evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Pânza de păianjen  -  Cel care nu mai e  -  Concurenţă neleală  -  Ghavany  -  Lumina de jad  -  Resacul Timpului  -  Chat Room  -  Portiţa  -  Muzeu Apocaliptic  -  Omul invizibil  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (IV)  -  Iza  -  O nouă zi  -  Duhovnicul  -  Cap de listă  -  Cinci personaje în căutarea unor măşti vesele  -  Dimineaţă târzie  -  Cunoaştere  -  Revederea de 20 de ani  -  Proces neverbal  -  Gondolierul  -  Luminile oraşului 2 (II)  -  Halucinaţie  -  Planeta ascunsă  -  Omul - cu - sacul, Timpul şi... Eu !  -  Obsesia  -  Cuantum sincronicity - formula nemuririi  -  Talent  -  Simbioza  -  O lumânare pentru mama !  -  Lala  -  Vinerea Rozinelor Timpurii  -  Aventurile Poetului Rătăcitor : (I) Prinţul Canalelor  -  Legenda "OMU"-rilor  -  Jocul Zeilor (V)  -  Antarctic City  -  Locul pierdut  -  O dimineaţă perfectă  -  Praf minune (II)  -  Novicele  -  Caseta pirografiată  -  Coana mare se mărită  -  Recurent  -  Colecţionarul  -  Liber arbitru  -  O poveste de Crăciun  -  Războiul - fără - cap - şi - fără - coadă  -  Colecţionarul de îngeri  -  Accidentul  -  Copilul Visător cu Mâinile de Aur


Nopţi albe, zile negre

Motto :

Nopţi albe, zile negre
  Marian Coman
Vitrina literară II
Vitrina literară
Pacientul
Decablat
Dependent TV
varianta print

Marian Coman



Publicat Miercuri, 12 Decembrie 2001, ora 10:05

       ţie, pentru că ştiu sigur că ai existat

      În nopţile când luna desena pe oglinda întunecată a lacului din spatele casei de vară cărări de lumină, ne aşezam tăcuţi unul lîngă altul şi ascultăm concertul greierilor şi clipocitul somnoros al apei.

      Ioana nu era, aşa cum s-ar putea crede, iubita mea. Nu! Îmi era doar prietenul cel mai bun, cel mai aproape de suflet. Ne cunoscusem în studenţie şi ne legaseră atunci sentimente stranii. La început mă îndrăgostisem de ea cred, dar mi se părea impenetrabilă, ascunsă în turnuri de fildeş de unde nu credeam că va coborî vreodată sau unde nu nădăjduiam să pot ajunge.

      - O prietenie ideală între un bărbat şi o femeie, avea să-mi spună într-una din serile în care-i eram un simplu curtezan, este atunci cînd fiecare iubeşte pe altcineva. Am surîs la vremea aceea, însă în ochi mi-a sclipit un moment, roua sărată. Mi-am ascuns privirile şi n-am mai scos un cuvînt pînă în faţa casei sale, de teamă să nu-mi simtă tremurul glasului.

      Cu timpul însă, ne-am cunoscut mai bine şi am înţeles că nu o pot iubi efemer, aşa ca pe oricare altă femeie, că ceea ce mă face să ţin la ea este mai mult decît dragoste. Eram studenţi la filologie şi ne petreceam timpul afundaţi în biblioteci fără margini, cufundaţi în lumi virtuale sau ne jucam de-a Dumnezeii, scriind cînd şi cînd cîte o povestire, o schiţă, un eseu. Publicam la vremea aceea în cîteva reviste şi suplimente literare, însă totul era pentru noi doar un hobby, un experiment chiar.

      Anii de studii s-au risipit în ceaţa timpului, cu bucuriile şi necazurile lor, s-au dus ca un fum. Ca un fum, da!... Bine că ne rămîn amintirile, mi-a spus într-o zi cînd rememoram ghiduşiile din adolescenţa noastră prelungită.

      Viaţa ne-a aruncat pe amîndoi în capitală, profesori la licee de cartier cu elevi vagabonzi şi cadre didactice resemnate, nepăsătoare, bucuroase doar la gîndul micului salariu de la sfîrşitul lunii. Am crezut un moment că vom ajunge şi noi asemenea colegilor nostri: insensibili, indiferenţi, minţi mediocre măcinate de chenzină, torturate de biletul de utobuz, femei plafonate de sclipirile hidoase ale verighetei, timpi sacadaţi între orele de difuzare ale serialelor la televizor, universuri mărunte.

      Dar nu a fost aşa. Ioana a cumpărat casa asta de la munte, unde ne retrăgeam în fiecare vară, sătui de aglomeraţia tulburătoare din oraş, fugeam de istorie în modesta noastră mânăstire, ne ascundeam aici de frica animalului social. Şi scriam. La început timizi, cîteva pagine pe zi, ne structuram subiecte pe care le abandonăm după doar cîteva ore, apoi din ce în ce mai consistent, ne ancoram în proiecte ambiţioase, ideile veneau în avalanşe, izvorînd parcă din munţii ce ne înconjurau sau din lacul din spatele casei, din pădure, din flori sau din păsări.

      Veneam aici în fiecare vacanţă aruncînd pe hîrtie toate eşecurile suferite în caracatiţa urbană sau înălţînd ode naturii ce ne adăpostea la sînul ei, mulţumindu-i Domnului că există. Dar oare, Domnul era mulţumit de noi?

