evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Trãind în cercul vostru strâmt, vã credeţi genii  -  Un viol ratat (Din neant)  -  Natură moartă, cu portret  -  Către a opta zi  -  Meduza (III)  -  Casa galbenă  -  Circ  -  Planeta ascunsă  -  Luminile oraşului XXII  -  Călătoria unui artist...  -  Pendulul municipal. "La dolce vita"  -  În noapte  -  Melodia care nu se aude  -  Delir  -  Dansând pe sârmă  -  Ultima eclipsă (I)  -  În tren  -  Luminile oraşului XXXIV  -  Vânătoarea  -  Aether pro narcosi  -  Novicele  -  De acum şi până-n noapte  -  Tentaţia continuă  -  O scânteie într-un ocean de linişte  -  Omul cu păsări  -  Drum bun  -  Sclipiri de Soare  -  Luminile oraşului XI  -  Sunet pentru suflet  -  Vikingul  -  Pulbere de stele  -  Ignis  -  Sfântul  -  Pastel  -  Pânza de păianjen  -  Îmbrățișare  -  Salvatorul  -  Regele animalelor  -  Catedrala  -  O dimineaţă perfectă  -  Luminile oraşului XXVI  -  Fragmente de... viaţă  -  Luminile oraşului XXXII  -  Peştera I  -  Meduza (VIII)  -  Contrapaganda  -  Secretul  -  Cinci personaje în căutarea unor măşti vesele  -  Câmpul de luptă  -  Stiinta si tehnica


Floarea de loldilal

Floarea de loldilal
  Ana Veronica Mircea
The Hell
Coincidence
Behind the scenes
Dear God!
Ucid
varianta print

Ana Veronica Mircea



Publicat Duminică, 15 Iunie 2003, ora 10:05

       - Asssculta, tinere, esssti sssigur ca ssstii unde e gunoiul?

      Senesalul Revel Ored e nervos. Ma fixeaza ca un sarpe si sâsâie la fel, bosorogul!

      Dar îl ignor. Mi-o pot permite; Leira, Comandant Suprem si împarateasa într-o singura faptura, ma aspira prin ochii ei dilati, de un verde nefiresc, fascinant. Si cred ca sufera pentru ca protocolul îi impune sa-l priveasca pe Ored în timp ce i se adreseaza în stilul fiere sub miere al nobilului si stravechiului clan din care face parte:

      - Domnule senesal, nu pot sa nu va marturisesc ca întrebarile fara rost ma fac sa-mi pierd buna dispozitie...

      Senasalul paleste, tremura si bâiguie ceva neinteligibil.

      Leira nu-l asculta. S-a întors spre mine si deja coboara treptele estradei dominate de tronul pe care l-a mostenit de putina vreme. La fiecare pas, armura ei flexibila sclipeste taios, îndurerându-ne ochii.

      - Maresal Anob, pret de cinci ore, comanda Trupelor Imperiale de Elita îti apartine în exclusivitate... Îti daruim timp îndestul pentru izbânda. Sau pentru moarte. Noi asa credem!

      A vorbit cu mâna dreapta pe umarul meu atingerea care daruieste PUTEREA -, cu voce aspra, accentuând pluralul maiestatii.

      Plec capul, amintindu-mi ca sunt, ca toti locuitorii legitimi ai Orasului, un supus recunoscator, si, ca toti comandantii, un militar pretuind încrederea ce îi e acordata. Dar îl înalt aproape imediat, fiindca, înainte de toate, sunt un razboinic pentru care onoarea e mai presus de viata!

      Mâna Leirei îmi strânge umarul si eu o privesc complice. Stiu ca, daca voi învinge, voi fi Principele Consort. Ea mi-a promis-o în repetate rânduri, nu mai departe de noaptea abia trecuta, pe când trupul ei fremata savurând lacomia mea - de ostean îndelung mistuit de dorul femeii. Si stiu ca voi învinge, pentru ca iubesc PUTEREA si o doresc pe Leira; ma excita cântecul vorbelor ei, mirosul ei acru, de salbaticiune, pielea ei alba, mata - pe care nici cea mai crunta istovire nu izbuteste sa-si zugraveasca cearcanele, nici muscaturile mele nu sunt în stare sa-si întipareasca pecetile vinetii -, talia ei de viespe din care izvorasc solduri generos arcuite, primitoare...

      - Noroc plin! îmi ureaza singura femeie demna de mine înainte de a se întoarce catre tron cu ceremonioasa lentoare rituala.

