evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Taxi  -  Fortul  -  Fântâna de iasomie  -  Fluturi  -  Macii  -  Vise în adâncuri de stâncă  -  Taina leului  -  Dependent TV  -  Pânza de paianjen  -  Paznicul grădinii de piatră  -  Ziua în care pământul s-a oprit  -  Amintirile unei lumi departe, departe de tot  -  Aniversarea  -  Muzica  -  Fotografii  -  Gustul libertăţii  -  Caiet de regie  -  Vânătoarea  -  Tarsius  -  Cercul  -  “Virusul”  -  Ion cel fericit  -  Fata din vis  -  Enigma de cristal  -  Omega  -  Răspuns fără întrebare  -  Luminile oraşului XXVII  -  Poveste de mahala I : Meciul  -  Mr. Loverman  -  Vatmanul - O pasiune  -  Luminile oraşului XIX  -  Timpul schimbării  -  În tren  -  Colecţionarul de îngeri  -  2 fast 4 you  -  Curândul  -  Îngerul cenuşiu - Zora  -  Norul de argint  -  Întunericul de dincolo  -  O şansă pentru câţiva  -  O noapte într-un ceas  -  Efect de înflorire (Napoca)  -  Pastel  -  În tren  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (IV)  -  Chat Room  -  Printre oameni  -  Secretul  -  Cum să te fereşti de urs  -  Homus trolEIbuzus


Lunea Maniacilor

Colegilor de balamuc

Roxana Brinceanu



Publicat Luni, 16 Iunie 2003, ora 10:05

       M-am trezit obosit, ca în orisicare luni, iar când am scapat din mâini ceasca de cafea si s-a facut tandari de podea, am avut o senzatie puternica de déjà-vu. Probabil din cauza oboselii. Întotdeauna când sunt obosit mi se întâmpla asa.

      Când am iesit, vecinul mi-a cerut un foc. Nu stiam ca fumeaza. Nu-l vazusem niciodata fumând, nici macar cumparând tigari. Când m-am apropiat de el, mirosea a bautura. Probabil trecea printr-un impas, bietul baiat.

      Bineînteles, am pierdut autobuzul. De suparare, am renuntat sa-l iau la goana pe pustiul care scria porcarii pe zidul blocului. De unde aparuse? Era un cartier civilizat.

      Am chemat un taxi. A trebuit sa-i repet soferului de câteva ori încotro vroiam sa ma duca asculta muzica tare, iar pe o strada putin mai libera a început sa valseze cu masina, bagându-i în sperieti pe ceilalti trecatori, si pe mine si mai rau, i-am urlat în ureche sa se potoleasca, el mi-a facut cu ochiul, a virat brusc si a oprit taxiul pe trotuar exact în fata intrarii principale a companiei pentru care lucrez.

      Când sa cobor, soferul m-a luat în brate si m-a sarutat pe gura, îndelung, apoi m-a întrebat daca vreau sa ne casatorim. I-am lasat un bacsis gras si am fugit cum am putut mai repede, temându-ma ca nu cumva sa ma vada cineva si sa creada ca asta a fost motivul pentru care am întârziat.

      Din fericire, am scapat de asemenea situatie penibila. În schimb, când am deschis usa biroului, am fost lovit în piept de o minge uriasa, gonflabila, din cele cu care se joaca copiii pe plaja.

      - Potholiti-va odata, maniacilor! s-a auzit de sub unul din birouri glasul Francezului (îi spuneam asa datorita unui defect de pronuntie, el nu avea nici cea mai mica înclinatie catre natiunea respectiva, mai mult, era fascinat de cultura asiatica).

      Când, în sfârsit, a iesit de dedesubt, am înlemnit. Era îmbracat într-un frac vechi, ros în coate si cam larg, iar pe cap avea un fel de coroana regala din hârtie aurie. Tinea în brate un acvariu sferic în care hoinareau dezorientati doi pestisori portocalii.

      - Sunt penthru sotia dihrectorului, îmi explica el, rosu la fata fiindca statuse cu capul în jos.

      N-am înteles nimic. M-am asezat la birou si am început sa ma uit prin dosare. Am fost surprins sa constat ca multe erau nerezolvate, desi as fi putut jura ca o facusem, si înca de curând. Pe unele din ele îmi aminteam clar ca le dusesem deja la arhiva.