      Într-una din veri, într-o luni, cu cîteva zile înainte de ultimul clopoţel, am căutat-o pe Ioana la şcoală, vrînd să-i arăt numărul din Hyperion în care eram desemnaţi ca fiind cel mai valoros cuplu din autori. Aşteptam să mă privească apatică, muşcîndu-şi uşor buzele şi să mă întrebe: Ei, şi?. Dar Ioana nu era în cancelarie şi nici în clasă, certîndu-se cu vreunul din elevii săi. Nu semnase condica de aproape o lună, iar acasă nu era de găsit. Profesorul de informatică telefonase la spitale, la poliţie, la morgă. Îmi vorbea de faptul că i-a dat Ioanei unul din calculatoarele şcolii, că directorul îl ia la întreb

Blocurile erau mohorîte, streºinile caselor plîngeau, drumurile din cartier înglodau maºinile ce se încumetau sã-ºi pãrãseascã garajele.
ări în fiecare pauză, că... Îmi amintesc cum îl ascultăm neliniştit, frămîntîndu-mi mîinile, încercînd să-mi închipui unde putea pleca aşa, fără să dea un semn de viaţă, fără să-mi spună nimic. M-am plimbat un timp fără ţintă, ca să mă liniştesc. Poate Ioana e bine, o fi plecat la munte, sătulă de oraş, de şcoală, de copii. Poate chiar sătulă de mine.

      Marţi, miercuri şi joi trecură înfundate într-un potop de ploaie. Blocurile erau mohorite, streşinile caselor plîngeau, drumurile din cartier înglodau maşinile ce se încumetau să-şi părăsească garajele. Vineri am plecat la munte fără prea mari speranţe, trist ca ploaia ce mă călăuzea spre gară. La piatra însă, soarele se înverşuna peste hainele mele, silindu-mă să le lepăd. Spre seară, cînd am ajuns, chiar în poarta casei, m-am pomenit faţă-n faţă cu Ioana. Cît de fulgerător am uitat de ploaie, de soare, de bagaje şi de propriile-mi remuşcări. Am uitat de toate, conştientizînd o imensă bucurie, holbîndu-mi ochii la ea în aşa fel încît, dacă nu ar fi fost neliniştită, aş fi putut să o sperii. Da, era neliniştită. Se vedea pe faţa-i răvăşită, ochii tulburi, părul neîngrijit, toate spuneau asta. Am sărutat-o uşor pe obrajii fierbinţi şi cînd mi-a vorbit am simţit în nări, mirosul vinului. Probabil îmi citi strîmbătura pe chip:

      - Într-adevăr, am băut mult! zise numaidecît, zîmbind fals.

      Am văzut-o atunci pentru întîia oară în halul ăla şi îmi amintesc, am fost tare mîhnit, nelămurit fiind de întorsătura pe care o luaseră lucrurile aşa, nitam-nisam. Problemele constatam eu, nu se terminaseră odată cu întîlnirea Ioanei, ba, aveam să-mi dau seama imediat, abia începeau.

      Am mîncat în tăcere, fără să-i cer lămuriri pentru dispariţia din oraş, pentru absenţele de la scoală, pentru alcool. Am aşteptat să-şi motiveze singură, într-un fel sau altul actiunile. Nu a spus însă nimic. Furculiţa i se juca indiferentă prin farfurie, privirea i se odihnea undeva dincolo de mine, plictisită, gînditoare.

      Încă mîncam în momentul în care, brusc se ridică de la masă fugind într-una din camerele de la etaj. Am alergat după ea neştiind ce se întîmplă, uitindu-mă în urmă să văd dacă nu cumva s-a speriat de ceva, de cineva poate. Nu era nimic înspăimîntător în casă şi nici în noaptea de afară nu se întrezărea aşa ceva, ba încă, o lună fără pereche împodobea întunericul. Am năvălit deci în camera Ioanei şi o regăsii uşor neliniştită, căutînd naiba ştie ce pe terminalul uni calculator răpciugos.

      -Il simt, iar a venit! am auzit-o murmurînd şi m-am înfricoşat, crezînd că-i vorba despre mine.

      -Ioana... Ioana, ce-i cu tine? am întrebat-o cu jumătate de glas.
Fãcu o pauzã lungã; atît de lungã cã mi-au pãrut trecînd secole în clipele alea.


      Nu-mi răspunse. Tastă nervoasă minute în şir, timp în care împietrisem în cadrul uşii, nerecunoscînd-o. În cele din urmă, neputincioasă, Ioana, ascunzindu-şi faţa în mîini, izbucni în suspine disperate. Durerea ei pe care nu o puteam înţelege, căpăta o expresie violentă, însă parcă totul se domolea şi se îndulcea prin plîns. Prietena mea redevenea persoana pe care o ştiam.

      Începu să-mi povestească mai apoi, printre sughiţuri, motivele disperării sale, una din zilele petrecute cu cîteva săptămîni în urmă, banală mi se păru discuţia şi nesemnificativ luxul de amănunte pe care îl folosea. Turuia într-una, fumînd ţigară după ţigară, îmi povesti plimbarea prin Cişmigiu de după micul dejun, călătoria pînă la scoală, stresul de la servici, autobuzul 153, cafeneaua şi aici se opri.

      Făcu o pauză lungă; atît de lungă că mi-au părut trecînd secole în clipele ălea. Încă stăteam în pragul uşii, fumînd la rîndu-mi, încercînd să înţeleg ce se petrece cu ea. Şi-a ridicat spre mine ochii roşii de plîns şi de oboseală, broboane de sudoare îi ciobeau frumuseţea, părul i se scurgea umed şi nepieptănat pe umeri. Mă chinuiam văzînd-o aşa, chiar mă simţeam din nu ştiu ce motive, responsabil pentru starea ei, îmi treceau prin cap o grămadă de lucruri, cînd Ioana continuă printre suspine:

      - Şi atunci am simţit pentru întîia oară în momentul în care mi-a venit Ideea. Ştii, eram singură la o masă, luasem o gură de cafea şi ceva răcoritor mi-a inundat trupul; aluneca aşa, prin mine. Ceva ca o briză sau nu ştiu. Mi-a răscolit toate simţurile, ceva s-a răvăşit, am văzut Ideea mai clară ca niciodată şi o nevoie acerbă să scriu, amesteca totul. Eram atît de nerăbdătoare să vărs chestia pe hîrtie încît primele manuscrise au fost şerveţelele de la Metropolis. Am ajuns acasă după o oră ce mi-a părut eternă, se înserase şi toată noaptea aia am scris, înţelegi? Am golit două căni de cafea şi am scris despre Dincolo. Non-stop. Zeci de pagini. Mergea strună, totul era limpede, cuvintele curgeau ca şi cînd n-aş fi făcut decît să scriu după dictare.