      Iar eu îmi strâng ochii si pumnii, asa cum se cuvine, si raspund, asa cum o cere un obicei a carui origine s-a pierdut în ceturile uitarii:

      - Fie-va gura aurita!

      Aud urletele si aplauzele asistentei floarea Imperiului ma aclama cu o frenezie ce lasa în umbra visele mele cele mai ambitioase! De ce? Fiindca doresc, cu totii, din tot sufletul, ca aparatorii puritatii Orasului sa cucereasca înca o izbânda? Fiindca au înteles ca eu si numai eu sunt epuratorul ce îi poate izbavi de cele mai perfide gunoaie care s-au infiltrat vreodata printre noi? Fiindca s-a latit zvonul ca eu sunt ultimul si adevaratul ales al Împaratesei?

      Nu stiu si nu-mi pasa. Sunt cu mult deasupra acestei gloate meschine! Si totusi, ceva ma îmboldeste sa-l privesc pe Ored; e înca palid, dar îsi loveste palmele si îsi misca buzele cu un zel de care nu l-as fi crezut în stare. As face pariu ca-i tâtâie fundul de teama ca entuziasmul n-o sa-i fie remarcat! Îmi stapânesc râsul, salut cu un gest scurt si demn si ma îndrept catre imensele usi aurite care prind sa gliseze, deschizându-se pe masura ce ma apropii.

     

      Trupele Imperiale de Elita ma asteapta aliniate snur. Nu le vorbesc. Stiu ca ma recunosc drept comandant, ca îsi cunosc misiunea. Ridic doar bratul stâng si soldatii bine dresati ma urmeaza, miscându-se toti ca unul, într-o tacere nefireasca.

      Nu stiu unde îi duc, fiindca nu stiu care si unde e gunoiul. (Intrigantul de Ored avea, în felul lui, dreptate.) Dar ma încred orbeste în simtul meu aparte, ce ma calauzeste, fara gres, înspre cotloanele în care se olopsesc impuritatile imigrantii clandestini tânjind sa puna laba (daca nu cumva astia or avea tentacule sau vreun alt soi de apendice împutite) pe Orasul nostru Continental. Trogloditii îl confunda cu Raiul si roiesc dinspre toate colturile galaxiei, deghizati în fel si chip, de capul lor sau în cete, riscând pe cont propriu sau încrezându-se în garantiile iluzorii oferite, la preturi imense, greu de imaginat, de organizatii ramificate, având în vârf cozile noastre de topor (plasate, surprinzator! sau poate firesc? tot mai sus în ierarhia sociala). Eu si batrânul Ored, ca toti epuratorii, îi simtim pur si simplu, avem darul de a deosebi mirosul lor de mirosul Orasului - si îi vânam întotdeauna fara gres. Si trebuie sa recunosc ca el o facea pe când eu înca nu deprinsesem mersul de-a busilea dar ghiujul nu recunoaste ca s-a ramolit! Însa nu asta ma intriga, ci faptul ca niciodata n-a mai fost vorba, ca acum, de o adevarata armata. Sau cel putin asa spun zvonurile captate de terminalele specializate. Numai ca rablele n-au înregistrat nici o imagine; doar frânturi de comentarii tipate de voci isterizate, urlete, gâfâieli, grohaituri un talmes-balmes de sunete sinistre. Plus un amalgam de miasme si miresme de la latrina la flori de loldilal.

      Cu toate astea, am noroc! O înteleg în clipa în care ma opresc, tresarind. Mi se încreteste pielea, parul mi se strânge maciuca, furnicaturi iuti îmi chinuiesc degetele si ace de gheata îmi sfredelesc maduva spinarii. Asta e! I-am simtit! Sunt multi si sunt aproape!

      Adulmec si stiu ca, în spatele meu, Trupele Imperiale de Elita îsi tin rasuflarea.

      - Acolo! le ordon, întinzând bratele spre procesiunea care tocmai ne taie calea. Sunt câteva zeci de Calugari Orbi cu ochii ascunsi de cochilii brune, crescute din însasi carnea lor metamorfozata, pe care si le extirpa periodic, provocându-si dureri atroce, cu nimic mai prejos decât cele pe care le simt în timp ce acele carapace cornoase se regenereaza. Toti poarta mantii groase, din blana de zgor, si duhoarea trupurilor lor asudate se propaga înspre noi, ne învaluie, devine din ce în ce mai îngretosatoare...

      - Acolo! repet, dar Imperialii mei sovaie. Înteleg, e greu de crezut ca gunoaiele se ascund tocmai sub masca preacuviosilor aspiranti la mântuirea prin suferinta!

