abandonului de sine.

      Iar abandonul de sine este cel care îl face pe Anton Bogdan cel mai fericit. Îl separa de restul lumii, îl izoleaza într-un spatiu intangibil, indefinit chiar si pentru el, un spatiu atât de diferit de orice este trivial, mundan, este zona aceea în care temporalul (si chiar si spatialul) nu mai au nici o însemnatate. Când se lasa înserarea, poate uita de toate, poate uita de sine, de persoana pe care o cunoaste cel mai bine (sau crede ca o cunoaste cel mai bine), si se poate concentra asupra altor lucruri. De cele mai multe ori, n-ar putea spune care sunt aceste lucruri. Fiindca, atunci când abandonul de sine ia sfârsit, nici el nu-si mai aminteste cum a fost, ce-a gândit si ce-a simtit în acele clipe.

      Când, totusi, îsi aminteste, stie ca este vorba de tramvai, de acest tramvai, de Huru.

      În aceasta seara are parte de-o delasare inconstienta si ea se afla în strânsa legatura cu tramvaiul. Întotdeauna e asa, doar ca el nu o stie. Transa e profunda si în ea Anton se simte creierul unui organism din otel si tabla, din cabluri de transmisie si tije metalice, din lubrifianti si electricitate. Extensiile fiintei sale se misca mecanic la comanda sa. Rotile se învârt mai rapid si încetinesc la un simplu îndemn. Farurile functioneaza doar pentru ca o doreste. Usile se deschid la un clipit de ochi al mintii si se închid la o rasuflare ca briza statuta dintr-un cavou proaspat deschis. Organismul huruie, se înclina si se redreseaza pe sine, înainteaza prin întuneric cu el la cârma. Si miracolul e ca le face pe toate din instinct, dintr-o vointa deloc fortata, fireasca, naturala.

      Nu si-a putut explica niciodata de unde vine pasiunea sa pentru tramvaie, pentru acest tramvai, în special. Are doar banuieli, presimtiri. Faptul ca un tramvai strabate un drum dinainte stabilit si ca atunci când o ia pe lânga se cheama ca deraiaza. Sau faptul ca functioneaza cu energii insuflate din surse externe si ca în lipsa lor este impotent, moare ca un peste scos din apa. Dependenta sa fie sursa pasiunii sale? Sentimentul de protectie pe care dependenta îl genereaza? Siguranta? Ar putea fi toate si nici unul în acelasi timp. Nu stie cu precizie. Si nici nu si-ar dori sa stie. Ar însemna sa stirbeasca din miracol, nu? Ar însemna sa patrunda în maduva mecanismelor care fac minunea sa functioneze, sa existe. Ceea ce echivaleaza cu profanarea unui altar de biserica, cu arderea textelor sfinte, cu luarea în desert a sfintilor, a celor morti. Ar echivala cu actul huliganic de-a tulbura linistea întunericului.

      Iar întunericul e bun, e factorul principal în instaurarea abandonului de sine.

      Asa ca închide ochii (de fapt, îi tine deschisi, dar în bezna de dincolo de parbriz conduce cu farurile stinse îi da impresia ca i-a închis) si face organismul sa functioneze pentru înca putine minute, înainte sa-l duca înapoi la depou si înainte sa se întoarca acasa, unde nimic placut nu-l asteapta.

     

     


     

      Câinii nu dorm noaptea. Asta e unul din lucrurile pe care le-am învatat de când lucrez la compania asta de transport public. Nu dorm, dar nici nu motaie. Noapte prind curaj nu ca în restul zilei n-ar avea , daca te apropii noaptea de unul dintre ei, ai toate sansele sa-ti pui la încercare rezistenta, fiindca ori o iei la fuga, ori stai pe loc, si atunci îti spui mai bine o rugaciune în gând, pentru ca doar Dumnezeu te mai poate salva din coltii lor. Daca fugi, încerci sa sari cât mai multe garduri si sa te cateri cât mai sus, asta e singura ta scapate. Daca o tii tot într-o linie dreapta, mai devreme sau mai târziu, câinele te va prinde. Cred ca nici cel mai de rasa haitas nu prinde viteza unui maidanez încercat.