      Dimineaţa însă, odată cu somnul, lucrurile au început să se tulbure. Nu, nu eram obosită - eram extraordinar de obosită, capul îmi aluneca la fiecare rînd, pînă ce am adormit acolo, cu textul în loc de pernă. Apoi visele. Chinuitoare vise în care obiectele se dilatau umplînd spaţiul, făcîndu-mă să mă simt mică, un fir de nisip într-un angrenaj pe care nu-l înţelegeam.

      Cel mai tare m-am speriat în momentul trezirii. Eram culcată în pat, învelită, soarele tocmai apunea şi o durere cumplită mi se vîntura prin tot corpul. Nu ştiam cum am ajuns acolo, ce am făcut, nici cine sunt nu ştiam. După cum îţi spuneam mă durea tot trupul, crampe demenţiale îmi zguduiau stomacul care într-un tîrziu s-a revoltat şi a vărsat tot ce avea în el. N-am să mai uit niciodată scena aceea Nu ştiu cum să-ti spun. Nu era mîncare ceea ce-am vărsat, nu era alcool, nu era cafea Hîrtie! Hîrtie am borît manuscrisele mele!

      Am leşinat apoi în pata aia albă, în seva băloasă Unde erai în clipele alea? Nici măcar nu ştiu sigur dacă a fost aievea sau a fost tot vis, pentru că m-am retrezit în pat, de data asta însă, mă simţeam bine, nu aveam nici o grijă. Uitasem tot. Era dimineaţă şi m-am grăbit să mă îmbrac şi să plec la şcoală, însă am deschis radioul şi am rămas tablou cînd am aflat că este vineri. Trecusem peste joi şi nu ştiam cum a dispărut ziua asta din viaţa mea. Aveam senzaţia unui lapsus tîmpit nu-mi aminteam cum am ajuns acasă, cînd am plecat de la şcoală, ce am făcut. În drum spre liceu mi-am frămîntat mintea în căutarea unei informaţii şi poate nu mi-aş fi amintit nici în ziua de azi, dacă nu aş fi văzut reclama de la Metropolis. Atunci au venit toate în mine. Ca o cascadă. Toate amintirile din ziua ce trecuse: cafeneaua, şerveţelele, manuscrisele mele, visele, leşinul Toate, chiar şi Ideea. Mare, fierbinte, flămîndă.

      Am coborît din autobuz şi m-am reîntors acasă. Căutîndu-mi paginile pe care ştiam că le-am scris, am răscolit tot apartamentul, l-am întors cu fundul în sus, apoi, cînd nu mai aveam nici o speranţă, m-am aşezat în mijlocul sufrageriei. Stăteam ca o proastă acolo şi vorbeam singură, neînţelegînd nimic. Am zăcut aşa ore întregi cred, fixînd fotoliul ăla mare ştii, cel pe care obişnuiai să stai cînd veneai pe la mine. Îi priveam pînzele de păianjen ţesute între picioarele lui, întoarse de mine spre tavan. Nu ştiu ce-mi închipuiam Că sunt o insectă cred o muscă poate, prinsă într-o imensă plasă de păianjen. O plasă pe care nu o văd, pe care nu o înţeleg. Oare musculiţele alea, prinse acolo de lanţuri invizibile, musculiţele alea înţeleg de ce mor? De ce dispar?

      Mă uitam la Ioana cum şedea acolo, ruinată în faţa tastelor şi încerca să-mi povestească ceva ce raţiunea mea refuza să asculte. Îmi amintesc de clipele alea şi mă inundă şi acum acelaşi clocot interior, un cokteil de sentimente; gîndurile mele o luaseră razna încercînd să găsească o explicaţie logică la tot ce-mi spunea femeia aceea pe care o cunoşteam mai bine decît mă ştiam pe mine, dar mintea-mi lucra în gol neavînd repere de care să se poată agăţa, în afară de vorbele prietenei mele, vorbe de care de altfel, nu mă puteam îndoi că sunt adevărate Poate doar în cazul în care Ioana alunecase Dincolo, pierzîndu-şi minţile. Am încercat să-mi înlătur repede imaginea în care îmi vizitam prietena la un sanatoriu, dar tabloul se încăpăţîna să rămînă în mine, să mă convingă de faptul că nebunia este singura vinovată de apucăturile Ioanei.

      - Nu mă crezi, nu-i aşa? făcu ea, ghicindu-mi parcă gîndurile prosteşti, iar eu m-am înroşit şi am plecat capul încurcat, nereuşind să o privesc în ochi.

      Nu ştiam ce să spun; mi-am dus mîna prin păr, mi-am pocnit degetele Oare cum puteam să o cred nebună pe cea mai stăpînă pe sine dintre persoanele pe care le cunoşteam?

      Lucrurile despre care-mi vorbea Ioana păreau să se petreacă la un nivel dincolo de realitatea în care noi ne tîram existenţa şi tocmai asta îmi părea lucrul cel mai scîrbos cu putinţă pentru că încă din adolescenţă, prinsesem o repulsie instinctuala faţă de furtuna de reviste şi cărţi ce prezentau fenomene aşa-zis paranormale pe care eu nu le consideram decît ficţiuni, şi în majoritatea lor de cea mai proastă calitate. Eram sătul de minuni, de reprezentări ale lui Dumnezeu sau ale diavolului, de răpiri extraterestre şi tot soiul de manifestări supranaturale încît părerea mea ajunsese să fie că trăim în cea mai lipsită de divin dintre lumile posibile, că Dumnezeu este departe de noi şi nu-l interesează pe El lăcrimarea statuilor, dar că lumea are tendinţa să sacralizeze, că oamenii au nevoie de excepţional, că nu le este de ajuns să creadă în Dumnezeu, ei vor chiar să-L vadă, eventual să-L atingă, şi unii, poate cine ştie? să facă dragoste cu El.

