evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Inelul de platină  -  Pescăruşul  -  Groparii  -  Praf minune (II)  -  Stăpânul - Volumul I : Răpirea zeilor  -  Text experimental  -  Vatmanul - Reacţiile, Epilog  -  La vânatoare da "Eilian"  -  Macii  -  Vrăjitoarea  -  Trenul  -  Omul apropiat  -  Fata din vis  -  Fanfara municipală  -  John-486  -  Puroi II  -  Experimentul  -  Cadoul  -  Lumea prin ţeava puştii  -  Sete  -  Floarea de loldilal  -  Alertă !  -  Luminile oraşului XXX  -  Unii îmi zic Charon...  -  Citadela Asociaţiei  -  Dincolo de evoluţie  -  Toate celelalte popoare  -  Vânzatorul  -  Timpul schimbării  -  Crist sideral  -  Îngerul cenuşiu - Zora  -  Muzeu Apocaliptic  -  Vinerea Rozinelor Timpurii  -  Aici şi acum  -  Detenţie  -  Sedrina  -  Puterea pereche  -  Paradox  -  10 minute pâna la explozie  -  Enigma de cristal  -  Uşa de la baie  -  Luminile oraşului XIV  -  Jocul Zeilor (IV)  -  Poveste de mahala III : Foamea!  -  Sclipiri de Soare  -  Echilibrul  -  Children of mine  -  Mr. Loverman  -  Luminile oraşului 2 (II)  -  Luminile oraşului XVIII


Vatmanul - Anton şi Marcel

Mircea Pricăjan



Publicat Duminică, 25 Mai 2003, ora 10:05

      IV. Anton si Marcel

     

      Ziua de vineri, 7 februarie, fu o zi ploioasa si când ploua, Cetatea Înalta se pleostea asemenea unui câine ud. Rigolele se umpleau la refuz cu apa pe care sistemul de canalizare nu facea fata sa o dreneze si se revarsau pe trotuare si pe sosele. Baltoacele întinse asemenea unor lacuri tulburi îi faceau pe pietoni sa se lipeasca de ziduri, tematori ca vor fi stropiti din clipa în clipa de masinile care goneau nebuneste. Umbrelele lor erau luate si întoarse pe dos de vântul întetit. Întotdeauna când ploua, în Cetatea Înalta sufla si vântul. Era un adevarat calvar sa iesi în oras pe o asemenea vreme.

      Iar ziua de vineri, 7 februarie, nu se deosebea cu nimic de tipicul unei zile ploioase în Cetatea Înalta.

     

     



     

      Pentru prima data de când s-a angajat la transportul public, Anton Bogdan a ales sa nu mearga la serviciu. Sta pe fotoliu în apartamentul lui de burlac si se gândeste la Huru. Cine-l va conduce oare astazi? Pe ce mâini va încapea el oare? Oricât pare de bizar, nu din pricina acestor întrebari un fior îi strabate coloana vertebrala si-l face sa se chirceasca.

      De pe mansetele pantalonilor, apa picura la intervale imposibil de regulate.

      În jurul lui, sufrageria pare tocmai scapata din suflarea disperata a unui ciclon. Singur, fotoliul pe care sede el arata cât de cât normal. Restul usa, peretii, covorul, masa si canapeaua, celalalt fotoliu, televizorul si aparatul video, cele câteva casete pe care le are, dar la care nu stie sa se fi uitat vreodata, ghiveciul mare cu ceea ce s-ar putea sa fie un lamâi ornamental , totul e întors cu susul în jos. Un tablou care obisnuia sa atârne pe peretele din spatele canapelei a fost desprins din cui si aruncat peste lamâiul a carui tulpina e acum rupta pe la jumatate. Actul acesta a fost precedat înainte însa de altele. Cel care sare în ochi imediat e pamântul; bulgari mari au fost luati din ghiveci si azvârliti în ecranul televizorului (care e acum spart VUUM! probabil ca s-a auzit când tubul catodic a facut implozie), au fost striviti pe covor, pamânt a fost aruncat în pereti, canapeaua si fotoliul au fost mânjite, masa e plina de el. Si ceea ce l-a înspaimântat pe Anton în clipa în care si-a revenit, a fost sa descopere ca si sub unghiile lui e pamânt. N-a avut nevoie ca nimeni sa-i spuna ca era acelasi pamânt care se gasea în întreaga sufragerie.

      S-a trezit la ora obisnuita, când era pus ceasul desteptator sa sune. A deschis ochii si a dat sa se ridice. Durerea i-a strabatut imediat întreg corpul. Picioarele-l dureau la toate încheieturile, muschii pareau ca sunt pe cale sa explodeze, de-abia se îndoia de spate, iar gâtul îi era întepenit. Maxilarul îi era umflat si în nas parca i se uscase un kilogram de aracet. S-a frecat la ochii si mâinile l-au durut la fel de tare. Chiar si globii oculari îl usturau, ca si când, în timp ce dormea, cineva a venit si i-a scos din orbite, apoi i-a rostogolit prin sticla pisata. A întins imediat mâna dupa ochelarii de pe noptiera si, când i-a asezat pe nas, imaginea s-a clarificat. Însa durerea a ramas. I-a luat foarte mult pâna sa se ridice din pat, iar când s-a ridicat în sfârsit, a observat ca ceasul arata ora patru. S-a îmbracat în graba (strângând din falci la fiecare miscare mai ampla; Doamne, pâna si boasele-i erau parca de trei ori mai mari!) si a pornit catre depou.