      Eu, de bine-de rau, n-am prea avut de-a face cu dulaii din curtea depoului. Am stiut întotdeauna sa ma feresc de ei. Poate suna a lauda, dar asa a fost. Am învatat sa-i ocolesc, le stiu locurile pe unde nu bântuie, pe unde chiar si ei se tem sa umble. Le simt apropierea si, daca ramân locului si-mi tin rasuflarea, trec mai departe, adulmecând aerul. Între baracile noastre si gardul de ciment este un loc destul de strâmt, dar prin care poti trece daca nu esti prea solid. Se spune ca un copil a murit acolo. Se jucau prostutii prin curte de-a v-ati ascunselea si unul dintre ei a ramas prins între baraca si gard. N-a vrut sa strige, sa nu se dea de gol si, în cele din urma, a adormit. S-a trezit noaptea târziu, dupa miezul noptii, când nu se mai afla nimeni prin împrejurimi. A încercat sa strige, dar nu-si putea umfla pieptul din pricina strânsorii. A început sa transpire si sa gâfâie de frica. Nimeni nu stie ce s-a întâmplat cu el în acea noapte. L-au gasit dimineata, mort. Avea ochii deschisi, iar buzele-i întepenisera într-un tipat de disperare. Multi au crezut ca s-a speriat din cauza câinilor, care ar fi încercat sa-l atace, dar eu nu sunt de aceeasi parere. În lume asta sunt multe lucruri pe care nu le putem vedea si multe lucruri pe care nu le putem auzit. Sunt lucruri pe care le percepem doar în momentele de maxima intensitate. Sunt lucruri rele, care ne sunt ascunse în restul timpului pentru a ne face viata suportabila. Sunt sigur ca copilul acela a atins punctul paroxistic în care lucrurile rele i s-au revelat. Nu stiu ce forma au luat, nu stiu daca inima baiatului s-a oprit imediat, de frica, sau a continuat sa mai bata o vreme, tinându-l astfel prizonierul acelui cosmar Sigur pentru mine e un singur lucru. Nici macar câinii nu au îndraznit sa se apropie de acel loc atunci. Si nici acum nu vin mai aproape de zece metri. Se tem, probabil ca lucrul acela rau se afla înca acolo, asteptând momentul prielnic sa apara, sa patrunda în mintea noastra.

      Daca eu nu ma tem? Sigur ca ma tem. Cine nu s-ar teme? Teama e o componenta esentiala a fiintei noastre. Fara ea cine stie ce-am fi în stare sa facem. Teama e ca frâna de motor. Când pierzi controlul si uiti sa încetinesti, te tine în spate fortat. Mi se face si mie inima cât un purice când trec pe acolo, mi se accelereaza si mie respiratia, dar n-am de ales. Daca vreau sa ies întreg din depou, acela e singurul loc prin care pot s-o fac.

      Ma strecor usor

     

     


     

      în spatiul dintre prima baraca si gard. Nu vede mai nimic. Întunericul îl enerveaza acum. Ar vrea sa fi luat macar o lanterna. Sunt destule în baraca, pe fapt. Ce Dumnezeu, doar stia ca va fi bezna! Unde i-a fost capul?

      La întrebarea aceasta raspunsul e dintre cele mai simple: nu i-a fost nici unde. Pur si simplu, nu a reusit sa-si revina pe deplin dupa beatitudinea, dupa exaltarea extatica din aceasta seara. De-abia daca si-a amintit ca trebuie sa se întoarca înainte de miezul noptii la depou Iar de schimbat, nu-si aminteste când s-a schimbat. A devenit oarecum constient doar de câteva minute, odata ce-a iesit din baraca si si-a îndreptat pasii mecanic spre locul unde-a murit baietelul.

      Câinii schelalaie amarnic, cu gâturile întinse, privind la luna cât o coaja uscata de pâine. Vântul sufla doar putin, încretindu-i pielea de pe ceafa si fluturându-i parul destul de lung. Închide ochii si strânge din dinti. Introduce piciorul si mâna dreapta în crapatura, apoi se misca încet, cu respiratia sub control, pâna ce îsi trage si mâna si piciorul stâng dupa baraca. Ramâne asa o vreme, încercând sa se acomodeze cu situatia. Simte putina claustrofobie, dar, daca are grija, îsi poate controla reactiile. A mai facut-o si alta data. Maxilarele i se înclesteaza spasmodic, ochii-i tine tot închisi. Parca e mai bine. Poate continua.