      Cam aşa gîndeam la vremea aceea şi-mi părea că vorbele Ioanei încercau să plaseze evenimentele cu o treaptă mai sus decît realitatea stupidă în care colcăiam amîndoi. Cu toate acestea, prietena mea, ştiam, nu mă putea minţi decît în două cazuri. Primul era acela în care ar fi încercat să-mi facă o glumă, dar îmi dădeam seama că nu putea să fie vorba despre aşa ceva, iar al doilea, cel al nebuniei pe care îmi propusesem să-l abandonez.

      Aşadar, mi-am ridicat fruntea ridată şi am şoptit:

      - Ba te cred Ioana. Te cred.

      Ea a zîmbit pentru întîia oară în acea seară, mîngîiată probabil de încrederea pe care reuşise să mi-o cucerească.

      Şi trecu noaptea: eu înotînd printre cioburi de somn în care realitatea se confunda cu ceea ce Oniris se încăpăţîna să-mi trimită, Ioana zăcînd pe un scaun lîngă fereastră, mereu cu o ţigară în mînă, inundată de lumina lunii aceleea fără pereche şi suspinînd din cînd, dovada unei răni ce nu avea de gînd să se vindece cu una, cu două.

      M-am trezit spre dimineaţă, decis să reiau discuţia cu Ioana, dar prietena mea dormea lîngă mine şi m-am gîndit un moment că totul nu a fost decît un vis bizar, nesemnificativ în mulţimea de evenimente ce formează o viaţă de om.

      Lucrurile aveau să se precipite însă, chiar în zorii acelei zile cu cîteva bătăi în poartă, urmate de chemări răguşite:

      - Domnişoară Ioana! Domnişoară Ioana!

      Şi fiindcă Ioana încă dormea, am aruncat o privire pe fereastră, dar nu am văzut dincolo de gard decît o pălărie aşezată pe un cap imens ce se mişca într-una, cuprins de o nerăbdare de nestăvilit. Am coborît în goană scările, am traversat curtea şi am descuiat poarta, neştiind ce dracu se-ntîmplă şi de unde aflase omul acela, oricine ar fi fost el de faptul că prietena mea se afla aici şi da! cred că un fel de gelozie scurma în mine la gîndul că Ioana înştiinţase pe altcineva de evadarea ei din Bucureşti, pe altcineva decît pe mine.

      Ei bine, am descuiat poarta şi dacă dincolo de ea s-ar fi aflat Iadul, atunci sigur că în cadrul ei trebuia să fie un cerber. În faţa muntelui ce se ridica un pic mai departe de drum şi de casa noastră stătea un bărbat masiv, aproape obez, a cărui pălărie ascundea o chelie strălucitoare. Un bărbat gras, plin de o energie pentru care îl invidiam, trădată de gesturile lui rapide, nestăpînite.

      - A, bine că v-am găsit şi pe dumneavoastră, domnule! se repezi bărbatul, scuipindu-mă în goana cuvintelor sale. Îmi era teamă că nu se afla aici nici măcar domnişoara Ioana, dar e ziua mea norocoasă dacă am dat de amîndoi. Spuneţi-mi că este şi dumneaei şi sunt un om fericit.

      Încuviinţez buimăcit şi mă întreb ce dracu vrea de la noi Igor. Domnul Igor Mendeleev, lipoveanul acesta mic şi gras era impresarul nostru sau aşa susţinea el. Ce-i drept, ne scosese de cîteva ori un preţ bun pe cîteva din lucrările noastre, dar una-i una şi alta-i alta şi chiar nu înţelegeam de ce mama naibi ar fi bătut Igor atîta drum oricare ar fi fost editura cu care ne-ar fi stabilit contactul cînd gîndeam eu ar fi putut mai bine să aştepte pînă ce am fi fost de găsit la un telefon în oraş.

      L-am invitat totuşi în casă ascunzîndu-mi nedumerirea şi scuzîndu-i Ioanei somnul prelungit. Am schimbat cîteva banalităţi, am băut o cafea, dar Igor o făcea pe interesantul, nedezvăluindu-mi motivul vizitei sale. Fuma şi-şi urmărea amuzat cercurile cenuşii pe care le scotea pufăind pe gură, chinuind cu greutatea corpului său, arcurile fotoliului din sufragerie, povestind continuu secvenţe din drumul său de la Bucureşti pînă aici:

      - Şi capul bătrînei a alunecat aşa, moale, pe mine.

      Un cerc fumuriu porni spre tavan, iar eu zîmbii din politeţe. Începusem deja să mă enervez, simţeam cum tensiunea creşte în mine, mă săturasem de necunoscutul care începuse de seara precedentă să-mi alunece în cap şi eram gata să-l iau la întrebări pe Igor, cînd Ioana coborî somnoroasă pînă la noi, salutîndu-ne călduros, dar nedumerit.

      - Săru'mîna, domnişoară Ioana Ştiţi, am venit aşa-ntr-o fugă Vă căutam pe amîndoi şi acu că v-am găsit aş vrea să vă spun. Nu e deloc o veste bună, dar nici foarte rea nu poate fi decît dacă ne gîndim la un anume aspect. Poate cel mai sensibil... Tăcu un moment, un cerc se sparse de ceaşca de cafea aproape goală, în spatele meu scrîşni polizorul unei brichete, Ioana trase fumul în piept şi se aşeză plină de curiozitate lîngă mine.

      - E o poveste oarecum veche cîteva luni, poate Vreau să spun că atunci a început. Eu am aflat abia ieri şi pentru că vă priveşte direct pe amîndoi, m-am grăbit să vă aduc la cunoştinţă. Aaa Nu ştiu exact cu ce să încep Domnilor! făcu Igor pe un ton solemn. E un caz de plagiat!