      Dar simturile nu m-au înselat niciodata, asa ca dau buzna între calugari.

      - Imperial blestemat! suiera, cu voce atât de cavernoasa încât pare autentica, un batrân spân, cu tigva reliefata grotesc sub pielea stafidita.

      Oare ma crede tâmpit? Sau el e tâmpitul?

      - De unde stii ca sunt Imperial, orbule? rânjesc, îmbatat de victoria atât de usor dobândita.

      - Numai Imperialii n-au nimic sfânt! Nu e nevoie de ochi ca sa descoperi asta!

      Si zâmbeste. Ar fi un zâmbet blând daca nu i-ar dezveli doi incisivi negri si ciobiti, stingheri pe gingiile vinete, umflate.

      Da, e tâmpit! N-are habar ca, la Calugarii Orbi, pastrarea danturii în stare perfecta e unul dintre canoanele vietii monahale!

      Îi râd în nas, îmi înfig mâna în mantia lui si smucesc cu putere.

      Usturimea neasteptata ma face sa urlu si îmi privesc nedumerit palma transformata într-o rana supurânda. Apoi aud strigatul de atac al Trupelor Imperiale de Elita si realizez ca în mantia atinsa se lateste vertiginos o gaura cu margini fumegânde, o gaura prin care se zareste... Prin care nu se zareste nimic! Suierând, falsul calugarul se micsoreaza, se dezumfla ca un balon ciuruit. Ceilalti impostori se bulucesc împrejurul lui, se ghemuiesc arcuindu-si spinarile care pleznesc, slobozind arteziene de clabuc cafeniu, a carui putoare ma face sa ma retrag împleticindu-ma.

      Cu o sfortare, îmi regasesc pozitia demna, impozanta, si, fiindca durerea din causul mâinii mi se stinge, îmi cercetez palma deschisa. Rana îmi dispare vazând cu ochii, pierzându-se sub pielea nevatamata, care îsi recâstiga terenul abia pierdut...

      Ostenii îmi sunt deja alaturi, dar în locul procesiunii n-a mai ramas decât o baltoaca putred-cafenie, ce se evapora rapid, otravind atmosfera.

      În spatele meu, cineva înjura urât si mai multe glasuri îi tin isonul. Dar eu ma bucur. Am înregistrat mirosul creaturilor, pot simti încotro se îndeparteaza.

      - Dupa mine! comand, si ma pomenesc alergând. Strabat aleile pietonale în fuga si Trupele Imperiale de Elita ma urmeaza, bagând în sperieti trecatorii care se refugiaza în cele mai apropiate cladiri, încrezatori în protectia obloanelor etanse. Alerg, încredintat ca simturile nu ma mint nici acum, alerg calauzit de o miasma tot mai firava...

      Cine sunt? Unde sunt? Cum reusesc sa faca asta? ma întreb, sarind direct pe calea rulanta de viteza III. O saritura prost calculata! Noroc ca un sergent îmi însfaca bratul drept, reechilibrându-ma.

      Îi multumesc cu o privire scurta. Si sper ca nici nu m-am înverzit, înciudat de propria mea neîndemânare, nici n-am palit amintindu-mi, ca într-un crâmpei de cosmar, blestemele gunoaielor anihilate în urma cu cinci zile sapte indivizi sfâsiati, din ordinul meu, prin încastrarea piciorului drept în banda II si a celui stâng în banda III.

      Ce porcarie! Eu, Anob, asaltat de remuscari, ca un civil colcaind de sentimentalisme! Si asta în timp ce miasma calauzitoare se pierde!

      Dar n-am sa disper! Sunt înca vânatorul norocos, spre care prada vine singura...

      Si chiar o vad. Le vad, sosesc din sens opus, pe banda ultrarapida, formând o procesiune dezlânata.

      Le-au zarit si trupetii. Unii stupesc în sân, altii îsi feresc ochii, ca orice barbat cu mintile întregi care întâlneste alaiul Fecioarelor Zbârcite pe trei sferturi goale, îmbiind trecatorii cu farmece mucegaite, si purtând catre noi miasma pe care o crezusem pierduta!

      - Hei, frumoaselor! strig. Pe noi ne cautati! E ziua voastra norocoasa!

      - Nu le opriti, domnule maresal! îndrazneste sa ma implore sergentul care m-a sustinut cu doua minute înainte. Aduce ghinion, toata lumea o stie! Cel care le priveste în ochi îsi goneste norocul si cel care le atinge îsi pierde barbatia...

