evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Luminile oraşului 2 (I)  -  Ignis  -  Ankirah  -  Geneza  -  Taina norilor  -  Călătoria unui artist...  -  Luminile oraşului XIII  -  Iubirea de pe Venus  -  !NFERNUL (fragment): Autistul  -  Jocul Zeilor (III)  -  Experienţă pecuniară  -  Vikingul  -  Iza  -  10 minute pâna la explozie  -  Piatra  -  Pescăruşul  -  Somnul uitării  -  Bumerangul lui Zeeler  -  ...ªi la sfârşit a mai rămas coşmarul  -  Povestea (?) Pensionarului Incredul  -  Nouăsprezece zile (II)  -  Poveste de culcare  -  Luminile oraşului XII  -  Cum s-a născut Dumnezeu  -  Catedrala  -  Sexibon  -  Tocăniţa de ciuperci  -  Elegie pentru Jeromed  -  Luminile oraşului XV  -  Valoare reziduală  -  Umbra  -  Proză absurdă  -  Sub nori  -  Câmpul de luptă  -  Gustul libertăţii  -  Cerşetorul  -  Pasul craiului de munte  -  Meduza (I)  -  Pierduţi în ceaţă  -  Robotul  -  Masa de duminică  -  Moştenire de familie  -  În căutarea zborului  -  Mr. Loverman  -  Darul divin  -  Follow-Me  -  Fie-mi apa uşoară !  -  Lacrimi de stea  -  Întreg  -  Striptease


Sub nori

Michael Hăulică



Publicat Luni, 9 Iunie 2003, ora 10:05

      Aceia umblau pe strazile orasului nevazuti, nestiuti de ceilalti, iesiti din trupurile lor care pluteau undeva deasupra, ca un acoperis, ca o pavaza, ca niste nori.

      Trecatorii îsi vedeau de treburile lor marunte, grabindu-se spre destinatii doar de ei stiute, întorcîndu-se agale spre locuintele mizerabile sau luxoase, adica traind. Cel putin asa credeau ei. Si Aceia treceau prin ei, asa cum treceau prin ziduri, masini, stîlpi si orice corp material. Nimic nu ramînea în oameni, nici o urma, nici un gînd, nici o amintire.

      Din cînd în cînd, unul din Aceia avea un accident si ajungea la pragul dintre lumi, iar Aceia îsi delegau calauza, ghidul, cel care urma sa-l ajute pe Acesta sa aleaga: a trece sau nu.

      Bineînteles ca raspunsul nu putea fi afirmativ deodata, toti mai aveau de facut cîte ceva aici, toti mai aveau de terminat ceva important...

      Tuturor le era frica. Nu erau pregatiti. Nu stiau. Si de unde sa stie?!

      Nimeni nu le spusese nimic, nimeni nu-i învatase. Nici macar cei care se întorsesera n-au stiut sa le spuna mai multe. N-au stiut cum. Si, la urma urmei, se întorsesera, nu? Dincolo de tot ce le-ar fi putut spune, daca ar fi gasit cuvintele, se întorsesera. Inainte sa treaca pragul.

      Ce era dincolo? Cine? Doar o lumina puternica, spuneau. Marele Intuneric era, de fapt, un ocean de lumina. Ei, si?! Cu ce schimba asta problema? Dilema.

      Toti visam. In timpul visului toti umblam pe strazi trecînd prin ceilalti ca si Aceia, pe care, atunci, îi puteam vedea, putem vorbi cu ei, apoi suna ceasul si îmbracam repede vechiul nostru trup, firav si bolnavicios si trecator. De multe ori nu mai stim nimic din calatoria din vis, ca si cînd n-ar fi fost. Alteori ne amintim cîte ceva, vag, totul e de parca era, se facea ca... Si atît. Dar unde se facea ca, unde parca era? Asta n-o stim. Si Aceia nu ne-o spun.