      Şi pentru că-l priveam nedumeriţi, Igor continuă:

      - Vreau să spun că Ambiguităţi a fost plagiat de un autor spaniol.

      - Poftim?! mă pomenii întrebînd eu, într-adevăr şocat de noutăţile lui Igor şi gîndii că o nenorocire nu vine niciodată singură. Ambiguităţi, romanul pe care-l semnasem împreună cu Ioana, trecuse neobservat de critica din ţară recunoşteam şi noi că nu e cine ştie ce, dar pentru ultimul an de facultate, atunci cînd îl scrisesem, considerăm că e destul de bun. Fusese publicat în urmă cu doi ani de o editură obscură, dar nu înţelegeam deloc modul în care ajunsese să fie rescris, tocmai în Spania.

      - Carlos Baneras, un autor de a cincea mînă, plin de bani, dar lipsit de orice urmă de creativitate, a cărui imagine este întreţinută tocmai de revistă al cărui director este! ni-l prezentă Igor pe scriitorul romanului nostru.

      - Nu s-ar fi aflat nimic, dacă romanul, intitulat acum Confuzii la drum de seară sau cam aşa ceva Nu s-ar fi aflat nimic spuneam, dacă romanul nu ar fi atras atenţia criticilor, propulsîndu-l pe Baneras în topul autorilor spanioli, primind chiar un premiu acu vre-o două săptămîni. Şi de atunci doar baftă sau cum să-i zic Negulescu, pe care de altfel îl cunoaşteţi, pasionat de literatura spaniolă, abonat chiar la cîteva reviste de acolo, a citit cîteva articole despre Baneras, a făcut pe dracu-n patru şi şi-a procurat cartea, iar pe cînd mă aflam într-o vizită la dumnealui, îmi spune: Ia uite domne ce-am primit din Spania. E superbă Eu nu ştiu spaniolă, dar mi-a tradus dumnealui. După doar cîteva pagini îmi sună cunoscut şi-l întreb pe Negulescu dacă a citit Ambiguităţi. Îmi zice că nu, dar că o are pe undeva prin bibliotecă; la insistenţele mele se duce şi o caută, o găseşte. Apoi începem să comparăm - Dragii mei, vreau să vă spun că în afară de numele personajelor, al străzilor, al oraşelor, nu este nici o diferenţă.

      Igor accentuă ultimele cuvinte, apoi sorbi trumfator ultima gură de cafea ce se răcise demult. Se aşternu tăcerea Fumam toţi trei, Ioana începuse la rîndu-i să scoată pe gură rotocoale cenuşii Verigi de fum.

      Zilele ce-au urmat s-au scurs într-un ritm nebun, într-un uragan de telefoane, călătorii şi avocaţi. Un proces pe banii lui Igor, motorul nostru în tăvălugul ăsta de neînchipuit şi după aproape un an, cîteva milioane bune de pesetas, odihnindu-se în conturile noastre. În vremea aceea, uitasem complet de zilele cu care mi-am început istorisirea şi părea că nici Ioana nu mai are timp să se gîndească la asta. O vedeam doar mîncată de proces sau plină de bucurie aşa cum eram şi eu dealtfel, la fiecare mică bătălie cîştigată în războiul acesta pe care noi îl duceam cu Baneras.

      Victoria cea mare am sărbătorit-o cuprinşi de o fericire fără margini, scăldîndu-ne în şampanie. Noi, Igor şi avocaţii noştri. O orgie bahică cum nu mai trăisem pînă atunci cu chiote peste hohote de rîs. Dimineaţa m-a prins, nu ştiu cum, sărutîndu-mă cu Ioana, alunecînd într-unul din paturile pătate cu vin şi pline cu mucuri de ţigară, ce sălăşluiau în apartamentul cu trei camere al lui Igor. Şi tot în dimineaţa aceea mi-a întins Ioana pentru întîia oară, o ţigară cu marijuana pentru care, cuprins de un fior de irealitate, i-am mulţumit. Am aprins-o curios şi am fumat-o privind cei treizeci de pitici dînd înconjurul patului, apoi un cîine superb cu trei capete, făcîndu-i complice din trei ochi unui Dumnezeu ciclop, zîmbitor şi ştirb ce se postase calm între mine şi Ioana. I-am sărutat ridurile de pe obraz şi am adormit imediat pentru a mă trezi cu o cumplită durere de cap, peste şase ore.

      În cîteva zile au sosit banii, mi-am luat un BMW argintiu, mi-am abandonat catedra şi trăiam cu Ioana doar din dobînzi. Am avansat împreună la cocaină şi o ţineam aşa, într-o fericire continuă cu nopţi şi zile albe de la atîta pudră. Coca vindeca toate rănile, ne unise atît de mult, încît nu am bănuit nici o clipă prăpastia ce se adîncise sub picioarele noastre, pe care de la atîta zăpadă noi le credeam aripi.

      Nu am mai scris nimic în afara unei chestii intitulate Clipa trăieşte?, un pseudo-eseu scris cu picioarele în care făceam o paralelă între logica sentimentelor şi logica absurdului, cu o concluzie de copil bolnav cum că sentimentele ca şi raţiunea sunt lucruri fără nici un rost. O lucrare gigahedonista scrisă printre aburii alcoolului şi colbul cocainei, prin care încercam să-mi demonstrez probabil, că mai sunt în stare să leg propoziţiile între ele. Am publicat-o pe banii mei, o broşură cu coperţi colorate şi hîrtie lucioasă. Recenziile au fost execrabile.

      Într-una din serile astea ceţoase am pocnit-o pe Ioana cu un dos de palmă ce a aruncat-o pe podea. S-a ridicat cu un firicel roşu pornind din buza de jos, şi-a făcut bagajele şi a plecat. Nu am văzut-o un an de zile. Nu mi-am găsit nici o scuză pentru scena aceea, însă am tot aşteptat să-mi dea un semn de viaţă, măcar să mă scuipe între ochi şi apoi să ne facem că am uitat totul. Dar ce pedeapsă este mai aspră ca remuşcarea? Vedeam aproape continuu uşa închizindu-se în spatele ei. În faţa mea. Iar şi iar şi iar.