      - Cretinule! îl reped. Priveste-le! Vorbele mele nu le bucura, le sperie! Matracucele sunt gunoaie travestite! Sa opreasca cineva benzile! trâmbitez, napustindu-ma pe urmele babelor ce au început deja sa alerge pe calea care oricum ruleaza cu viteza ametitoare.

      Imediat, unul dintre ostenii de sacrificiu se lasa sa alunece între doua cai. Fara sa sovaie si fara sa tipe. Doar sângele si viscerele lui ne împroasca si auzim scrâsnetul cailor frânate.

      Trupele scot strigatul de atac, încercuind si îngramadind Fecioarele Zbârcite.

      - Va lafaiti în orasul asta subpopulat, împutitilor! ne reproseaza, cu voce de sirena, cea mai batrâna si mai hidoasa dintre travestite. În vreme ce, pe planete ostile, noi ne stingem înainte de vreme, luptându-ne cu si pentru câteva petece de sol secatuit...

      - Voi?! Cine ma-ta sunteti voi?! ma stropsesc, tragând cu sete de coada subtire de par cenusiu, cu aspect sfarâmicios, pornita din crestetul unei babatii pipernicite.

      De data asta mâna îmi ramâne teafara, dar coada devine fuior de praf cafeniu, înecacios, puturos. Zbârcitele urla si, din gurile lor cascate, clabucul cafeniu, aidoma celui tâsnit din spinarile calugarilor, erupe în jerbe din ce în ce mai bogate, le acopera, le dizolva, le unifica într-o zoaie cafenie, evaporata rapid infiltrata în aerul pe care îl face de nerespirat.

      Trupetii tusesc. Am senzatia ca le simt disperarea, geamana cu a mea fiindca ma sufoc. Moartea mi se hlizeste în fata si, umilit, recunosc ca ma tem de ea. Ca m-am temut întotdeauna!

      Din fericire, duhoarea se îndeparteaza cu repeziciune. Gâfâi si trupetii o fac si inspir cu nesat.

      - Ce se întâmpla, domnule maresal? ma întreaba sergentul livid si ragusit.

      Îmi doresc sa nu-l fi auzit ce dracu, nu-i suficient ca-mi pun singur aceeasi întrebare? Îi întorc spatele si zbier la grupa de sacrificiu:

      - Idiotilor! Asa se opresc benzile?! La ce naiba credeti ca s-au inventat comunicatoarele? Nu mai stie nimeni sa ia legatura cu Coordonarea Tehnica?

      Imperialii ma privesc ca pe o creatura bizara aproape ca pe un nou soi de gunoi. Totusi, un capitan îmi raspunde cu respect:

      - Domnule maresal, toate comunicatoarele sunt scoase din uz. Cred ca le-a afectat prima emisie de bulbu...

      Amuteste brusc, trasnit de o duhoare identica cu a gunoaielor netrebnice pe care le haituim. Eu, naucit, horcai înainte de a reusi sa-mi ridic ochii. Toti o fac si un murmur de stupefactie transformata în teroare trece din om în om.

      - Foc! Foc! Foc!

      Zbier ca din gura de sarpe, în timp de un roi de gigaviespi (specia salbatica, din colonii, care în Oras n-ar trebui sa existe), se napusteste asupra-ne si vârfurile celor cinci ace ale fiecareia (care nu ar trebui sa fie simultan în erectie) lucesc înzecit mai dureros decât armura Leirei.

      Trag primul, orbeste. Dar nu ratez tinta! Nimeni nu o rateaza. Insectele lovite pocnesc, revarsându-si miezul clabucios, si ninge cu fulgi fetizi, cafenii, de care ne ferim îngroziti, presimtindu-le atingerea necrutatoare. Intr-adevar, vreo treisprezece ghinionisti urla a moarte, înmuindu-se, lichefiindu-se pur si simplu, spre a se evapora apoi, o data cu cea de-a treia baltoaca pe care o vedem de când am început (poate o fi fost într-un ceas rau?) aceasta misiune de epurare.

      Ne sufocam din nou si, imediat ce ne recapatam suflarea, grosul Trupelor Imperiale de Elita striga, în canon pe zeci de voci pe care spaima le-a spart, stârnind sonoritati hârbuite:

      - Scapa cine poate!

      Lasii! Ticalosii!

      - Toti dezertorii vor fi ucisi în chinuri! le promit, cu glasul sugrumat de furie neputincioasa. Urmati-ma! Si, daca nu va puteti birui frica, straduiti-va macar sa vi-o ascundeti!