      - Ai rabdare, Francezule, spuse Lori, nu e înca ora.

      Am ridicat capul. Cu bolul de sticla în mâini, Francezul privea atent pe fereastra.

      Apoi se repezi pe scari în întâmpinarea femeii elegante care cobora din masina ajutata de soferul în uniforma.

      - De mult îsi dorea sa faca asta, îmi susoti Lori în ureche, conspirativ. I-a intrat în cap ca e nefericita si el ar fi cel destinat s-o salveze.

      Îmi placea Lori. Era o femeie frumoasa, dulce, romantica.

      - Si asta ar trebui sa fie cel mai bun mod de a o face fericita? Mie mi se pare ridicol. Pestii ca pestii, o fi aflat el ca-i plac, dar fracul ala labartat si coroana sunt chiar ridicole.

      Lori a ridicat din umeri si eu m-am întors la dosarele mele. Oare uitasem sa le duc la arhiva? Asta trebuie sa fie, intentionasem sa le închei si sa scap de ele, dar uitasem s-o fac. O sa scap de ele chiar acum. Am trecut la treaba, dar era greu sa ma concentrez caci auzeam involuntar gogomaniile pe care pâna azi cumintii mei colegi le debitau în gura mare, si din când în când eram nevoit sa lovesc mingea gonflabila. Debandada generala s-a întrerupt la vederea Francezului, revenit învins din escapada sa amoroasa. Coroana de hârtie aurie, sifonata si rupta, o purta drept guler, apa i se scurgea din par si din fracul care astfel parea si mai jegos, iar din buzunarul de la piept se zarea, tresarind, coada unui peste portocaliu, pe care Francezul îl puse cu delicatete în paharul meu cu apa. Celalalt peste îl pierduse. Zâmbi:

      - Înca un esec. Nu conteaza, o s-o iau ocum de la capat.

      Înca? Nu-l mai vazusem niciodata facând astfel de nebunii. Ceilalti nu pareau mirati. Si cum de stia Lori despre pasiunea lui secreta?

      Ziua a continuat ca într-un azil de nebuni. Cineva nu stiu cine a spus ca orice-am face nu are consecinte. N-am înteles. Fusesem crescut în ideea responsabilitatii pentru fiecare gest, fiecare cuvânt. Totusi, m-am lasat antrenat de nebunia generala si am facut si eu câteva fapte de care altadata mi-ar fi fost rusine.

      La plecare am invitat-o pe Lori la masa. Am petrecut o dupa-amiaza minunata împreuna, flecarind, râzând, hoinarind mâna-n mâna pe aleile parcului, i-am cumparat flori si bomboane si baloane în forma de inima, ne-am plimbat cu barca pe lac si am sarutat-o sub o arcada de trandafiri rosii care scuturau petale în parul ei.

      Mi-am dat seama ca undeva în adâncul sufletului meu dorisem întotdeauna sa fac asta, dar traisem cu ideea preconceputa ca relatiile personale si relatiile profesionale nu merg împreuna. Oare gresisem? Sau ceea ce simteam acum pentru Lori era doar dorinta trecatoare?

      Am mers acasa si am facut dragoste, cu patima, cu disperare, pâna la epuizare, ne-am daruit trupurile si sufletele si ne-am blocat gândurile, spuneam cuvinte fara sir pe care le uitam instantaneu, otraviti fiecare de rasuflarea si gustul si privirea celuilalt.

      M-am trezit obosit, ca în orisicare luni, iar când am scapat din mâini ceasca de cafea si s-a facut tandari de podea, am avut o senzatie puternica de déjà-vu. Probabil din cauza oboselii. Întotdeauna când sunt obosit mi se întâmpla asa.

      M-am încruntat. Ceasca de cafea? Câte avusesem la fel? Nu-mi puteam aminti. M-am uitat pe raft. Mai erau doua.

      Lori!

      Plecase, probabil, când eu înca dormeam. Cu gândul la noaptea petrecuta împreuna, m-am întors în dormitor, sperând sa fi uitat acolo ceva, oricât de neînsemnat, ceva al ei pe care eu sa-l pot pastra ca amintire.