      Bine că ne rămîn amintirile îmi răsunau ca un ecou cuvintele ei, plimbîndu-se lejer prin capul meu îmbîcsit de droguri, alcool şi nesomn. Care amintiri? Care amintiri?!? Căci după un an de zile am uitat totul. Doamne, ce uşor vorbesc. Am uitat? Uneori încă mă mai întreb dacă Ioana a existat cu adevărat Îţi spuneam că am căutat-o. Igor mi-a zis că a văzut-o într-una din serile alea la o serată literară, undeva în Bucureşti, discutînd cu trei bărbaţi bine, explicîndu-le dracu ştie ce, atît de agitată şi speriată de parcă s-ar fi gîndit să fure şi să ascundă Statuia Libertăţii. Săptămîni la rînd am mers la cenaclul ăla obscur, dar Ioana nu a apărut, aruncîndu-mă în hăul disperării.

      Cînd nu mai aveam nici o speranţă, m-am prăbuşit într-unul din paturile casei de la munte şi am zăcut acolo luni întregi încercînd să nu mă gîndesc la nimic. La nimic. Doar eu şi dogurile, nădăjduind să-mi spăl creierul, inima, sufletul. N-am reuşit. Ioana îmi apărea iar şi iar aşa cum o stîncă răsare din ape atunci cînd vine vremea refluxului. Se încheiase deja un an întreg de durere, arătam jalnic, ochii mi se pierduseră undeva între cearcăne, eram atît de slab încît nici umbra nu mai aveam sau da! - arătam ca o umbră. Eram propria-mi umbră, o imitaţie groaznică a cea ce fusesem odată. Îmbătrînisem, putrezisem.

      Nu ştiu dacă-ţi poţi imagina cum te simţi atunci cînd, la un pas de moarte, de înec în cea mai neagră mocirlă, atunci cînd te-ai obişnuit cu gîndul sfîrşitului şi-l aştepţi resemnat ca pe o ultimă scăpare, o mînă te apucă de păr şi te scoate cu capul la lumină, la aer. Cu asta am putut asocia eu, ultimul telefon. Am auzit la capătul celuilalt al firului vocea Ioanei şi mi-a părut venind de mult prea departe; era într-una din dimineţile mele mahmure cu dureri de cap şi nasul iritat de la atîta zăpadă, căci în noaptea ce trecuse doborîsem recordul în păcălirea simţurilor, trecuse da! un an întreg de nopţi albe şi zile negre şi încununasem sărbătoarea asta cu o cantitate frumuşică de pudră imaculată.

      - Mai exişti? a alunecat vocea Ioanei prin telefon şi am simţit-o ca pe un jet puternic de apă rece. Sunt în drum spre tine! a adăugat ea şi apoi doar tonul s-a încăpăţînat să vorbească cu mine.

      Mi-au trebuit zece minute să mă dezmeticesc, am năvălit apoi în cada cu apă fierbinte, mi-am tăiat de două ori faţa brăzdată de riduri în timp ce mă bărbieream, am sorbit trei cafele amare, am mîncat ceva, am desfăcut o sticlă de votcă şi mi-am băut obligatoria raţie matinală. Mă simţeam deja mai bine. Apoi am aşteptat frămîntîndu-mi mîinile. Trecuse deja o oră, am urcat în dormitor şi mi-am răscolit sertarul cu fericire artificială, dar nu am găsit decît o ţigară cu iarbă, mi-am aprins una şi am început o plutire uşoară; Ioana a parcat un Mercedes roşu în faţă casei, a intrat, mi-a zîmbit.

      Cînd m-a găsit fumînd în dreptul ferestrei, eu eram dus. Mi-a dăruit un volum gros cu numele ei scris mare pe copertă şi a plecat. Nu cred că am apucat să-i vorbesc. Îmi amintesc doar că am privit cartea ce-mi zăcea în mîini, supracoperta în alb şi negru, titlul cu caractere gotice Divina tragedie şapte sute şi ceva de pagini pe hîrtia cea mai bună şi un autograf pe prima pagină: Un adevărat geniu moare la naştere Poate ai să înţelegi. Să fii fericit! Dedesubt, semnatra ei simplă, din cinci litere: Ioana. Şi atît.

      Apoi pînă la ceea ce sunt acum, au mai trecut doar cîteva zile. Am citit cartea aceea care nu semăna cu nimic, nici măcar cu stilul Ioanei, cartea aceea din care nu ştiu dacă-mi mai amintesc într-adevăr ceva, poate doar faptul că am plîns ore întregi cînd am terminat-o, poate luni, ori ani, poate o viaţă.

      Pe Ioana, se înţelege, n-am mai văzut-o.

     

      Bine că ne rămîn amintirile. Refrenul ăsta îmi sună atît de fals acum. Amintirile...

     

      M-am trezit într-o dimineaţă şi puteam să jur că aşa făceam de ani întregi, într-un pat, lîngă o femeie soţia mea, doi copii năvăleau în cameră şi eram fericit aşa, ne luau de gît şi ne pupau, rîdeam şi spuneam: Hai mă-so, fă-le de mîncare puştilor, mă ridicăm la rîndu-mi din pat, mă spălam pe dinţi şi-mi dădeam jos barba de o zi; două tartine şi o cană cu ceai, îmi luăm servieta şi plecam la servici, profesor în oraşul acesta, predăm Moromeţii, discutam meciul de seara trecută cu un coleg, soneria suna, mă urcam în autobuz, verigheta îmi rînjea pe un deget pătat de cerneală. Mă întorceam acasă.