      Când a descoperit ca ploua, era deja prea târziu. Se afla la zece minute de casa si era ud leoarca. Si-a spus ca nu face decât sa întârzie si mai mult la serviciu daca se întoarce. Asa ca a continuat sa înainteze.

      Pâna când o imagine i-a strafulgerat mintea.

      Cu toate ca se amageste ca-si face griji despre Huru, la aceasta imagine se gândeste cu adevarat acum, stând teapan în singurul fotoliu scutit de dezastru din sufragerie.

      Imediat a facut cale întoarsa. Nici o clipa nu s-a mai gândit la serviciu, la datoria pe care o are fata de cetateni, la Huru (acest gând i-a venit doar dupa ce a intrat pe usa sufrageriei, ca un fel de reactie de autoaparare); în atentia lui nu exista decât imaginea aceea, care începea deja sa se întunece pe la margini.

      A urcat scarile doua câte doua. Le-ar fi urcat câte trei daca n-ar fi fost durerea din corp. Când a dat sa descuie usa, a scapat cheile si a înjurat printre dinti. Nu tinea minte sa fi înjurat vreodata. S-a aplecat, le-a cules si a bâjbâit dupa yala. Într-un târziu, a dat usa de perete. Nu s-a obosit s-o închida în urma lui (înca sta larg deschisa si curând vecina de palier, care pleaca la serviciu în fiecare dimineata la ora sase, o va observa, îsi va spune ca, poate, îl pradasera hotii pe Anton si va chema politia) si a dat fuga în sufragerie.

      A ramas încremenit în usa, cu ochelarii aburiti, cu apa picurându-i în ochi.

      Fara sa spuna nimic, s-a asezat pe fotoliu.

      Dupa câteva minute, a ridicat palma dreapta în fata ochilor. Era uda si aproape ca stralucea în lumina diminetii ce patrundea prin perdeaua sfâsiata. Dar urmele de pamânt de sub unghii erau înca perfect vizibile.

     

     


     

      Barbatul e din nou fericit. Musca a cazut din nou în plasa. Exact musca pe care o astepta. A cautat-o de o saptamâna încheiata. Stia ca trebuie sa vina, Dumnezeu îi spusese ca va veni. La început a crezut ca fusese doar o gluma. Însa Dumnezeu nu glumeste! Niciodata nu a glumit cu el. Poate ca glumeste cu altii, pentru a le arata atotputernicia Lui, dar cu el niciodata n-a facut asta. Ar fi însemnat ca se joaca cu mintea lui si asta nu era bine, nu atunci când el are o misiune de îndeplinit. Relatia lui cu Dumnezeu e cu totul si cu totul speciala. E Sfânta!

      Ar fi putut, totusi, sa-i joace o festa, sigur ca da! Doar I-a încalcat porunca o data si e sigur ca asta L-a mâniat, dar n-ar fi putut face altceva atunci. Trebuia sa-l omoare pe barbatul ala. Îl vazuse. Îl recunoscuse. Si a trebuit sa-l omoare. Bine, a gresit când l-a ars, recunoaste. Numai ele trebuiau arse, pentru ca numai ele trebuiau purificate. Numai ca asta e singura metoda pe care o cunoaste. Numai asa îsi poate calca pe suflet sa ia o viata. Orice alta metoda ar însemna crima. Arderea însa purificarea e acceptata de Dumnezeu si, deci, Sfânta. Îi pare rau pentru barbatul acela. Nici macar nu l-a cunoscut. Poate ca nu merita sa moara. Dar se consoleaza cu ideea ca, daca era fara pacat, acum se afla de partea lui Dumnezeu. Si aceasta fata pe care a adus-o acum cu el tocmai asta demonstreaza, nu? Ca nu L-a mâniat pe Dumnezeu. Nu are, asadar, de ce sa-si faca griji.

      De data aceasta, fata e mai frumoasa. Îsi aminteste de cealalta, nu stie sigur a câta a fost, aceea cu respiratia urât mirositoare, aceea care i s-a parut frumoasa, dar care s-a dovedit ca nu se îngrijea deloc. Aceasta e blonda, supla, voluptoasa, si nu a opus deloc rezistenta sa vina cu el. Au venit chiar l-a brat. Doamne, la asta nu s-ar fi asteptat. Dar i-a placut. Si vorbea. Doamne, cât a vorbit cu el. I-a povestit ceva despre fostul ei iubit. Cât a fost el de gelos, de posesiv, si cât e el de grijuliu, de atent. Uite, chiar acum îi spune ceva despre el. Nu-i mai tace gura!