      Asternuturile erau abia atinse. Parea ca dormisem neîntors, nicidecum ca petrecusem o noapte salbatica. Poate refacusem patul dupa plecarea ei si nu-mi mai aminteam, dar ar fi fost ciudat... Nu sunt somnambul! Sau poate trairea interna fusese mult mai puternica decât actul fizic.

      Când am iesit, vecinul se întorcea de la jogging. Mi-am amintit ca ieri bause si se apucase de fumat si am vrut sa-l întreb ce...

      Luni? Dar azi nu e luni. Ieri am fost la serviciu. Deci azi e marti.

      Azi e luni. Am ascultat stirile la radio. A gresit speakerul?

      Acelasi pusti frumos îmbracat scria porcarii pe zidul blocului. Am strigat la el, el mi-a replicat cu un gest obscen si a fugit. Nu l-am urmarit.

      Autobuzul mi-a plecat de sub nas si a trebuit sa chem un taxi. La vederea soferului am avut o tresarire. Iar nenorocitul ala de homo! M-am ghemuit pe bancheta din spate si m-am prefacut ca-mi studiez agenda, de fapt un carnetel cu câteva numere de telefon. Dar tânarul a fost cuminte, nici macar nu s-a atins de volumul radioului, desi de data asta ceva mi-a atras atentia si as fi vrut sa ascult. Au întrerupt programul muzical si cineva n-am înteles cine a spus ceva despre dorinte îndelung refulate si posibilitatea de a le împlini, repetat, fara consecinte. A urmat un dialog pro si contra. M-am gândit la soferul de taxi si la pestisorii portocalii ai Francezului. La tigara vecinului si la pustiul care scria pe ziduri. La Lori. Oare de ce plecase atât de repede? Mi-ar fi placut sa mergem dimineata la serviciu împreuna, mâna în mâna...

      - Potholiti-va odata, maniacilor! am auzit vocea Francezului când am intrat înauntru.

      De data asta era catarat pe birou, iar Lori si înca câtiva fugareau un catel latos care se izbea de tot ce întâlnea în cale, creând o debandada totala.

      Nu mi-a aruncat nici o privire, Lori. Vroia sa pastreze secretul? Am decis sa nu spun nimic în public pâna când nu voi avea acceptul ei.

      Când m-am uitat în dosare am simtit ca înnebunesc. Aceleasi, nerezolvate, neduse la arhiva. Ce dracu...?!

      Dupa vreo ora au prins potaia iar Lori s-a dus la sef sa ceara o pauza de câine. M-am oferit s-o însotesc, sperând sa putem vorbi, dar ea m-a refuzat cu raceala. Ca si cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

      Francezul a iesit cu câinele, iar Lori s-a întors în biroul sefului, de unde a revenit târziu, rumena la fata, stralucind de multumire.

      Am fost oripilat. Ce se întâmplase cu dulcea si romantica Lori, cu floarea mea de ieri? Îmi venea sa urlu. Cu inima frânta, m-am cufundat în munca rezolvând si arhivând aceleasi dosare ca si ieri. Îmi aminteam perfect ca o facusem si ieri.

      Ieri?

      - Ce zi e azi? am intrebat.

      - Luni.

      - Dar ieri?

      - Tot luni, a zis cineva râzând si eu m-am înfuriat si am iesit trântind usa. Ranit în amorul meu propriu, înselat de iubita, prins într-o munca fara finalitate, batjocorit de colegi, îmi venea sa innebunesc, sa urlu, sa bat pe cineva.

      L-am îmbrâncit pe portar, am lovit usa cu piciorul si m-am oprit în primul bar, unde am baut pe nerasuflate vreo doua vodci mari. Apoi am spart paharul, sticla, alte câteva pahare, am rupt scaunul si am încercat sa-l bat pe barman. M-au aruncat în strada.

      Dupa câteva minute de zacut pe asfalt am început sa-mi vin în fire. La urma urmelor, de ce s-o iau în tragic? Înnebunise lumea, si ce daca? Oricum nu asteptasem niciodata nimic de la munca mea, ce daca rezolvam mereu aceleasi dosare, partea buna era ca nu apareau altele noi. Iar pentru o femeie sa sufar eu atât? Ce s-a întâmplat de fapt? O aventura de-o noapte. Fara consecinte.

      Fara consecinte?!

      Mai auzisem asta.

      M-am adunat de pe jos si am intrat într-un alt local, câteva strazi mai încolo, unde am cerut o cafea neagra si o doza de Cola rece pe care mi-am lipit-o de ochiul vânat.