      Încet-încet, viaţa cu bucurii şi necazuri, o trăiam aşa, fără alte probleme în afară de cele financiare; cînd luam salariul ne permiteam o sticlă mare de Coca-cola şi un pachet de Marlboro, aveam un apartament drăguţ cu patru camere, soţia mea la rîndu-i profesoară de Română, Eugenia, un pic grăsuţă ,părul coafat înţepenit în fixativ, trei inele de aur pe degete, ne cunoscusem în facultate, ne plăcusem şi în ultimul an hop! un copil. Părinţii, alea-alea şi-am zis Da! în faţa preotului. Chiar ne iubeam. Eram fericiţi. Vara plecăm în concediu la mare, toţi patru, ne luăm locuri la clasa I, bilete la Olimp ori plecam în tabere cu elevii, copii buni, de bani-gata; ai noştri se distrau teribil. Într-un an am plecat la munte, ne luasem maşină, începusem un traseu, oprisem într-un sat, se înnopta, ploua şi căutam cazare.

      Coborîsem din Dacia verde ne ajutaseră şi socrii să o cumpărăm şi ne tîrşiam picioarele printre băltoace şi noroi. Undeva după un cot, o casă. Muntele în faţa ei şi un lac în spate, copiii rîdeau. Am leşinat.

      M-am trezit. Eugenia plîngea pe un pat lîngă mine, eu visasem altceva. O figură cu ochi albaştri, apăsători. Visasem cărţi şi droguri. Mi-am ridicat trupul în capul oaselor şi soţia mea mi-a sărutat tîmplele.

   
Eram, da! - un tip sceptic ºi deºi credeam în existenþa unui Dumnezeu, nu gustam deloc lucrurile care nu se înscriau în realitatea concretã pe care o puteam verifica - gîndeam eu - la fiecare pas.
   - Eşti obosit. Dormi

      - Unde suntem? mi-au alunecat de pe buze cuvintele.

      - Nişte bătrîni ne-au primit la ei. Copiii sunt într-o Eşti sunt. altă s-a făcut cameră Ţi rău leşinat.

      Am aruncat şi de pe ai, mi-am aprins o pătura mine stăteam ţigară geamul dincolo de care o şi lîngă lună rotundă, şi pe galbenă desena a lacului, cărări de oglindă. întunecată flash-urile unui stroboscop s-au prăbuşit lumină Ca secvenţe dintr-o lume cu un eu, atît de departe de ceea ce eram. M-am văzut pe malul lacului discutînd cu cineva, fumînd... scriind.

      - Cine-i Ioana? Am auzit-o pe Eugenia lîngă mine. Ai tot repetat numele ăsta. Delirai sau

      - Ioana?! Am repetat eu şi am avut sentimentul unui lapsus groaznic.

     

      Dimineaţa s-a aruncat peste noi trezindu-mă într-o casă în care totul, încetul cu încetul îmi părea familiar. Nu ştiu, lucrurile veneau unul peste altul acoperind realitatea pe care o trăiam de ani de zile, alături de soţia şi copiii mei, cu un strat de bizar care mă tulbură teribil. Parcă plutind prin camerele casei ăleia care pentru mine căpăta dintr-o dată o altă semnificaţie, îmi năvăleau pentru ea alte reprezentări, trăiam aproape alte senzaţii, alte percepţii. Totul se schimbă într-un caleidoscop împînzit continuu cu impresia, cu siguranţă chiar, că mai văzusem locurile alea, chiar că îmi grevaseră undeva pe creier, pe suflet sau în cine ştie ce cămăruţă ascunsă a ceea ce eram, leziuni profunde.

      Eram, da! un tip sceptic şi deşi credeam în existenţa unui Dumnezeu, nu gustăm deloc, lucrurile care nu se înscriau în realitatea concretă pe care o puteam verifica gîndeam eu la fiecare pas.

      Şi de aceea eram atît de zdruncinat.

      Zdruncinat de necunoscutul ce mi se afişa, pentru el atît de simplu, pentru mine atît de complicat, nu pricepeam nimic Vedeam lucruri, locuri, pereţi care-mi păreau Doamne! atît de cunoscute

      Proprietarii erau amabili, ca toţi oamenii de la munte, bucuroşi de oaspeţi şi de faptul că ne-au putut ajută. Am vorbit cu ei o grămadă de lucruri şi i-am rugat fără să-mi consult familia să ne mai găzduiască preţ de cîteva zile. Ceva s-a bucurat teribil în mine cînd au acceptat, însă în aceeaşi zi m-am certat pentru prima oară foarte rău cu soţia şi copiii mei cărora nu le convenea deloc ideea şederii într-un sătuc fără discoteci, fără baruri, fără puştani de vîrsta lor. A doua zi urma să ne întîlnim la Braşov cu directorul liceulului în care predam şi Eugeniei i se părea inadmisibil să ne stricăm imaginea bună prin neseriozitate. Păi , ce va zice şefu?

      Cînd am urlat la ea să meargă la Braşov şi să-l pupe undeva pe şefu, m-a privit de parcă ar fi avut o întîlnire de gradul III. Copiii au început să plîngă în cor şi toţi, într-o echipă solidară de scîncete şi lacrimi, s-au deplasat încetişor spre maşină şi au dispărut într-un nor de praf cu pîrîit de Dacie verde fără tobă de eşapament. M-a bufnit rîsul şi îmi amintesc nu am simţit nici cea mai mică urmă de tristeţe. Ba chiar mă bucurăm, mă simţeam nu ştiu cum Liber.

