evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Amintirile unei lumi departe, departe de tot  -  Jocul  -  Diamantul  -  Praf minune  -  Vrăjitoarea  -  Stăpânul - Volumul I : Răpirea zeilor  -  Novo Homo Sapiens  -  Hora Ielelor, Pensiune III  -  Imperiul Marţian contraatacă  -  Câmpurile magnetice ale lui Belizarie  -  Jocul libertăţii  -  În beci  -  Colecţionarul  -  Zori  -  Atingeri sensibile  -  Norma  -  Lala  -  Toate filmele româneşti au un final trist  -  Peştera I  -  Cel care nu mai e  -  Ulysse şi Hector  -  Norul de argint  -  Simbioza  -  A Doua Epocă Întunecată  -  Ion cel fericit  -  Altă Poveste(?) modernă  -  Coconul  -  Stâlpnicul  -  Regele animalelor  -  Corabia nebunilor  -  Luminile oraşului 2 (I)  -  Striptease  -  Trãind în cercul vostru strâmt, vã credeţi genii  -  Trenul  -  Catedrala  -  Variaţiuni pe o temă mai veche  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (II)  -  Servisul Auto  -  Piese de muzeu  -  Jazzonia : Cartea Cruciadelor  -  Lumea prin ţeava puştii  -  Aura urii  -  O faptă eroică fără de ecou  -  Ultimul Paradis  -  Casa de la marginea pădurii  -  Tolaie  -  Sedrina  -  Somnul uitării  -  Luminile oraşului XIII  -  ...ªi la sfârşit a mai rămas coşmarul


Cojocul (Cujuh)

Lumi ascunse in Obcinele Bucovinei

Cojocul (Cujuh)
  Marian C Ghilea
Pulbere de stele
Aripile din cer
Vise în adâncuri de stâncă
Meditaţie
varianta print

Marian C Ghilea



Publicat Duminică, 16 Septembrie 2007, ora 14:57

      Seara de iarna aluneca incet catre vai, ca un fluviu intunecat si greu, rostogolindu-se in cascade de pe crestele cenusii ale muntilor. Mai erau doua zile pâna la Craciun. Gerul musca cu pofta din mormanele de zapada ce inconjurau peretii de bârne ai casei. Vitele fusesera deja bagate in grajd, mulse iar laptele turnat in bidoane. Din odaie, printr-un ochi de geam, barbatul privea, printre florile de gheata, la primele stele ale noptii. Singuratatea ii fusese un prieten bun in ultima vreme, mai ales de când, dupa moartea tatalui, se intorsese sa locuiasca in vechea casa parinteasca impreuna cu mama sa. Era o casa mare, frumoasa, cu etaj, construita in stilul traditional hutul, cu tavan de bârne, covoare de lâna si perechi de coarne de cerb pe pereti. Cei care ii mai vizitau pe cei doi din când in când admirau trainicia vechii cladirii ca si multitudinea de lucruri vechi si frumoase din ea. Gospodaria era asezata pe un mic platou defrisat din apropierea unui munte masiv, la care vorbitorii de limba româna ii spuneau Magura datorita siluetei lui intunecate, insa hutulii il numisera Hranetea (Granita), pentru ca acolo era frontiera dintre una din cele mai izolate locuinte din zona si taigaua ciuruita de sate a padurilor din muntii Bucovinei.

      "Ati putea face un muzeu cu lucrurile din casa, doar sa le duceti mai spre centrul satului. Aici e prea departe si prea greu de ajuns pentru oricine, mai ales pentru cei de la oras" spusese primarul. "Lumea se schimba, oamenii se schimba, a trecut vremea traiului in poienile izolate din munti. Cei de azi vor sa traiasca mai confortabil, sa aiba electricitate si internet, masina la scara si magazin alimentar dupa colt. Traditiile nu isi mai au rostul in ziua de azi. Traim in epoca globalizarii. De ce nu iti construiesti o alta casa pe pamântul pe care il ai in sat si nu te muti acolo? "