      Trebuia sa reflectez. Clar, ceva nu era în regula.

      Chelnerita purta niste blugi uzati si un tricou patat. S-a rastit la mine:

      - Ce te uiti asa? M-am saturat de fustele scurte si bluzele decoltate! Si de hainele mereu impecabile! Ce, e mai buna cafeaua daca ma ciupesti de fund?!

      - Usurel, Lori, i-a spus un barbat de la masa alaturata, cu parul lung si ochelari cu rama groasa.

      Coincidenta numelor m-a tulburat. Ma holbam la ea, confuz, si dupa un timp ei i-a trecut supararea si mi-a adus o punga cu gheata sa mi-o pun pe ochi. Si o noua cutie de Cola, din partea casei.

      Barbatul cu ochelari s-a asezat la masa mea.

      - Începi sa realizezi ce se întâmpla, nu-i asa?

      - Nu, am raspuns. Nu înteleg nimic din ce se întâmpla.

      - Cel mai rau lucru e ca trebuie sa întelegi tot pâna la sfârsitul zilei, altfel nu are efect. Când o iei de la capat, nu stii niciodata unde esti.

      Despre ce vorbea?

      Am vrut sa plec si sa uit de toate, n-aveam nevoie de un nebun în plus, dar eram prea ametit si ma durea capul, asa ca am ramas. Barbatul a continuat sa-mi vorbeasca:

      - Ce poate fi mai înfricosator decât o lume în care fiecare face tot ce-i trece prin cap, si nu ma refer doar la farse nevinovate! În curând se va ajunge la anarhia completa. Exista în fiecare om o latura întunecata si nu va ezita sa iasa la suprafata, stiind ca actiunile nu mai au urmari; ca nu mai exista o relatie normala cauza-efect. Ca timpul nu mai are continuitate. Ca nici macar moartea nu e definitiva.

      - Despre ce dracu vorbesti?

      - Despre faptul ca intrarea în bucla s-a nimerit într-o zi de luni, când laturile întunecate ale oamenilor sunt îndeobste mai puternice. Suntem condamnati sa traim o vesnica zi de luni, si asta nu face decât sa accentueze haosul.

      - Azi e marti.

      - Asa vrei TU sa crezi, pentru ca e doar a doua repetitie pe care ti-o amintesti. Ceasul biologic uman nu se adapteaza atât de repede iar mintea e de cele mai multe ori paralizata de prejudecati. Noi stim ca timpul e liniar si dupa luni vine marti. Totusi, undeva în subconstient stii, si sfârsesti prin a întelege.

      - Si fiecare îsi face de cap, stiind ca poate s-o ia de la capat?

      - Exact.

      - Dar asta înseamna ca nu avem decât o zi de trait. Numic din ceea ce facem în ziua asta nu va avea continuare.

      - Ai dreptate. Totul va deveni haotic.

      - Ciclul poate fi întrerupt?

      - Nu stiu. Pâna acum n-am întâlnit pe nimeni care sa stie. Sau poate stiu, dar nu vor sa-l întrerupa. Înca.

      Avea, oarecum, dreptate. Suntem nemuritori, avem posibilitatea de a ne pune în practica fie si pentru o zi cele mai ascunse dorinte. Jocuri copilaresti, aventuri de-o noapte, tradari de-o zi. Pâna acum întâlnisem doar aiureli inofensive. Poate el vazuse mai multe. Nici moartea nu e definitiva, spusese.

      Daca mi-as ucide seful astazi, în dimineata urmatoare el ar fi tot viu, dar Lori ar întelege ca nu tolerez sa fiu înselat. Iar el seful dupa câteva momente de confuzie, ar întelege ca nu trebuie sa se puna cu mine.

      Si daca lucrurile merg prost? Daca nu reusesc sa-l omor, si sunt apoi condamnat sa traiesc sub amenintarea razbunarii? Iar Lori, în loc sa fie a mea monstrul ucigas i se va darui lui victima din dragoste?

      M-am hotarât totusi sa încerc. M-am ridicat, clatinându-ma, am platit consumatia mea si a ochelaristului, i-am multumit lui Lori cea cu blugii uzati si am plecat sa-mi încerc norocul. Fara consecinte. Oare?