      În seara aceea m-am străduit mai întîi să-i fac pe bătrînii ce mă gazduiau, să uite episodul divergenţelor familiale la care asistaseră şi din cauza cărora, mă priveau cu o uşoară undă de dispreţ. Au primit banii

      Apoi am coborît în spatele casei, pe malul lacului, cu un creion şi jurnalul meu în mînă şi am stat. Da nimic altceva. Am stat şi am privit. Unduirile timide ale apei, iarba, păsările Am privit natura şi cred ca natura într-un fel sau altul, m-a privit. Am simţit asta, de parcă cineva îţi face un semn neclar, nefiind sigur că te cunoaşte într-adevăr sau că semeni doar cu cineva cunoscut. Curînd am adormit acolo şi este primul vis de care îmi amintesc, primul vis în care a apărut Ioana. Vorbeam cu ea - de fapt o ascultam vorbindu-mi despre ceva foarte important pentru mine şi pentru ea nu reţin ce, dar în visul meu, faţa aceea s-a transformat brusc într-un portret în creion care încă se chinuia să-şi deschidă gura de hîrtie şi să-mi vorbească. Imaginea s-a îndepărtat şi am văzut autorul desenului în atelierul său plin de portrete, aplecat peste masa de lucru, strîngînd nervos o radieră într-o mînă cu vene proeminente şi degete îngălbenite de tutun ori de pămînt galben. Radiera a alunecat pe coală poroasă şi chipul Ioanei a dispărut treptat, lăsîndu-mi doar albul foii, apoi, doar negrul somnului fără vise.

      Cînd m-am trezit zacînd acolo, pe malul lacului, m-am grabit sa ma ascund undeva, în camera mea, dar creierul îmi era înca naclait de imaginile pe care tocmai le visasem.

      Dimineata am rasfoit jurnalul voind sa-mi însemnez rabufnirile subconstientului meu si am observat ultima pagina mazgalita. Mai degraba erau urmele creionului meu, mutilate cumva de o radiera beata, rînduri neclare pe care nu-mi aminteam sa le fi scris. Am simtit în corp senzatia de cadere. De parca as fi fost catarat pe schele ce ar fi cedat. M-am prabusit în adîncurile sufletului meu, pe care l-am gasit cumva, altul. Dupa momente de lupta în interior, rîndurile acelea au prins parca relief, am vazut un titlu si planul unei povesti M-am vazut scriind si am început chiar sa o fac, sa continui naratiunea aceea pe o idee care înca nu-mi era clara.

      Am încheiat textul în doar cîteva ore fara sa corectez nici macar un cuvînt. Pe masura ce scriam îmi suna din ce în ce mai cunoscut si desi în final, nu mi s-a parut extraordinar, am fost tare multumit. Eliberat. Am caligrafiat alaturi nu stiu cum numele Ioanei si l-am publicat trei luni mai tîrziu în Arcada care s-a grabit sa ne catalogheze drept cel mai promitator debut.

      Au trecut zile întregi asa, zile în care cioburi dintr-o memorie pe care nu o recunosteam ca fiind a mea, se aruncau peste mine si au trecut nopti întregi asa, nopti în care ma obisnuisem sa o visez pe Ioana, cum tot la fel au trecut dimineti la rînd în care-mi gaseam povestirile începute în jurnal. Deja nu ma mai miram, nu mai gaseam nimic neobisnuit în lucrul asta, încetasem chiar sa-mi pun întrebari.

      Cînd m-am trezit zăcînd acolo, pe malul lacului, m-am grăbit să mă ascund undeva, în camera mea, dar creierul îmi era încă năclăit de imaginile pe care tocmai le visasem.

      Dimineaţa am răsfoit jurnalul voind să-mi însemnez răbufnirile subconştientului meu şi am observat ultima pagină mâzgălită. Mai degrabă erau urmele creionului meu, mutilate cumva de o radieră beată, rînduri neclare pe care nu-mi aminteam să le fi scris. Am simţit în corp senzaţia de cădere. De parcă aş fi fost căţărat pe schele ce ar fi cedat. M-am prăbuşit în adîncurile sufletului meu, pe care l-am găsit cumva, altul. După momente de luptă în interior, rîndurile acelea au prins parcă relief, am văzut un titlu şi planul unei poveşti M-am văzut scriind şi am început chiar să o fac, să continui naraţiunea aceea pe o idee care încă nu-mi era clară.

      Am încheiat textul în doar cîteva ore fără să corectez nici măcar un cuvînt. Pe măsură ce scriam îmi suna din ce în ce mai cunoscut şi deşi în final, nu mi s-a părut extraordinar, am fost tare mulţumit. Eliberat. Am caligrafiat alături nu ştiu cum numele Ioanei şi l-am publicat trei luni mai tîrziu în Arcada care s-a grăbit să ne catalogheze drept cel mai promiţător debut.

      Au trecut zile întregi aşa, zile în care cioburi dintr-o memorie pe care nu o recunoşteam ca fiind a mea, se aruncau peste mine şi au trecut nopţi întregi aşa, nopţi în care mă obişnuisem să o visez pe Ioana, cum tot la fel au trecut dimineţi la rînd în care-mi găseam poveştirile începute în jurnal. Deja nu mă mai miram, nu mai găseam nimic neobişnuit în lucrul ăsta, încetasem chiar să-mi pun întrebări.

      Tîrziu, după foarte mult timp, pe vremea cînd mă mutasem iarăşi în Bucureşti şi cărţile noastre împînzeau din nou librăriile, obişnuiam să-mi beau cafeaua într-unul din barurile din Unirii. Şi într-o dimineaţă dintr-asta, la Metropolis, s-a întîmplat ceva. Spaţiul a devenit plan şi m-am pomenit închis, înghesuit în ceva mic. Aşa, ca-ntr-o nucă. Secvenţe, imagini, lumi diferite, universuri întregi au alunecat dintr-o dată în mine. S-au repezit ca o furtună. Bucăţele, cioburi o faţă aici, o siluetă colo, cuvinte, simboluri, concepte pe care nici măcar nu le cunoşteam. Şi multă lumină. Dincolo de care, Ioana îmi zimbea. Şi abia atunci mi-am amintit totul. Abia atunci, cînd a venit Ideea, am conştientizat tot amarul acestei lumi şi toată bucuria. Am caligrafiat pe unul din şerveţelele pătate de cafea, Divina tragedie şi am fugit spre casă. Aveam atîtea de scris.

      Acum mă apropii de final şi nu ştiu dacă acesta înseamnă şi sfîrşitul meu. Ori începutul.

      Reîntilnirii mele cu Ioana.

© Copyright Marian Coman
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online