      Nu-ti dai seama cât poate fi de greu sa suporti o persoana ca asta! Ai noroc ca esti barbat si ca femeile rareori îsi dezvolta partea asta posesiva a personalitatii. Si-o dezvolta, adica, dar nu ca si barbatii. Ele sunt mai retinute, prefera sa discute cu prietenele, sa le plânga pe umar. Asta le face sa se simta mai bine. Barbatii, în schimb, cred ca tocmai pentru a nu trebui sa faca asta, trec la actiune. Al meu, de exemplu, ma urmarea peste tot. Îmi prindea prietenele la colturi si le pune tot felul de întrebari. Daca nu raspundeau, nu se ferea sa scoata cu forta ce voia de la ele. Parca aveam un detectiv particular pe urme. Îti spun, e îngrozitor sentimentul. Apropo, pe tine cum te cheama?

      A...

      Nu-i vine cuvintele. N-a mai vorbit de atâta vreme (niciodata nu discuta cu victimele sale, n-ar fi etic), ca se teme sa nu sune ragusit sau sa spuna ceva care s-o sperie pe fata. Atât de bine merg lucrurile, ca-si doreste sa lungeasca noaptea asta cât mai mult posibil. Poate ca, pe lânga satisfactia purificarii, a împlinirii voii Domnului, va putea sa-si satisfaca si dorinta de comunicare. Numai el stie cât de mult tânjeste si dupa asa ceva. Nu e usor sa stai ascuns atâta vreme. E poate, crede el, la fel de greu cum e sa simti ca pe urmele tale se afla permanent cineva.

      Care-i problema? îl întreaba fata. Pare sa nu aiba mai mult de saptesprezece ani si buzele ei se misca atât de provocator, ca barbatul trebuie sa strânga pumnii cu forta sa nu sara sa i le muste. Ti-a mâncat pisica limba? Am întrebat numai cu te cheama, nu si daca vrei sa te culci cu mine.

      Aa... face barbatul din nou. Ma... Ma...

      Marius, cumva? Pentru ca am si eu un prieten pe care-l cheama Marius. E destul de interesant tipul. Bine, nu-i la fel de în vârsta ca tine si, deci, nici atât de interesant, dar e destul de cool. Si din cauza lui s-a suparat Geo pe mine. Dar n-avea nici un motiv. Exista o diferenta între baietii interesanti si cei atractivi. Putini fac sa dispara diferenta asta. Oricum, Marius era mai mult interesant decât atractiv. Sau poate te cheama Marian. Nu? Pentru ca am un prieten si cu numele asta

      Nu, nici Marius, nici Marian reuseste barbatul sa spuna cu mare efort. Vocea-i suna într-adevar straina. N-a mai auzit-o tare de mult! Ma cheama Marcel.

      A, Marcel! face fata si-si loveste palmele una de alta. Cu numele asta n-am nici un prieten. Chiar daca am o prietena pe care o cheama Marcela. Dar baiat, nu, baiat nu stiu pe nimeni. Ma bucur ca pot umple acum golul asta.

      Barbatul, Marcel, îi face semn sa se aseze pe-un fotoliu. Vrea s-o serveasca cu ceva, dar nu stie daca are sampanie, suc sau chiar lapte în frigider. Trebuie sa se uite. Fata, Angela, dupa cum s-a prezentat, zice ca-l asteapta acolo, sa nu se grabeasca, au toata noaptea la dispozitie. Ca drept graiesti! Îsi spune Marcel în gând.

      Frigiderul e aproape gol. Ciudat, tine minte ca a adus într-o noapte o sticla de sampanie. Daca-si aminteste bine, a fost chiar în noaptea când l-a ars pe barbatul acela, pe vatman. A fost atât de fericit sa ucida un vatman i-a facut o placere mai mare decât se astepta si crede ca stie si de ce , încât a cautat un magazin non-stop si a cumparat o sticla de Angelli în drum spre casa. N-a reusit s-o bea, era prea obosit, dar si-a spus ca îi va prinde bine alta data. Acum, de exemplu. Dar sticla nu e la locul ei.

      Daca n-ar da cu ochii de o alta sticla, de Coca-Cola, poate ca ar merge cu gândul mai departe si ar ajunge poate pâna la suprafata, dar asa se multumeste s-o ia pe aceasta si sa se întoarca în sufragerie.

      Fata e numai un zâmbet.

      Marcel ridica sticla de Coca-Cola si încearca si el un zâmbet.

      Doar asta ai, sa-nteleg? spune fata.

      Marcel da din cap dezamagit si se grabeste sa-i toarne un pahar plin.

      Numai ca nu au toata noaptea la dispozitie. Marcel îsi da seama de asta în scurta vreme si simte cum i se urca sângele în obraji.

      Lucrurile se deterioreaza repede, atunci când el încearca sa o duca spre dormitor. La momentul acela, Marcel crede ca exact asta-si doreste fata. Toate fitele, toata vorbele aruncate din vârful buzelor, provocator, îl fac sa creada asta. Numai ca greseste. Fata e mai desteapta de cum baieste el. Mult mai desteapta.

      Ce crezi ca faci? îl opreste din elan fata, când îsi da seama ce urmareste. Nu ma-ntelege gresit; îmi place de tine, esti simpatic chiar daca putin stângaci, cred ca n-ai mai fost cu o fata de multa vreme , dar nu ma culc niciodata cu nimeni de la prima întâlnire. Putem sa mai stam de vorba, daca vrei, dar

      Marcel nu mai asteapta nici o alta clipa. O fi el stângaci când e vorba de-o relatie de la egal la egal cu o fata, dar acum i-a ajuns. Nu-i place sa se simta controlat (doar cu exceptia controlului divin, poate) si-si spune ca, la urma urmei, fata nici nu merita a atentie atât de speciala. Adica, nu e decât o alta pacatoasa pe care el trebuie s-o aduca pe drumul cel drept, nu?