      Ma gândeam ca, o data experienta consumata, voi sti ce sa fac data viitoare. Voi sti care varianta e mai buna.

      Am cumparat un revolver de la un preot si m-am întors la birou exact când colegii mei plecau. Lori nu era cu ei ramasese în urma, asteptându-si probabil noul iubit... I-am spus ca o iubesc, ca nu accept sa fiu înselat, si ca tot ce voi face, voi face numai pentru ea, în numele iubirii ce i-o port. Apoi am navalit în biroul sefului si i-am tras trei gloante în piept. A murit pe loc.

      Înainte de-a ma întoarce, s-o duc pe Lori acasa si sa încerc sa-i explic totul, am aruncat o privire în mapa cu documentele de azi.

      Am înghetat. Deasupra tuturor actelor, cu semnatura si stampila proaspata, era aprobarea avansarii lui Lori. Postul pe care stiusem ca si-l doreste înca de când începuse sa lucreze pentru companie. Marire de salariu. Birou personal. Toate avantajele.

      De asta fusese atât de fericita.

      Iar eu stateam, ca un dobitoc, cu pistolul în mâna lânga un cadavru, în timp ce afara se auzeau sirenele politiei.

      M-am trezit obosit, ca în orisicare luni, iar când am scapat din mâini ceasca de cafea si s-a facut tandari de podea, am avut o senzatie puternica de déjà-vu. Probabil din cauza oboselii. Întotdeauna când sunt obosit mi se întâmpla asa.

      Am numarat cestile. Tot doua. Lori nu era cu mine si nici în celula politiei nu eram, desi acolo adormisem.

      Deci, era o zi de luni ca oricare. Începea la fel ca celelalte. Oare cum avea sa continue? Am iesit din casa, atent la toate amanuntele.

      Vecinul nu se vedea nicaieri. Nici beat, nici sportiv. Astazi alesese probabil sa fie lenes. Am realizat ca nu-l cunosteam aproape deloc. În cele câteva ore de la începerea ciclului, îmi aratase trei fete diferite. Habar n-aveam ce avea sa faca în continuare si cât de deosebite erau variantele pe care le alegea.

      Lucrul acesta era valabil pentru toti ceilalti oameni din jurul meu. Credeam ca-i cunosc acum îmi aratau fete diferite... Si eu trebuie sa le fi parut la fel, nu cred ca cineva m-ar fi crezut capabil de crima. Nici macar de scandal în baruri...

      M-am uitat dupa baiat. Nu era acolo, zidul era curat, am apucat doar sa-l vad urcându-se cuminte în autobuz. Autobuzul, bineînteles, a plecat, si eu am ramas înjurând.

      Existau, oare, repere fixe? Orice as fi facut, urma sa pierd autobuzul? Statistic, în diminetile de luni pierdeam de cele mai multe ori autobuzul. Respectând procentajul, urma sa fie si cazuri în care sa-l prind, si sa evit întâlnirea cu soferul de taxi.

      Care sofer de taxi a fost si azi cuminte, doar ca mi-a cerut tarif dublu. I-am dat. Nici unul din noi nu avea nimic de pierdut. Mâine (oare pot sa-i zic mâine?!) vom avea aceiasi bani în buzunar. Gândea practic, baiatul. Mult câstig la prima ora, ca apoi în cursul zilei sa cheltuie totul, poate chiar absolut tot ce avea. Nu va saraci. Fara consecinte.

      În timp ce urcam scarile m-a cuprins teama. Unii, probabil, îsi aminteau de crima. Cam greu de explicat... Era, totusi, o crima, nu o simpla joaca. Asa ceva nu ar trebui sa ramâna fara consecinte. Chiar daca mi se ofera posibilitatea sa îndrept lucrurile.

      Am împins usa cu teama. Înauntru era liniste. Nimeni.

      - Nu sta ca o momâie, ascunde-te! suiera Francezul de sub birou.

      O mâna energica ma smuci si ma trase dupa usa deschisa a unui dulap.

      - Maniacilor! am replicat involuntar.

      Pe biroul lui Lori trona o ikebana imensa din flori albe. Si când ea intra, Francezul iesi de sub birou, îmbracat într-o rasa de calugar budist:

      - Floarea mea de lotus, calea mea spre iluminare, bla-bla-bla, r-r-r, si dupa o tirada de câteva minute în care îi promitea cerul si pamântul, lumea si eternitatea, trupul si sufletul, în timp ce ceilalti se prapadeau de râs, o ceru de sotie. Si ea accepta.