      La vorbele astea, barbatul zâmbea de fiecare data, fara sa spuna nimic. L-au batut la cap prietenii, cunoscutii, aproape un an de zile, el doar tacea si zâmbea de fiecare data când auzea propunerile de a-si abandona locuinta. Unii chiar au incercat sa-i gaseasca si o sotie, dar nici una din fetele locului n-ar fi acceptat sa locuiasca intr-o casa atât de izolata si fara curent electric. Când veni din nou iarna, drumul pieptis de pe coasta muntelui pâna la casa era adesea blocat de nameti si putea fi parcurs cu greutate, doar pe jos. Dupa inca putina vreme vizitele se rarira pâna când nu mai veni nimeni. Nici barbatul, nici mama sa, nu mergeau des prin sat, poate o data la doua saptamâni, pentru cumparaturi marunte si nu pareau prea afectati de singuratate. Doar laptarul ii mai vedea dimineata, când trecea cu sania colectând de la oameni ce mulsesera cu o zi inainte, injurând printre dinti gerul si drumul in plus pe care trebuia sa il faca pâna la casa asta izolata. Si incet-incet, cei din sat incepura sa foloseasca si pentru tânar acelasi nume ca cel pe care in primise bunicul sau cu aproape jumatate de secol in urma: Vouc (Lupul).

      Da, mai erau doar doua zile pâna la Craciun si era liniste. Barbatul citea acum o carte. Afara se intunecase deja si stelele pareau gata sa intepe cu mii de ace de frig pe oricine ar fi indraznit sa scoata capul din adapostul locuintei. La lumina lampii, femeia in vârsta tricota o pereche de manusi. Orele treceau incet. Curând rasari si luna iar stelele palira in stralucire.

      Era o luna plina uriasa, si, reflectate de zapada batatorita de ger, razele ei luminau peisajul de afara aproape ca in timpul zilei, creând iluzia unei false calduri prin culoarea lor aurie. Tânarul zâmbi si se ridica, puse cartea intr-un raft, se intoarse spre mama lui si spuse in dialectul hutul:

      "Pozautra Razdvo. Ale me ne maem ieletiu. Tiper ia idu u lis tai ucnu odnu." (Poimâine e Craciunul. Iar noi nu avem brad. Ma duc acum in padure si tai unul).

      "Tiperi, u nociu?" (Acum noaptea?) intreba mama sa. "No, idi chidi hocisi" (Bine, du-te daca vrei), zise din nou, apoi, dupa o clipa de gândire si o privire rapida la ceasul care arata ora 8:30 adauga. "Ia idu spati" (Eu ma duc la culcare).

      "E ger cumplit afara, totusi" se gândi barbatul. "Cred c-o sa ma imbrac cu suba cea groasa". Se duse in odaia mare si o lua din cui. Era cea mai neobisnuita suba din toata istoria satului. Fusese facuta la comanda de catre bunicul lui, din pielea a trei lupi.

      Bunicul avusese o stâna mare de oi pe vremuri. Treaba mergea bine de câtiva ani, turma crescuse si crescusera si profiturile. Isi construise o casa frumoasa si cumparase mai mult pamânt in jur. Insa in una din toamne, o haita de lupi, mânati de foame din cauza lipsei de vânat, se aciuase prin apropiere si incepu sa ii atace turma in fiecare noapte. Omul statu la pânda cu slugile, insa stâna era mare, iar lupii tot reuseau sa ii fure câte o oaie pe saptamâna.

      Incerca sa ii impuste, dar trunchiurile de pini erau prea dese si blocau vederea fiarelor. Puse capcane, insa animalele erau inteligente si reuseau sa manânce din bucatile de carne puse drept momeala fara sa se lase prinsi. In final, lupii ii rapira chiar cel mai frumos berbec, din pielea caruia planuia sa-si faca un cojoc pentru iarna. In disperare de cauza, taie o oaie mai batrâna, puse in carnea ei otrava si o lasa in padure. Peste doua zile, gasi carnea mâncata si dâre de sânge lasate de lupii muribunzi. Merse pe urmele lor vreo doi kilometri si le gasi bârlogul. Trei lupi, toti morti.

      "Ve budete mii cujuh" (Voi veti fi cojocul meu) mormai omul. Jupui animalele cum se pricepu mai bine, puse pieile intr-un sac si le aduse acasa. Statura pieile acolo vreo doua saptamâni, spalate, invelite bine in saci si ascunse in camara, pentru a nu speria vitele si câinii din curte cu mirosul de fiara salbatica.