      Dar foarte putini mi se supun. Ceilalti îmi arunca priviri ratacite, fac stânga împrejur executie ireprosabila, perfect sincronizata, a unei comenzi pe care nimeni nu a rostit-o si o rup la fuga de-a lungul benzilor întepenite. Numai ca alti Imperiali le taie calea. O oaste care nu e a mea! O hoarda de gunoaie, de imigranti travestiti... Cerule, ce creaturi blestemate ne-au invadat? Cum izbutesc sa-si ascunda scârna bolborosinda sub alte si alte întrupari, una mai bine trucata decât alta?

      - Iarasi ei, soptesc, apasat, catre cei douazeci-treizeci de trupeti care mi-au ramas alaturi.

      - Ne simti, nu-i asa-? ma întreaba, rânjind, unul dintre ceilalti copia fidela a sergentului care e înca lânga mine. De unde ai harul asta? Nu cumva l-ai mostenit de la gunoiul care ti-a fost strabunic? De la nemernicul adoptat de Oraseni numai si numai pentru ca era capabil si dornic! sa tradeze alte asa-zise creaturi de pripas. Asta l-a scos teafar din filtrul care împarte imigrantii în inutili si potential folositori!

      Ei da, e adevarat! Sunt urmasul unui gunoi! E adevarat ca numai câte un strain câte unul din zece mii, sau cam asa ceva poate fi blagoslovit, imediat ce patrunde în Oras, cu harul de a-i deosebi pe cei aidoma lui de localnici. Si e adevarat ca harul se mosteneste sarind întotdeauna peste doua generatii si fericind numai descendenti de acelasi sex cu primul epurator din neam. Dar e ciudat ca acest gunoi ne stie taina, pe care orasenii de rând nu o cunosc. Sergentul meu, cel adevarat, e sincer indignat când îl izbeste scurt pe cel fals.

      - Înghite-ti limba, hazna împutita!

      Travestitul se pravaleste ca un sac, capul îi plezneste izbind banda întepenita, oasele craniului i se dezghioaca si i se împrastie, maruntindu-se, prin de-acum banalul clabuc cafeniu în care tocmai i se transforma trupul. Clabucul bolboroseste, se umfla, urca în susul corpurilor celorlalti falsi imperiali, carora alt clabuc le izvoraste din gurile întredeschise, din nari, din urechi, din ochii bulbucati...

      În câteva secunde, locul gunoaielor e luat de un imens calup de clabuc care, tresaltând ca bucata gelatinoasa de peltea, aluneca spre noi încet, sigur, terifiant...

      Oamenii mei o iau la sanatoasa si sergentul striga, poate încercând sa se justifice:

      - Scapa cine poate!

      Ma pomenesc singur în fata ororii cu bulbuci. Cine ar fi crezut ca asta e chipul mortii? ma întreb, paralizat ca o broasca hipnotizata de sarpele ce e gata sa o înghita.

      Fulgerator, amintirile mi se deruleaza, sperantele mi se surpa, desertaciunea PUTERII jinduite mi se dezvaluie, goala ca o hârca cu dintii rânjiti...

      Închid ochii, acceptându-mi si asteptându-mi sfârsitul. Maresalul Anob, Spaima Gunoaielor, va fi mistuit de clabuci cacanii, putind ca atare... Peste cinci secunde, peste patru, peste trei, peste doua, peste una...

      Dar nu se întâmpla nimic. Nu simt nimic. Asta e moartea?!

      Deschid ochii. Vad calupul de clabuc naruindu-se si labartându-se în fata mea, devenind baltoaca ce îmi e deja familiara si care, fara sa ma atinga, ma înconjoara.

      Iarasi ma sufoc. Tusesc, contorsionându-ma si, când îmi revin, balta izvoditoare de miasme a disparut de parca nici n-ar fi existat vreodata.

      Sunt singur. Aerul e înmiresmat mirosul Orasului îmi patrunde prin toti porii. Unde sunt gunoaiele? Habar n-am! Se pare ca le-am pierdut urma!

      Înjur printre dinti, ceea ce coincide cu repornirea cailor rulante. Sunt pe cea ultrarapida. Cu capul vâjâind, cu ochii tulburi... Nu prea ma simt în stare s-o parasesc. Si totusi...

      Cobor de pe o banda pe alta si ma opresc, derutat, pe aleea pietonala. Orasul pare pustiu. Mama ma-si de clabuc! O fi ucis chiar toti locuitorii?