      Trec pe lînga noi, prin noi, pe strazile acestui oras deasupra caruia plutesc trupurile parasite de ei si lasate acolo spre aducere aminte, ca un acoperis, ca o pavaza, ca niste nori.

      Cine sînt eu? De unde vin?

      Si încotro?

      Daca îmi cunoasteti întrebarile, de ce nu-mi dati si un raspuns?

      Oricum? Chiar daca te va durea? Chiar daca te va întrista? Chiar daca va suspina?

      Pai, daca moartea nu e ceva rau, de ce m-as...

      Toma Korsici scapa din mîna paharul cu whisky si lichidul se împrastie pe covorul din sufragerie, covor înca neplatit integral, a si mobila, ca si casa.

      Trupul îi zvîcni în sus, mîna stînga i se ridica spre piept, o durere ascutita îl sageta, gura i se deschise cautînd aer, cît mai mult aer, chiar daca în plamînii lui nu mai încapea. Ochii se roteau prin încapere, uite usa, televizorul mergînd, masuta din fata fotoliului si, prabusit în fotoliu, el, încremenit cu mîna la inima, cu ochii deschisi. Se privea în ochi de undeva de deasupra si de peste tot în acelasi timp. Plutea în lumina si liniste si totul era de parca er si se facea ca.

      Uite usa deschizîndu-se violent si pe Emilia intrînd, vazîndu-l, alergînd spre el, Tomaaa...!, strigatul ei ajungînd în camera copiilor, trezindu-i, sperindu-i, facîndu-i sa plînga înainte de a vedea ce s-a întîmplat, înainte de a sti.

      Chiar daca te va durea, chiar daca te va întrista. Cine-i spusese asta? Cînd? Nu i le spusese nimeni.

      Cuvintele astea tîsnisera printre gîndurile lui înainte de a... muri? A murit? El, Toma Korsici, a murit? Cum sa fi murit, ca doar aici, în sufragerie, o vedea pe Emilia punînd mîna pe telefon, formînd numarul spitalului, de fapt, stiind ca a format acel numar pe care el nu l-a putut memora niciodata.

      - Repede,veniti repede! Sînt Emilia Korsici. Toma, sotul meu a... nu stiu, cred ca... inima... pe Roma, la numarul 17.

      Emilia închise telefonul si se aseza pe celalalt fotoliu cuprinzîndu-si copiii în brate.

      - A murit tata.

      Copiii plîng, ea cu lacrimile curgîndu-i pe obrasi.

      Si zgomotul cauciucurilor agresînd asfaltul si alta imagine, din alt loc, dar coexistînd ciudat cu cea din casa: masina salvarii demarînd, cel din salvare e dr. Perez, Toma n-a stiut niciodata de existenta lui, dar acum îl vede pe dr. Perez ca si cînd l-ar fi cunoscut dintotdeauna, masina alrgînd pe strazi cu sirena urlînd, trecatorii uitîndu-se dupa ea, Ce s-o fi întîmplat?, Vreun accident pe undeva, Vreo crima, O fi bolnav sau poate a si murit, Toma percepea aceste cuvinte si nu-si dadea seama de unde, cum, dar stia ca sînt gîndurile celor de pe strada, ia uite-l pe Samo, batrînul Samo care a murit acum cinci ani cînd s-a prabusit avionul ala, uite cum trece prin Kurt, baietelul doamnei Kobe, care-si plimba cîinele si habar n-are ca cineva trece prin el, dar cum sa-l vada pe Samo, ca Samo e dintr-Aceia, e mort de mult si imaginea asta se suprapune, dar nu, nu e bine asa, e ca un joc cu un cub avînd pe fiecare parte cîte o imagine si el vazîndu-le pe toate odata si cubul avînd mult mai mult de sase laturi (ce cub o mai fi fiind si asta?), pe una din ele dr. Perez urcnd scarile, pe alta copiii plîngînd în casa, lînga trupul lui mort...

      - Mort? Chiar a murit? Eu? Si-atunci eu cine sînt? Eu, asta care vad tot si aud tot?