      La sfârsitul toamnei, fura duse la cojocarul din sat. Când bunicul intra in curtea omului si cobori din caruta, sacul se agata de un cui din gard, se rupse, si pieile cazura pe jos. Caii se speriara si se ridicara in doua picioare de la miros, iar câinele din curte se smuci si rupse lantul. Urma un adevarat circ, omul incercând sa-si apere cu o mâna pieile de lup de furia câinelui iar cu cealalta sa tina pe loc caii inspaimântati. Cojocarul, speriat de larma, iesi repede din casa si reusi cu mare greutate sa-si potoleasca dulaul.

      Dupa ce vazu si pieile, meseriasul isi facu trei cruci mari. Cine a mai pomenit cojoc din piele de lup? Dar, la promisiunea unei plati generoase, folosi materialul cum se pricepu mai bine si facu din ele o suba groasa si trainica de iarna. Totusi, in ciuda tuturor eforturilor, mirosul de lup nu disparu cu totul din cojoc. Când bunicul iesi din casa cojocarului cu el sub brat, câinele fu cât pe ce sa se rupa din nou din lant de furie, iar caii alergara pâna la casa din munti fara sa fie nevoie de bici sau indemnuri. Si din ziua aceea, oamenii ii dadura si porecla de Vouc (Lupul).

      Omul incerca sa poarte cojocul iarna pe lânga casa, dar vitele si oile se speriau de moarte din cauza mirosului, asa ca in cele din urma il puse deoparte si se imbraca tot cu suba cea veche. Ii parea totusi rau dupa imbracamintea noua, ca nu o putea folosi la treaba din gospodarie. Totusi, când avea nevoie sa mearga pe prin padure pe ger, lua cojocul din piele de lup, pentru ca era cea mai calduroasa haina iar mirosul de fiara il putea apara de ceilalti pradatori ce bântuiau prin nameti.

      Tânarul si-l amintea pe bunic din vremea copilariei ca pe un om inca in putere si cu o energie iesita din comun, desi trecuse de saptezeci de ani. Iar in timpul iernii, avea obiceiul sa cutreiere uneori padurile, mai ales in noptile cu luna. Se vorbea ca exista o comoara ascunsa in munte, iar mai ales atunci când luna era pe cer, unii oameni din imprejurimi se jurau ca vazusera un foc albastrui licarind uneori in padure. Au incercat câtiva sa gaseasca locul, dar nimeni nu a reusit sa se apropie de flacara misterioasa, care de fiecare data parea sa se iveasca in alta parte. Bunicul nu credea ca e vorba de o comoara, insa ar fi vrut mult sa vada de aproape acel foc si sa ii afle taina. Intr-o seara insa, nu s-a mai intors. Restul familiei l-a cautat toata noaptea, insa un viscol puternic tocmai incepuse si urmele i se stersesera. Abia a doua zi, cu ajutorul câinilor si al câtorva oameni care venisera sa ii ajute, vazura cojocul din piele de lup in zapada. Bunicul insa nu era nicaieri. Oricât au sapat prin zapada, oricât au cautat cu ajutorul intregului sat si al autoritatilor, nu l-au mai gasit. Nici o urma de sânge, nici o urma de violenta, doar cojocul asezat in zapada era tot ce ramasese. L-au plâns, i-au facut prohodul, insa nu l-au mai gasit niciodata, nici viu, nici mort. Prin sat, oamenii spuneau ca trebuie sa fi fost un blestem venind de la lupii otraviti. De suparare, la scurt timp dupa aceea, se prapadi si bunica.

      Gerul nu se simtea deloc pe sub captuseala calduroasa a cojocului din piele de lup. Barbatul se apropia de marginea padurii de pe Hranetea, cautând, printre pâlcurile de pini de pe liziera vreun bradut potrivit. Iar când privi mai atent spre coasta printre trunchiurile rare ale copacilor, vazu lumina.

      La ceva mai mult de doua sute de metri in amonte, intr-un luminis, parea sa arda o flacara albastruie. Era prima data când vedea un asemenea foc, desi stia ca il mai vazusera si altii din sat in trecut. Ezita o clipa, in final insa curiozitatea invinse, si, strângând mai bine toporul in mâna, incepu sa urce dealul.