      Îmi imaginez baltile cafenii câteva în fiecare apartament, înaltându-se si gelatizându-se, metamorfozându-se în forme stranii, carora fantezia mea bântuita de spaime nu reuseste sa le mentina conturul. Le scapa mereu, le salta iarasi si iarasi din mocirlele initiale, care le tot sug înapoi, ca niste ventuze recalcitrante...

      Nu trebuie sa-mi imaginez cum arata. Nu asta conteaza, alta îmi este misiunea, ma dojenesc, îmbarbatându-ma si sugestionându-ma ca sa-mi recapat încrederea în simturile mele infailibile...

      Într-un târziu, detectez ceva care aduce cu duhoarea greu de descris a gunoaielor haituite. Tresar si, amusinând, sar din nou pe caile rulante.

      Dar miasma e firava. Dispare si reapare, chemându-ma din nou în alta directie. Din fericire, ajung lânga hangarul aeroglisoarelor imperiale, îl aleg pe cel mai performant si ma înalt, reîncepând sa sper ca Leira mi-a urat noroc plin cu gura aurita.

      Zadarnic! Miasma îmi joaca feste, ma face sa ma agit ca o zburatoare bezmetica, descriind de-a valma spirale, opturi, elipse, parabole sau zigzaguri când deasupra Orasului Continental, când deasupra Continentului Ogor, când deasupra Arhipelagurilor Gradini, când deasupra Insulelor Codri...

      Brusc, realizez ca patru din cele cinci ore acordate au trecut. Inima mi se ridica în gât, unde o gheara o strânge înainte de a începe sa o sfârtece cu meticulozitate... Îmi tin rasuflarea, apoi inspir adânc si expir, relaxându-ma... Linistindu-ma... Regasindu-mi curajul si optimismul...

      N-am sa dau gres! Mie nu mi se poate întâmpla una ca asta! Nu acum, când harul meu de epurator tocmai mi-a inoculat certitudinea ca trebuie sa aterizez la portile Resedintei Imperiale. Oricât ar parea de bizar, stiu simt! ca aici s-au refugiat puii de curva! Iar jos ma asteapta Trupele Imperiale de Elita. Le vad si stiu simt! ca nu sunt gunoaie deghizate.

      Cobor adulmecând triumful. Reiau comanda prin ridicarea bratului, fara sa-i întreb de ce s-au regrupat, de ce ma asteapta tocmai acolo. Iar trupetii bolborosesc ceva despre iertare.

      N-am timp sa-i ascult. În fata noastra, usile aurite culiseaza, parca invitându-ne dincolo de prag, unde ne asteapta Ored.

      - Te retragi, putoiule? Te-a sssperiat dusssmanul sssi-ai venit la mamica?

      Îi proptesc cotul în piept, îmbrâncindu-l. Înca sunt Comandantul Unic al Trupelor Imperiale de Elita, iar Ored e un ghiuj pe care soldatii mei l-ar lichida pe loc daca le-as cere-o. Dar pentru unul ca el nu merita sa pierdem nici macar o secunda!

      Totusi... Între noi doi se materializeaza, din nimic, trei siruri lungi un Ored lânga altul, toti sâsâind la unison, cu rautate:

      - Putoiule, te-a sssperiat dusssmanul?

      - Imbecilule! Incompetentule! urla adevaratul senesal si, fara sa astepte vreo comanda, Imperialii se reped, nimerind în spuma cafenie care, brusc, ia locul sosiilor lui Ored, pentru ca imediat sa bolboroseasca si dispara, ducând în neant toata oastea mea de elita.

      Sunt iarasi singur. Sau aproape singur. În fata mea, Ored se chinuieste sa-si îndese în nari filtrele pe care le cara de obicei în buzunarul secret al pantalonilor, si regret ca nu sunt la fel de bine dotat, fiindca miasmele au devenit pentru a câta oara? insuportabile.

      Apoi o vad pe Leira. Nu stiu când si pe unde a intrat, dar vine plângând catre mine. O iau în brate si lacrimile ei îmi lovesc umarul penetrându-l!

      E ca si cum zeci de lame mi-ar ciopârti muschii, mi-ar ferestrui oasele. Racnesc si o resping pe nurlia împarateasa. Ea rânjeste si o spuzeala cafenie îi cuprinde fata, prelingându-i-se pe gât, pe armura stralucitoare. E acoperita toata de broboane fornaitoare, crescând, crapând si împroscându-ma cu bale clabucioase, care îmi încleiaza mâinile, buzele, pleoapele lasate.

      Disperat, îmi smucesc bratele, îmi desclestez degetele, îmi sterg cu dosul unei palme buzele, cu ai celeilalte îmi frec ochii lipiti...