      - Bing-bang! se auzi soneria si Emilia se ridica de pe fotoliu, iesi din camera, deschise usa apartamentului, Buna ziua, sînt dr. Perez, Emilia, Emilia Korsici, va rog intrati si revenira cu totii în sufragerie.

      Dr. Perez se apleca asupra trupului inert din fotoliu, îi facu un scurt control, apoi se întoarse catre femeia care îl privea cu ochii mari, cu mîinele la gura.

      - Imi pare rau, domna Korsici, îmi pare rau.

      - Chiar nu se mai poate face nimic? Nimic, nimic?

      Fara nici o convingere, dr. Perez se apleca din nou asupra lui Toma.

      - Ce dracu, chiar mort? Ii las pe astia cu datorii pîna-n gît? Cum or sa traiasca? Din ce? Si copiii... Sa nu-i vad eu mari, sa nu... Si am de terminat cartea aia... Macar atît sa fi facut si eu în viata asta! Bine, dar copiii...

      - Ei, copiii! Orice tîmpit poate face copii. Dar cartea... Cartea! Aiureli! Ce mare carte?! Cu ea ori fara ea... tot aia! Nu se schimba lumea daca mai apare înca o carte de povestiri. Mare brînza! daca erau asa grozave mi le publicau pîna acum pe-astea care sînt gata, dar m-au refuzat toti. Cica nu-i intereseaza genul asta. Vor mai cu actiune, mai horror... Nu stiu ce-i cu povestea trimisa la Almanah dar... Dar nu ma-ntorc eu? O sa scriu niste chestii... O sa scriu despre treaba asta cu moartea... Uite ce mai munceste doctorulo ala la mine. Mai usurel, domnule, ca-s om, nu sac de cartofi! Ala e-n stare sa ma omoare de-a binelea! Gata! Ma-ntorc! Ce-s nebun?! Dau vrabia din mîna...

      - Bine. Daca asa vrei... De fapt, ora ta nici n-a sosit.

      - Asta o spuneti voi, sau e ceea ce vreau eu sa aud? Ia, uite la ala, cum ma chinuia! Ma duc la el si cînd i-oi zice vreo doua... Ma doare, ma!

      Toma Korsici dadu sa se ridice, colturile gurii i se deplasara ca si cînd ar fi vrut sa spuna ceva, sa strige, mîncîndu-l parca din priviri pe dr. Perez, dar acesta îi puse o mîna pe umar: - Usurel, usurel, fara miscari bruste si inutile. Doamna Korsici, copii, luati-l si lasati-l sa umble.

      Doctorul rîdea. Da, a mai zis cineva cuvintele astea. Cineva.

      Emilia Korsici si-a luat în primire sotul, avea sa-l îngrijeasca multa vreme, cu devotiune, din ziua aceea. Bineînteles ca a rupt-o cu Eugen, nu mai avea timp pentru întîlnirile lor secrete si-apoi, Toma era un barbat minunat, ce-i venise oare cu escapada aia? Probabil din plictiseala. Multe mai face omul din plictiseala. De cînd scria la cartea aia, Toma o cam neglija si ea era o femeie foarte... Era femeie.

      Dr. Perez coborî si avu timp suficient sa-si savureze victoria asupra mortii, pîna ce salvarea strabatu orasul prin care trecatorii îsi vedeau de treburile lor marunte, grabindu-se spre destinatii doar de ei stiute, întorcîndu-se agale spre locuintele lor mizerabile sau luxoase ori numai cascînd gura, pierzînd vremea, adica traind. Cel putin asa credeau. Si Aceia treceau prin ei asa cum treceau si prin ziduri, masini, stîlpi, si orice corp material. Nimic nu ramînea în oameni, nici o urma, nici un gînd, nici o amintire. Aceia umblau pe strazile orasului nevazuti, nestiuti de ceilalti, iesiti din trupurile lor care pluteau undeva deasupra, ca un acoperis, ca o pavaza, ca niste nori.

     

© Copyright Michael Hăulică
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online