      Atunci îi rasare o idee în minte care-l va macina apoi multa vreme si din cauza careia va avea de suferit: Este ea oare virgina? Daca nu e, atunci a dat gres si de data asta. Cum a facut cu vatmanul.

      Alungam gândul imediat

      (Dumnezeu stie mai bine!)

      si-o prinde de încheietura mâinii drepte. Strânge cu toata forta; degetele i se îngroapa în carnea fetei.

      Ce faci? Au, ma doare! Ce faci?

      Strigatele slabe ale fetei îl excita. Asa, acum se schimba situatia!

      Da-mi drumu, nenorocitule!

      Pune o palma peste gura ei si râde înnebunit de fericire.

      Dar fata-l musca pâna la sânge.

      Au, stârpitura! e rândul lui sa exclame.

      O plesneste peste fata cu dosul palmei. Sângele sare în toate partile. Pret de o clipa, tot ce vede Marcel este rosul acela aiuritor.

      Rânjeste cu sete si-o înlantuie pe fata Angela o cheama, dar Marcel a uitat lucrul asta cu bratele. Îi simte fermitatea sânilor în causul din spatele coatelor. E ca un sac plin cu serpi veninosi: se unduieste si se zbate ca într-un atac de epilepsie.

      Da-mi drumu, da-mi drumu, da-mi drumu! tipa în continuare, vorbele amestecându-se cu sughiturile de spaima si cu lacrimile care-au început sa curga dezlantuite pe obraji.

      Mai sunt câtiva pasi pâna la dormitor si Marcel e hotarât sa-i faca în cel mai scurt timp posibil. Simte erectia crescându-i în pantaloni. Simte chemarea datoriei sale divine.

      Au ajuns în usa dormitorului, acelasi în care-au mai fost purificate alte multe fete nu le mai stie numarul , locul unde si-au gasit mântuirea multe suflete, locul purificarii lor. Încaperea e întunecata si nu se vede nimic. Dar, daca s-ar aprinde luminile, n-ai observa nici un indiciu al faptelor trecute. Poate doar o noua canistra de benzina, asteptându-si rândul în ritual lânga scaunul de la capatul patului. Marcel are grija ca, de fiecare data, sa nu lase nici o urma. Este convins ca sunt multi cei care nu l-ar întelege, ca multi si-ar dori sa-l vada închis sau chiar executat pe ascuns pentru faptele lui. De aceea, s-a asigurat ca draperiile sunt fabricate dintr-un material ignifug, la fel si prelatele cu care-a acoperit celelalte lucruri din jurul patului. Patul în sine n-are nimic ignifug în el, dar Marcel are în dulapul din baite destule cearsafuri si fete de perna. Niciodata nu lasa focul sa arda mai mult decât cearsaful si fetele de perna. Si pe fata, fireste.

      În euforia lui crescânda, nu poate spune cum de s-a putut întâmpla ceea ce s-a întâmplat în clipa imediat urmatoare.

      Piciorul drept al fetei se îndoaie de la genunchi cu repeziciune si-l izbeste drept în boase. Explozia e fulgeratoare si luminoasa. Iradiaza în întregul lui corp în doar câteva fractiuni de secunda.

      Într-un gest reflex, o lasa pe fata si se ghemotoceste la pamânt. Un strigat neauzit îi rotunjeste buzele. Mâinile protejeaza bijuteriile de o noua lovitura.

      Numai ca fata stie mai bine decât sa-l loveasca în acelasi loc. A luat lectii de autoaparare de la un fost prieten si stie ce trebuie sa faca în cazul unei tentative de viol. Ridica genunchiul drept si-l plesneste cu toata forta în barbie.

      Marcel cade acum lat la podea, simtind cum sângele-i da navala pe nas si pe gura, din limba taiata.

      Angela doar de atât ar nevoie ca sa-si ia lucrurile de pe fotoliul din sufragerie (în geanta are buletinul si nu vrea ca maniacul asta sa-i stie adresa) si fuge cu toata viteza pe usa de la intrare.

      Marcel vrea s-o urmareasca, însa durerea e prea sclipitoare si acaparatoare sa-i permita vreo miscare. Ar vrea sa strige macar ceva în urma ei, dar, din nou, nu e o idee buna: vecinii ar putea sa-l auda si sa cheme politia. Si asa, nu e convins ca nu au facut-o deja, având în vedere strigatele fetei.

      Când trece un timp si domeniul durerii îsi slabeste puterea, Marcel aude o voce:

      Ai dat gres, ostasule! Ai dat gres pentru a doua oara! Ti-am oferit o a doua sansa si tu ai ratat-o ca un prost! Ce fel de slujitor de încredere am în tine? Nu esti bun de nimic! Care crezi ca-ti este pedeapsa potrivita?