      M-as fi asteptat la orice, mai putin la asta. Stateam teapan dupa usa dulapului, privind cum toti îi felicita si-i îmbratiseaza. A venit si seful, viu ca întotdeauna, a sarutat viitoarea mireasa, a felicitat viitorul mire, fara sa pomeneasca nimic nici de avansare, nici de împuscaturi.

      Eram complet aiurit.

      Lori m-a sarutat pe obraz în euforia generala si m-a întrebat neutru:

      - Ce ti-e?

      Am ridicat din umeri, zâmbind fortat. N-am gasit nici un cuvânt. Nu însemnasem nimic pentru ea? Absolut nimic? O afacere sexuala fara consecinte, si tot ar fi trebuit sa simta ceva. Si eu, gata sa ucid pentru ea.

      Îsi vor petrece toata ziua sarutându-se si îmbratisându-se, fara jena, în fata tuturor. Am simtit o mica bucurie rautacioasa. Azi. O zi. Doar o zi. Si când ziua aceeasi zi - va reîncepe, cine stie? Poate fericitul mire de acum va reîncerca s-o cucereasca pe nefericita sotie de director, sau se va tavali cu vreo casiera, sau va opri în fata intrarii principale sarutându-se cu vreun sofer de taxi. Iar Lori va suferi. Va suferi cum am suferit si eu.

      Si chiar nu-mi mai pasa cum va reactiona. Daca ea m-a uitat, o voi uita si eu.

      Nici nu m-am uitat la dosarele îngramadite pe birou. Le stiam nerezolvate, si asa le-am lasat. N-avea nici un sens sa ma uit la ele, nu aveau nici o influenta asupra desfasurarii evenimentelor.

      I-am lasat pe ceilalti sa sarbatoreasca fericitul eveniment si m-am dus sa beau ceva în barul în care îl întâlnisem pe pletosul cu ochelari. Era acolo, ca si cealalta Lori, de data asta cu fusta scurta si bluza decoltata. Am cerut o cafea si am ciupit-o de fund, facându-i cu ochiul:

      - E mai buna asa.

      M-a tratat cu o indiferenta profesionala.

      - Nu-si aminteste, a zis filosoful.

      Iar n-am înteles.

      - Eu îmi amintesc de tine.

      - Ne-am întâlnit în ciclul trecut, am mormait. Ma refaceam dupa o criza de orgoliu.

      A râs.

      - Pentru tine a fost ciclul trecut, pentru mine au fost câteva zeci. Haosul trebuie sa fie total, nimeni nu traieste ciclurile în aceeasi ordine. În ultimul timp stau aici si încerc sa gasesc o regula a repetitiilor pentru diverse persoane, dar se pare ca nu exista nici una.

      - Eu am mai fost pe aici?

      - Nu. E a doua oara când ne întâlnim, si pentru mine si pentru tine, si asta e un mare noroc, pentru ca putem purta o conversatie aproape normala.

      Avea sens. Privind lucrurile asa, multe ciudatenii îsi gaseau o explicatie. Soferul de taxi: întâi linistit, apoi vede posibilitatea de a face bani, apoi îsi expune înclinatiile mult timp ascunse. Pustiul a fost întâi baiat bun, apoi a trecut la mâzgalitul zidurilor, si cine stie ca mai urma. Si Lori. Poate realizase ce se întâmpla si încerca sa-si gaseasca o persoana alaturi de care sa înfrunte ciclurile în acelasi ritm. Poate ea suferise zeci sau sute de zile de luni tradarea Francezului, înainte de a ma iubi pe mine. Nu ma însela, nu era o inima de gheata, traia doar într-o alta ordine. Daca i-as cere acum iertare, probabil n-ar întelege nimic. Cine stie când vom nimeri o zi în care trecuturile noastre sa fie la fel.

      - Am observat ca unele întâmplari se repeta, am zis.