      Scârtâitul zapezii sub pasii greoi era amestecat cu trosnete de crengi si rostogoliri de pietre. In linistea nepamânteasca din jur, urcusul parea sa faca parte din explorarea unei alte planete, cu orice sunet mic amplificat in mod grotesc. Isi auzea foarte clar respiratia, pulsatia sângelui in tâmple la fiecare miscare. O singura fiinta in miscare intr-un Univers impietrit intr-o aparenta minerala. Iar focul continua sa licareasca din ce in ce mai mare, din ce in ce mai aproape. Secundele treceau tot mai greu, alunecând asimptotic spre momentul sosirii la tinta. Cincizeci de metri, treizeci, douazeci...

      Flacara, de un albastru aproape celest, ardea deasupra zapezii neatinse, fara nici un combustibil aparent ca sursa de alimentare. Tânarul facu ochii mari si veni si mai aproape. "E o flacara rece, zapada de sub ea e netopita" gândi. Isi dadu jos o manusa si intinse o mâna spre ea. "Ciudat, desi e rece, pare sa radieze caldura". Veni aproape de ciudatul foc si se aseza lânga el. Da, radia o caldura placuta, gerul nu se mai simtea deloc. O toropeala dulce il cuprinse, si, inainte sa mai poata reactiona, atipi. Ultimul gând rational ii urla totusi in creier: "Ridica-te si pleaca de aici, altfel vei muri inghetat!". Dar nu mai avu putere sa se miste si se prabusi in neant, constient de apropierea mortii.

     

     

      Era cald si bine, chiar daca putin cam strâmt. Ceva il impingea din spate, altceva il presa pe piept. Un obiect moale, umed si cald il atinse pe fata. Se trezi intr-o rasuflare cu miros de sânge. Luna inca era sus pe cer, si, la lumina ei, impietri când vazu intins lânga el un lup cenusiu. Se intoarse incet si privi uimit in jur. Sase lupi dormeau pe zapada inghesuiti in jurul lui. Flacara albastra disparuse. Blana le stralucea de sanatate, erau toti bine hraniti, frumosi si satui. Resturile carcasei unui cerb se vedeau ceva mai incolo. Din cauza mirosului cojocului din piele de lup, probabil ca il tratasera pe om ca pe unul de-al lor, si, satui si marinimosi, ii oferisera protectie, salvându-i viata.

      Spaima care il paralizase in primele secunde disparu treptat. Privi la ceasul de la mâna: era aproape miezul noptii. Se ridica incet in picioare. Doi dintre lupi deschisera ochii, il privira pret de o clipa ca pe un vechi prieten, cascara, apoi se adâncira din nou in somn. Pasi cu grija peste trupurile lor, ca sa nu ii deranjeze si cobori incet spre casa. Ajuns la marginea padurii, gasi si un bradut potrivit pentru pomul de Craciun pe care il lua cu el.

      Odata intrat in casa ii fu imposibil sa doarma, prea multe gânduri i se zbateau intre tâmple. Vazu din nou focul neobisnuit care se hranea cu caldura animalelor si oamenilor, salvarea miraculoasa oferita de haita de lupi, disparitia bunicului cu atâtia ani in urma si posibilitatea unei legaturi intre toate aceste intâmplari. Misterele muntelui ramasesera la fel de nepatrunse si dupa aceasta noapte. Intinse mâna spre raftul de pe perete si incepu sa citeasca din cartea pe care o abandonase la lasarea serii, de data asta luând notite cu un creion si facând calcule pe o foaie de hârtie. Dupa o vreme, lasa volumul la o parte, se ridica, zâmbi, stinse lampa si se duse la culcare. O licarire albastra ii lumina pupilele pret de o clipa, in timp ce se baga in pat.

      La lumina lunii inca neapuse, pe coperta cartii lasate pe masa se putea citi un titlu: "Das Prinzip der dynamischen Kontrabarie durch Burchard Heim". Solutia unei ecuatii, incercuita, trona pe foaia de hârtie de alaturi. De acum inainte, distantele de ani lumina pâna la stele aveau sa para mult mai scurte. Sub cuvertura de lâna, tânarul visa astronave superluminice brazdând in toate directiile intinderile nemarginite ale cosmosului. Si, ca o imagine in oglinda la sclipirea rece a stelelor din gerul de afara, stelute de lumina albastruie incepura sa pâlpâie si sub tavanul de bârne.

     

© Copyright Marian C Ghilea
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online