      Se ridica imediat în picioare, ca la apelul comandantului în armata. Sângele-i curge pe barbie si picura pe covor. Nu vrea sa asculte sentinta. Stie ca e dureroasa. Stie ca-l va durea mai mult decât loviturile aplicate de fata Angela, îi vine acum în minte, Angela de la înger.

      Dar nici nu sunt sigur ca era virgina! vrea sa-I spuna si stie ca nu e o idee buna; nu te pui cu sefii când acestia s-au hotarât sa te frece cu sare si cu otel.

      Apoi aude sentinta.

      Si da imediat fuga în sufragerie. Sta o vreme pe fotoliu, cu mâinile acoperindu-i fata, lacrimile curgându-i printre degete.

      Nu e drept! striga. Nu e drept deloc! Chiar DELOC! Blestemat sa fii!

      Atunci se ridica si, cu mânie în ochi, începe sa devasteze camera. Distrugerea îl calmeaza.

     

     


     

      Confirmarea imaginii pe care a vazut-o cu ochiul mintii când se îndrepta spre depou o are Anton când descopera în dulapul din baie, în spatele asternuturilor curate de pat, o canistra de cinci litri de combustibil. E convins ca el nu a adus-o acolo nu-si aminteste s-o fi adus si asta-l înspaimânta.

      S-a dus catre dulap ca un robot telghidat, convins ca acolo va descoperi ceva, dar nestiind ce. Se simtea ca si când o mâna invizibila îl împingea de la spate. Haide cu mine, spunea vocea acelui om invizibil, haide sa-ti arat monstrul din dulap! O sa ramâi surprins, îti garantez! Monstrul asta a stat acolo de multa vreme, dar niciodata n-ai avut ocazia sa-l vezi. Bine, i-ai simtit prezenta, dar niciodata nu ai crezut în existenta lui!

      Imaginea care acum e cât se poate de clara e imaginea flacarilor. Un foc galbui, curat, scotând fum doar fiindca este întretinut de-o materie organica: de carne umana. Îi aduce aminte de copilarie. De-un anume Mihai, fiul matusei sale, Aneta, si de spaima pe care acesta i-o trezea. Îi aduce aminte de-un bloc spre care se îndrepta într-o zi de toamna; de flacarile care ieseau pe geamul apartamentului de la etajul patru, de fumul acela negru ca lumea din care vin în viata nou-nascutii. Îi aduce aminte de mâinile bandajate ale unui barbat, de fata lui acoperita de plasturi. De vocea lui neconvingatoare: O sa fie bine, baiete. Ne vedem mai departe de viata... Si-i aduce aminte de-o bricheta cu benzina stralucitoare, obiectul fascinatiei sale puerile, motivul multor batai pe care le-a încasat, bricheta pe care n-a mai vazut-o, acum îsi da seama, din noaptea incendiului.

      Îl strabate un fulger de durere prin tot corpul. Mintea i se întuneca.

      Îsi da jos ochelarii. Stie ca, pentru a vedea adevarul, trebuie sa se lipseasca de ei.

      Baia e, dintr-o data, cufundata în ceata. Trebuie sa se agate de lucrurile din jur ca sa ajunga la chiuveta, la oglinda de deasupra ei.

      Înainte sa-si priveasca reflectia, închide ochii si se gândeste le Huru, la clipele sublime pe care acesta i le-a oferit si pe care-si doreste sa-l mai vada macar o singura, ultima data. Nu e nevoie sa se minta; a citit si el ziarele din ultimii ani, stie despre ce e vorba, poate ca e singurul care stie cu adevarat despre ce e vorba si, tocmai de aceea, stie mai bine ca oricine ce are de facut.

      Însa, înainte, trebuie sa vada cu ochii lui ceea ce ochii mintii i-au aratat deja.

      Ridica pleoapele.

      Din oglinda îl priveste un om pe care a sperat sa nu-l mai vada niciodata. E hirsut, cu obraji buhaiti (daca se uita mai bine, poate vedea pâna si cicatricele ranilor pe care acei plasturi le astupasera în ziua în care mama lui a murit), are buzele rosii ca sângele, carnoase si rasfrânte, are o privire maniacala în ochi. Îl priveste direct, ca si când ar vrea sa-l hipnotizeze. Anton duce o mâna la tâmpla într-un ultim gest disperat de negare, iar când reflectia face acelasi lucru (doar ca mâna ei poarta urmele unor arsuri grave tesut albicios, neirigat, spân), Anton e convins pe deplin.

      Ramâne în aceasta postura multa vreme, nici macar gândul la Huru nemaianimându-l. Într-un sfârsit spune:

      Marcel.

      Numele iese plat, ca din gura unui ventriloc si poate ca, într-adevar, nici nu l-a rostit, poate ca nici nu mai e nevoie sa-si foloseasca corzile vocale sa articuleze sunete. Ar vrea sa întrebe ceva, dar îsi da seama ca nu are nici un sens.

      Nu e drept, Anton! spune spectrul tatalui sau. Nu e drept deloc!

      Nici buzele lui nu se misca. În baia din apartamentul lui Anton/Marcel, doar aceste vorbe sunt vii. Toate celelalte sunt parca suspendate în timp si-n spatiu. Acea unica si, totusi, dubla persoana care sta în fata oglinzii nici nu mai respira.

      De ce si pe Macarie? întreaba Anton. Mi-a fost bun prieten!