      Clabucul asta încleiaza! Nu pute si nu provoaca usturimea cumplita pe care am simtit-o când m-au atins lacrimile ei, când am atins mantia falsului calugar! De ce...?

      - Pentru ca e timpul sa stam de vorba.

      Întrebarea mea nerostita capata raspuns de la falsa Leira, a carei mâna îmi atinge ochii si e atingerea tandra a femeii îndragostite.

      Pleoapele mi se dezlipesc si o pot zari din nou. E mai frumoasa ca niciodata, toata fata îi zâmbeste, rochia semitransparenta îi valureste în ape azurii si, la cea mai neînsemnata miscare, din faldurile bogate izvoraste, raspândindu-se în efluvii discrete, mireasma fascinanta a loldilalului, a florilor lui carnivore...

      - Acesta e mirosul nostru, îmi spune, cu acea voce susurânda care ma face s-o doresc nu pe ea, ci pe autentica Leira cu o intensitate dementa, asa cum n-as fi crezut ca voi dori vreodata o femeie... E mirosul lumii noastre de bastina. Al lumii stramosilor tai, Amirp Anob! Stiai ca strabunicul tau, renegatul Nalrep, a aclimatizat loldilalul pe planeta asta? Pe planeta asta pe care nu primiti pe nimeni în afara câtorva ticalosi gata sa-si vânda nu numai semenii, ci si sufletul, pentru o viza de rezidenta! Pe planeta asta care poate oferi mai mult decât va trebuie, dar pe care o pastrati numai pentru voi, cu un egoism feroce... Cu un egoism care pute! Un egoism caruia nu i-ai simtit duhoarea pâna azi, când ai fost gata sa te sufoci în repetate rânduri! Ai fost gata sa te sufoci când noi te-am ajutat sa percepi adevaratul miros al Orasului vostru pe care noi nu vrem sa punem stapânire cu de-a sila, profitând de forta mintilor noastre. Vrem doar sa-i dam la iveala putreziciunea si sa va scapam de ea. O putem face în scurta vreme daca, în loc sa ne vânati, ne acceptati ajutorul... Daca acceptati sa împartim, deopotriva, planeta voastra si puterile noastre. Vorbeste-i împaratesei tale despre noi...

      - Sssa vorbeasssca dessspre voi în loc sssa va ucida? Sssa-i vorbeasssca împaratesssei dessspre nissste gunoaie?! sâsâie Ored, plin de venin si eu tresar, fiindca uitasem ca exista, ca e si el aici, sub cupola bogat ornamentata a imensei sali de primire.

      - Noi, mosule, îl contrazice straina, cu blândete si pe mine, unul, vorba mosule ma unge pe suflet -, noi suntem misionarii...

      - Sssunteti mincinosssi! urla, turbat, senesalul. Ne-ati dissstrusss Trupele Imperiale de Elita! Asssta va e ajutorul?!

      - Erau o elita a Raului! Tu trebuie sa întelegi asta, Amirp Enob. Tu trebuie sa transmiti oferta noastra de ajutor, sa vorbesti despre mâna prietenoasa pe care v-o întindem. Si numai tu, care esti sânge din sângele nostru, ne poti goni de aici - daca ma ucizi cu mâna ta. Daca sugrumi imaginea femeii care ti-e draga!

      - Gunoi parsiv! mârâi, întelegând ca afurisitii de imigranti vor sa ma încurce în plasa minciunilor lor mestesugite.

      Îmi pun mâinile în jurul gâtului ei si ea, palind, îsi leaga cu greu soaptele tremurânde:

      - Si daca sunt chiar Leira ta? Si daca îti omori iubita? Si daca îti tai tu însuti calea catre tron?

      Ma priveste cu ochi umezi, buzele îi freamata, parca tânjind dupa un sarut, îi freamata si trupul lipit de al meu, cald si îmbietor ca întotdeauna si... si mirosind a loldilal, ca niciodata!

      Mincinoasa! Prefacuta! Impostoarea! Gunoiul! Putregaiul!

      Flamura rosie a furiei îmi flutura în fata ochilor, bratele mi se crispeaza, degetele mi se strâng, îl aud pe Ored zbierând ucide!, din ochii femeii curg lacrimi si n-as fi crezut ca lacrimile pot fi atât de mari si de limpezi, ca un asemenea horcait poate iesi dintre niste buze atât de rosii, de ispititoare... Si n-as fi crezut ca un chip se poate schimba într-o clipa, ca înca frumoasa fata a unei Leira în agonie îsi poate pierde brusc trasaturile, capatându-le apoi, la fel de brusc, pe cele taiate din topor ale unui barbat smead, turbat de spaima, cu ochii tulburati de rautate...