      - Da, în general cele din primele ore ale zilei, când nu apuci sa iei prea multe decizii. Luni dimineata, majoritatea oamenilor actioneaza automat, fara sa gândeasca prea mult, urmeaza un ritual prestabilit. Încearca sa prelungeasca week-end-ul. Si nici nu dau importanta senzatiei de déjà-vu. O pun pe seama oboselii, viselor, stiu eu cui, si abia mai târziu devin constienti. Eu, în fiecare dimineata, îmbrac camasa pe dos. Abia când o vad pe dos realizez ca e un alt ciclu.

      - Eu sparg ceasca de cafea.

      Am râs amândoi.

      - Cum scapam de aici?

      - Acum chiar mi-as dori sa existe un guvern secret, o organizatie militara secreta sau ceva de genul asta, cineva care sa se ocupe cu manipularea continuumului spatiu-timp. Indiferent daca e un experiment cu scop ocult sau unul scapat de sub control, cândva tot va trebui sa înceteze. Vreun Superman trebuie sa gaseasca solutia.

      - Si daca nu e un experiment? Daca e, pur si simplu, un accident cosmic? Sau daca suntem în punctul în care expansiunea Universului a încetat, si va urma colapsul?

      A ridicat din umeri.

      - Atunci, tot un accident ne va scoate de aici.

      - Oare daca intram în colaps vom începe sa traim invers miliarde de ani, pâna în punctul initial?

      - Cine stie? Totul e pura teorie.

      Si bucla temporara era pura teorie înainte de a ne trezi blocati în ea.

      Ne priveam îngrijorati. Amândoi ne gândeam la acelasi lucru. Daca vom iesi din bucla si timpul îsi va relua cursul normal, va urma o zi de marti. CARE zi de marti? Dupa mii de zile de luni anarhice, de farse si experiente uneori periculoase, de exprimare fara teama a dorintelor refulate, de actiuni extreme, fara consecinte, va urma o zi de marti. A consecintelor. Existau mii, poate milioane de viitoruri posibile. Si, daca tinem seama de latura întunecata a firii umane, majoritatea posibilitatilor erau sumbre. Ma puteam trezi alaturi de Lori sau în arestul politiei, asteptându-mi condamnarea. Sau mai rau.

      Când m-am întors acasa, am vazut masini de politie si o multime de curiosi adunati sa priveasca. Medicii legisti scoteau din casa cadavrul vecinului meu. Cineva mi-a spus ca spre prânz intrase un hot în casa si-l gasise spânzurat. Anuntase politia. Probabil nu era un hot adevarat, ci unul în cautarea unei experiente fara consecinte.

      Bietul baiat. Si eu care crezusem ca în dimineata asta era lenes. Oare as fi putut sa-l salvez? Sa-i spun ce? Ca vom iesi cândva din bucla, si noua dimineata de marti ar trebui sa-l gaseasca în viata? Pentru ce? Copiii cartierului, dupa ce vor fi terminat de scris porcarii pe ziduri, îi vor sparge geamurile, vecinul va zacea în închisoare, casa îi va fi jefuita, probabil iubita îi va fi cu altul, sau va fi agresat de taximetristi homosexuali, sau va fi el însusi în închisoare pentru vreo crima. Poate el trecuse prin toate astea si alesese sa puna capat sirului de zile de luni înnebunitoare.

      A urmat o noua zi. Luni. Si alta, si alta. Am facut o multime de lucruri. Nu au avut consecinte. Pentru un timp, am încercat sa fac numai fapte bune, pentru ca întreruperea buclei sa ma gaseasca într-o situatie favorabila. Apoi, încercând sa reduc numarul de variante posibile, n-am mai facut nimic. De câteva cicluri nu mai fac decât sa dorm si sa manânc atât cât sa ramân în viata. Afara haosul continua. Aud când râsete, când împuscaturi, când strigate, când sirene de politie si ambulante. Lumea are în fata miliarde de viitoruri posibile eu nu mai particip la formarea lor. În fiecare dimineata sparg ceasca de cafea, apoi ma întorc în amortire. As vrea sa-mi pot suspenda functiile vitale.

      Astazi mi-am baut cafeaua, si am pus ceasca în chiuveta. A ramas acolo, întreaga, parca sfidându-ma. M-am uitat la ea cu teama. Nu trebuie decât sa ridic ochii si sa vad daca pe raft sunt doua cesti întregi sau doar una. Atunci voi sti.

      Afara e o liniste suspecta.

     

© Copyright Roxana Brinceanu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online