      Asteapta un raspuns de la Marcel, dar acesta nu vine. Anton îsi aduce aminte de clipele pe care le-a petrecut alaturi de Macarie Filipoiu în baraca vatmanilor, partidele de pocher pe care le-au jucat împreuna, discutiile pe care le-au purtat. Dintre toti colegii lui, doar Macarie s-a aratat dornic sa se apropie de el. Nu era o minte foarte stralucita, dar, în afara de Huru, doar el îl mai facea pe Anton sa mearga fericit la serviciu.

      Fiindca m-a vazut, fiindca m-a recunoscut! zice aratarea din oglinda. FOC, mai zice. Trebuia sa-l elimin si am facut tot ce-am putut sa-i ofer o nemurire fericita. L-am purificat.

      Anton ar vrea sa plece de acolo, sa dea fuga la depou si sa se urce la conducerea lui Huru, sa mai aiba parte de câteva clipe de delasare, dar nu poate; Marcel îl tine în loc, l-a prins cu privirea asa cum un pescar prinde un peste cu acul înspicat al unditei.

      Nu întelegi, Anton? Asta a fost menirea mea pe fata pamântului! Pentru asta m-a lasat Dumnezeu sa exist!

      Declaratia e nebuneasca, Anton stie ca asa ar trebui sa-i sune în urechi; totusi, i se pare plauzibila. Cunoscându-l pe Marcel, stie ca spune doar adevarul. Îsi aminteste însemnele stângace pe care le-a citit o data pe paginile Bibliei lui

      (am avut un vis azi-noapte, si-n vis mi-a aparut Domnul, Dumnezeu. L-am ascultat cu piosenie si iata ce mi-a vorbit)

      si-si aminteste alte însemne, si mai stângace, deloc caracteristice spiritului tatalui lui, pe care le-a citit dupa moartea sa într-un caiet pe care scria cu litere marunte Jurnalul meu cel de toate zilele si care Biblie si jurnal se afla, desi el nu stie, sub salteaua patului în care a dormit linistit vreme de atâtia ani ,

      (Viata nu merita traita.

      Daca n-ar fi D-zeu, m-as sinucide.

      Sinucidere

      Daca n-ar fi Misiunea mea, mi-as da foc. Mas purifica. pentru c sa ajung la El)

      si-si aminteste cât de mult l-au contrariat atunci. Îsi aminteste ura pe care a simtit-o atunci fata de Marcel si-si aminteste ca usurarea pe care a simtit-o când l-a dus pe ultimul drum.

      Acum îsi da seama ca tocmai ura lui l-a atras pe Marcel, ca ura a fost invitatia pe care acesta o astepta. Daca n-ar fi fost ura, Marcel nu si-ar fi gasit niciodata locul în fiinta lui. Zau.

      Nu e drept, continua barbatul din oglinda. Am facut tot ce mi-a cerut! Si ce dac-am calcat strâmb de doua ori? O sa remediez. A treia oara nu mai gresesc.

      Ura sa acumulat acum în Anton în proportii atât de mari, încât chingile lui Marcel sunt mai puternice ca niciodata.

      Si, daca n-ar fi bataile de la usa, poate ca Anton nici nu s-ar putea desprinde din fata oglinzii si ar muri acolo de inanitie oare nu chiar asta-si doreste Marcel?

      Însa bataile-l fac pe barbat sa se retraga si sa-l lase pe Anton în ceata mult mai familiara si mai reconfortanta. Spectrul dispare din apa oglinzii precum un vampir. Mai întâi devine translucid Anton poate intui agatatorul pentru prosoape din spatele lui apoi se volatilizeaza. Nu ramâne nici macar adevarata reflectie a lui Anton.

      Domnule Bogdan!

      O voce necunoscuta de barbat.

      Totul e-n regula?

      Liniste.

      Anton are nevoie de timp sa se dezmeticeasca.

      Domnule Bogdan, sunteti acasa?

      Noi batai la usa.

      Insistente. Din ce în ce mai insistente.

      Suntem de la politie, spune vocea. Vecina dumneavoastra ne-a chemat.

      Atunci gaseste Anton puterea sa raspunda:

      Da sunt acasa. Sunt la baie. Vin imediat.

     

     

     


     

      A expediat politistii destul de usor. Pentru o clipa s-a temut ca-i fac o vizita din pricina lui Marcel. Cine stie ce facuse în acea noapte. Judecând dupa dezastrul din sufragerie, nimic de care politia sa nu aiba dreptul sa se intereseze. S-a ferit sa-i pofteasca sa intre. A discutat cu ei în usa. Le-a explicat ca, pur si simplu, a uitat sa închida usa când a venit de afara. Avea o nevoie urgenta la baie, întelegeti, genul aceea de nevoie care nu suporta amânare, întelegeti. Probleme cu digestia. De-aceea n-a reusit sa ajunga nici la serviciu. Noroc ca a ajuns la timp la baie. Altfel... Întelegem, domnul Bogdan, întelegem. O zi buna. La revedere. Ar trebui sa mergeti la un doctor, poate ca suferiti de ceva. Bine, o sa va urmez sfatul.

      În cele din urma, au plecat.