      Nu se gândeste le baietel. Nu, Doamne, nu. Atât-ar mai trebui! O fi teama frâna de motor, dar el trebuie acum sa mearga înainte, nu sa stea pe loc sau sa fie încetinit.

      Înainteaza sacadat, punând un picior înainte, aducându-l pe celalalt lânga el, apoi repetând miscarea. Noaptea e densa si sentimentele lui la fel. Întotdeauna s-a simtit ciudat dupa ce cobora din Huru, dupa ce lua sfârsit intervalul acela binecuvântat de acalmie. Întotdeauna reluarea contactului cu lumea, cu lucrurile înconjuratoare a fost traumatizanta. Iar acum, fara exceptie, simte ca lumea aceasta nu este facuta pentru el, ca se sufoca, lipsindu-i aerul, spatiul. Locul în care se gaseste acum e ilustrarea perfecta a sentimentelor sale. Un spatiu îngust, în care abia-ti gasesti loc sa te scarpini unde te manânca, unde nu pot merge, odata intrat, decât înainte, un spatiu în care altii au murit deja si în care, mai devreme sau mai târziu, ai sa mori si tu o stii! , un spatiu în care lucrurile rele sunt tot timpul prezente, dar nu le vezi decât atunci când esti prea slab sa te poti apara, un spatiu de care toate vietatile cu simturi mai dezvoltate ca tine se feresc. Asa e si lumea înconjuratoare pentru el. În aceste momente de semitrezie, cu atât mai mult i se pare ca lumea a fost croita împotriva firii lui, ca un decor nepotrivit pentru actorul de pe scena.

      Strânge ochii mai tare si încearca sa se dezbare de acest sentiment disconfortant, când aude suspinele. Par rasuflari întrerupte la jumatate, împiedicate dintr-o pricina nelamurita sa fie duse pâna la capat. Îi rasuna aproape de urechi, îl înfioreaza. Simte si vibratiile unor miscari; valurile de aer îl lovesc prin materialul hainelor. Nu pierde vremea cu întrebari inutile. Banuielile sale nu au nevoie de-un raspuns, caci sunt mai mult decât niste simple banuieli. Se uita înainte, în bezna spre care se îndrepta si vede destul de deslusit silueta bondoaca a baiatului. Trupul îi e, într-adevar, încastrat între peretele din spate al baracii si gard, însa altceva îl tine locului. Bogdan e sigur ca vede bine (în pofida întunericului care, de altfel, ascunde tot restul) si ceea ce vede el sunt cârcei ca de vita-de-vie, doar ca mai grosi, mult mai grosi si mai vânjosi. Au iesit atât din zidul baracii, cât si din gard, si l-au imobilizat pe baiat.

      Aju reuseste sa strige tânarul si o fibra violacee îi patrunde în gura si-l reduce la tacere.

      Bogdan nu stie daca acesta e raul pe care l-a vazut baiatul înainte de-a-si da duhul, dar cu siguranta asa pare. Adica, ce poate fi mai inchietant decât sa fii prins în menghina de niste fire groase ca odgoanele si, Doamne, Dumnezeule, sa nici nu poti striga macar?

      Contrar asteptarilor, inima lui îsi calmeaza ritmul batailor. Rasuflarea nu-i mai seamana atât de mult cu cea a baiatului, iar vedenia ei bine, vedenia nu e decât o vedenie. Si chiar dispare ca o vedenie, atunci când se apropie de ea cu miscari lente, masurate.

      Când iese de dupa baraca, lumea nu-i mai pare atât de sufocanta (chiar daca mai pastreaza înca amintirea acestui sentiment si e sigur ca nu peste mult timp îl va asalta din nou întotdeauna s-a întâmplat astfel) si întunericul înconjurator începe sa capete o tenta siderala: pacifica si imobila.

      Câinii încep sa latre si, înainte înca sa porneasca pe urmele lui, Bogdan o rupe la fuga catre iesirea din depou.

     

© Copyright Mircea Pricăjan
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online