      Un chip ce îmi e înca si mai familiar decât al superbei împaratese, un chip pe care, Cerule!, îl recunosc într-o strafulgerare!

      Urlu, îmi desclestez mâinile, cel ce nu mai e decât un hoit mi se pravaleste la picioare, si capul lui lovind podeaua de marmura rosie dezlantuie un trasnet ce ma izbeste necrutator, taindu-mi picioarele si întepenindu-ma în centrul unui vârtej înnebunitor. Eu, maresalul Anob, îngenuncheat, înfrânt, zdrobit de simpla vedere a unui trup identic cu al meu, ucis de mâinile mele, sunt punctul în jurul caruia se învârt palatul, Orasul, planeta, soarele, universul...

      - Ai învinsss, tinere. N-asss fi crezut... Mhm... Felicitari...

      E vocea lui Ored. O aud când totul se linisteste. Când, înca tremurând, ma ridic de lânga mortul care îmi seamana leit. Când aud ovatiile Trupelor Imperiale de Elita, când le vad, reînviate ca prin farmec, grupate în semicercuri din ce în ce mai largi, al caror centru suntem eu si... lesul meu.

      Deci EI n-au omorât pe nimeni? îmi spun, nemaiîntelegând nimic. Si ma întreb, simtindu-ma, ca niciodata, nu epurator, ci ucigas: Deci el, acesta care duce în moarte chipul meu, era nevinovat?!

      

      E ziua nuntii mele. A nuntii noastre, zi pe care Leira, nerabdatoare ca o femeie de rând, a asezat-o imediat dupa cea a victoriei ce m-a facut demn de mâna ei.

      E ziua pe care o visez de mult, e ziua despre care am crezut ca o sa fie cea mai fericita din toata viata mea.

      E ziua în care ma întreb daca voi mai simti vreodata gunoaiele. Pentru ca astazi ma invadeaza, puternic ca niciodata, cumplit ca niciodata, mirosul Orasului, duhoarea lui pestilentiala! Pentru ca am senzatia, pe care doar o continua sfortare neomeneasca ma împiedica sa o transform în certitudine, ca sub masca înselatoare a caldarâmului, a cladirilor zvelte, a parcurilor largi, cu lacuri albastre si pâraie sprintene, a oamenilor zâmbitori, a frumusetii miresei mele, se ascunde bolboroseala clabucului cafeniu ce îsi împroasca miasma, taindu-mi rasuflarea si înlocuindu-mi, încet si sigur, surâsul de mire fericit cu grimasa chinuita a omului îngretosat peste masura.

      O grimasa chinuita schimonoseste si chipul senesalului Ored. Batrânul vine spre noi, caci protocolul îi cere sa-si prezinte felicitarile.

      - Omul asta e sarpele pe care l-am crescut la sân, îmi sopteste Leira, fara sa ma priveasca si aproape fara sa-si miste buzele, asa cum orice înalt demnitar stie s-o faca. Priveste-i mutra pocita de invidie!

      Dar eu îi privesc ochii si înteleg ca, pentru prima data de când ne cunoastem, ne macina aceeasi suferinta. Si ghicesc ca el s-a pedepsit pe sine însusi renuntând la filtrele nazale de care era nedespartit!

      Senesalul se înclina în fata împaratesei si, înainte de a darui ritualul buchet de roseroze, îi saruta inelul iar eu observ, sperând din tot sufletul ca sunt singurul, ca, în acel moment, i se zbârleste parul.

      Apoi, ajuns în fata mea, nu se multumeste sa-mi strânga doar mâna. Nesocotind ritualurile si stârnind rumoare în rândul asistentei scandalizate, îmi ofera o floare de loldilal. O iau multumindu-i din ochi si, fara sa-mi pese ca as putea fi muscat, îmi afund narile în ea, îi sorb cu nesat parfumul, singurul care poate învinge putoarea de latrina înconjurata de hoituri ce mi se pare ca sau chiar a luat în stapânire pâna ieri iubitul meu Oras.

      Ored îmi cauta ochii si ma întreaba, miscându-si buzele fara sa scoata nici un sunet, asa cum orice înalt demnitar stie s-o faca:

      - Amirp Anob, de ce a plecat ssstrabunicul tau din lumea loldilalului? A fossst cumva nebun?

     

© Copyright Ana Veronica Mircea
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online