      Când s-a mai pomenit sa fie politia atât de prompta? s-a întrebat Anton dupa ce-a închis usa.

      Apoi si-a adus aminte de adevarata lui problema si a dat uitarii incidentul cu politistii. S-a întors în baie si când a iesit, ducea în mâna canistra cu benzina.

     

     


     

      Ce-i de gând sa faci, nemernicule? Unde mergi? Trebuie sa te ascunzi? M-auzi? Ascunde-te! Du-te la baraca aia de lânga padure, aia unde mergeam eu sa meditez. Trebuie sa te ascunzi!

      Sfaturi pretioase. Întotdeauna s-a priceput Marcel la sfaturi pretioase. Si, poate, de data aceasta stie ce vorbeste. Poate ca trebuie într-adevar sa se ascunda. Poate ca...

      Nu, Marcel, n-am sa ma ascund! Nu stiu ce-ai facut, în ce bucluc m-ai bagat, dar n-am de gând sa ma ascund. Am de gând sa pun capat acestei povesti idioate!

      Conversatia are loc cu aceeasi naturalete cu care s-au vazut unul pe altul în baie si cu aceeasi doza de neverosimil.

      Anton se afla în drum spre depou. Nu mai ploua, dar cerul promite o noua furtuna pentru dupa-amiaza. E târziu, stie, va trebui sa îndure ocarile functionarului de la poarta (Mahmureala, ha? Stiu eu cum sunteti voi, tinerii astia! Bagati în voi pâna nu mai puteti, apoi va gasiti o stoarfa în care sa v-o bagati si urmatorul lucru pe care-l stiti e c-ati întârziat la servici! Ha-ha!), dar n-are ce face: e singura solutie pe care o poate concepe. Singura solutie care sa nu-l sperie prea mult!

      Iar te duci la depou ala împutit? Stii ca urasc tramvaiele. Stii cât te-am batut la cap ca nu-i bine sa stai în apropierea lor. Ce mai meserie! Vatman?! Auzi!

      Anton e hotarât sa nu-l asculte. Ei bine, sa nu-l asculte chiar nu poate îi striga chiar în miezul creierului dar e hotarât, cel putin, sa nu-l bage în seama. Si asta, descopera acum, îi vine destul de usor. Sa nu bagi în seama lucrurile care-ti displac atunci când nu-ti mai faci griji de nimic în viata e destul de simplu.

      Mai are de mers vreo zece minute si e acolo. Are de gând sa se urce în Huru daca va mai fi în depou, adica, si nu are motive sa creada ca nu va fi si sa porneasca la drum prin oras. Ceasul e trecut de zece si nu vor fi multi calatori în statii, asa ca nimeni nu se va supara daca nu va opri. Se va duce într-un loc pe care-l stie numai el. Într-un loc ferit. Acolo unde s-a oprit de multe ori si a cazut în delasare. E-o extensie a traseului de tramvai unde sa intri daca ai probleme, pentru a nu încurca circulatia celorlalti vatmani. E într-un cartier de case, la periferia orasului, si niciodata Anton nu a observat pe nimeni acolo.

      Odata ajuns, nu stie ce va face, dar e convins ca va afla atunci.

      Când ajunge la depou îsi da seama ca nu mai simte prezenta lui Marcel în el. Sa fi reusit sa-l anihileze cu indiferenta lui? Tot ce se poate. Perceptia e totul, îi spusese Macarie o data si fusese una dintre putinele lui observatii de profunzime asupra lumii înconjuratoare. Atâta vreme cât esti hotarât, foarte hotarât sa dai uitarii ceva, reusesti. Trebuie doar sa nu te mai gândesti, sa-ti îngustezi perceptia. Anton e de parere ca exact asa trebuie sa fie. Îsi aduce aminte de copilul care se presupune ca murise în spatiul din spatele baracii si de sentimentul pe care-l avusese chiar si el nu o singura data acolo. Fantomele exista doar când creierul tau ajunge sa creada în existenta lor, îsi spune. Si asta se întâmpla adesea când permitem simturilor sa se încinga, capatând flexibilitate, la fel cum otelul dur devine lichid când îl expui unei calduri mari. Anton e hotarât acum sa înghete definitiv spatiul în care îsi gasise Marcel camin.

      Trece de functionar fara sa primeasca admonestari.

      Buna ziua, Anton, îi spune acesta si Anton îi raspunde ca si când totul ar fi cât se poate de firesc.

      Huru e în depou, sigur ca e acolo. Nimeni nu-si doreste sa-l conduca atâta vreme cât are alte tramvaie dintre care se aleaga. Foarte bine.

      Se urca în cabina si se simte dintr-o data stapân pe situatie. Cu toate acestea, stie ca nu-si poate petrece tot restul vietii în Huru (si, chiar daca ar putea, este convins ca, dupa o vreme, soarele tot va prinde sa straluceasca în lumea lui interioara, eliberând fantomele) si e hotarât sa duca la îndeplinire ce-a început.

     

     

     


     

      Aproape ca-i vine sa se lase dus de val, aproape ca-i vine sa uite de sine si sa pluteasca în deriva, asa cum face în fiecare seara, dar acum nu numai ca i-ar fi greu (soarele nu se vede pe cer, dar lumina e destul de puternica sa-l împiedice sa cada în reverie), ci nici nu-si doreste asta. Ar însemna sa-l lase pe Marcel sa preia conducerea, sa-i zica: Haide tu la cârma pentru o vreme, fiindca eu nu mai vreau sa stiu de nimic, haide tu, ca stiu ca tie-ti place, tu ai o misiune sfânta de îndeplinit, eu nu fac decât sa conduc tramvaie.

      Trebuie sa coboare sa schimbe macazul daca vrea sa intre pe linia de rezerva si asta nu-l încânta. Nu stie ce se va întâmpla odata ce va coborî. Dar e un risc pe care trebuie sa si-l asume, nu? Nu are de ales.

      A început sa picure marunt si Anton mijeste ochii sa nu fie orbit. Lentilele ochelarilor (si i-a pus pe nas înainte sa iasa din baie) se transforma în parbrize prin care si asa nu prea poti vedea bine. Duce în mâna un levier. Fiecare vatman are câte unul. E bun nu numai la schimbat macazul, dar si la autoaparare. Au fost cazuri când si-a îndeplinit si aceasta a doua functie. Anton stie. Se apleaca asupra îmbinarii de sine si potriveste vârful levierului între ele. Trage cu putere si directia de mers este schimbata.

      În nici cinci minute, Huru e parcat pe linia de rezerva, între casele parasite dintr-un cartier de periferie. Acolo unde nimeni nu-i poate deranja. Pe el si pe Marcel.

     

     


     

      Ce-ai de gând sa faci? La ce te gândesti?

      Vocea atât de cunoscuta a tatalui sau rabufneste de-ndata ce Anton deschide calea de comunicare cu el. Începe sa se întrebe daca nu va reusi cumva sa-l tina sub control si sa renunte la ideea lui nebuneasca.

      Nu e corect ce vrei sa faci, Anton! Nu e corect fata de tine, în primul rând. N-o face!

      N-ai spus tu cumva ca asta e menirea ta în lume, tata? Cât de ciudat suna acest ultim cuvânt în urechile lui! Nu crezi ca asta ar fi dovada suprema a caintei tale? Ti-ai încheiat misiunea, nu-ti dai seama? Acum e momentul sa dispari!

      În vreme ce vorbeste, Anton împrastie prin întreg tramvaiul benzina. Simte aburii combustibilului ridicându-se de pe podea si intrându-i în nari. Îl îmbata. Îsi da seama ca mirosul nu-i displace deloc. E, într-un fel, ca o întoarcere acasa. Uda scaunele, uda peretii, uda geamurile. Se întoarce în cabina si stropeste tot panoul de comanda. Cu ce-a mai ramas în canistra îsi îmbiba hainele.

      Esti nebun, Anton! N-o sa fii niciodata iertat pentru asta! Numai eu pot purifica! Numai eu!

      Anton nu-l asculta. De fapt, chiar îi interzice sa mai vorbeasca. Are nevoie de toata forta pe care o poate aduna ca sa aprinda chibritul (i-ar placea sa tina în mâna bricheta aceea stralucitoare, dar trebuie sa se multumeasca cu ce are la dispozitie) si disperarea din vocea tatalui sau îi distrage atentia.

      Lumea asta oricum nu mi-a oferit niciodata nimic bun, îsi spune. Si nici eu nu am nimic bun de oferit lumii! Eu n-am nici o misiune aici. La fel ca si Huru, nimeni nu m-ar alege poate doar daca n-ar mai fi alti oameni pe fata pamântului!

      (Eu te-am ales!)

      O umbra a vocii lui Marcel. Doar atât.

      Se aseaza pe scaunul din cabina si închide ochii. Îsi da jos ochelarii. Aprinde chibritul. Sta o clipa, pentru a fi sigur ca a luat foc lemnul ceruit. Simte caldura apropiindu-se de degetele lui. Bun. Lasa batul aprins sa-i cada în poala.

      Flacarile-l cuprind într-o clipa si, în clipa urmatoare, limba de foc începe sa linga flamânda lichidul împrastiat prin tot tramvaiul.

      Caldura e insuportabila, dar Anton n-o mai simte. S-a putut lasa prada abandonului. Acum si-a permis placerea asta. Pentru ultima data în viata lui neînsemnata si-a permis sa cada în delasare la cârma tramvaiului. Pacat ca nu e noapte. Pacat ca nu mai poate simti mecanismele functionând de la sine, vii, mai vii decât a fost el în orice clipa de când s-a nascut si pâna acum.

      Înainte ca flacarile sa-i cuprinda fata, sa-i besice pielea, sa-i arda parul si sa-i înnegreasca începutul de chelie, Anton deschide ochii si, în oglinda retrovizoare, îl vede pe Marcel. Are gura larg deschisa si tipa în disperare. Numai ca nu-l poate auzi. Daca l-ar auzi poate ca si-ar da seama ca, de fapt, Marcel nu tipa deloc. Marcel râde în hohote.

      În oglinda retrovizoare, reflectia lui Marcel Bogdan nu este cuprinsa de flacari. Este cuprinsa doar de nebunie. Nebunia misiunii sale sfinte pe care este hotarât s-o duca la capat.

     

© Copyright Mircea Pricăjan
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online