evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Luminile oraşului VI  -  Zona 25  -  Meduza (II)  -  Gender X  -  Cerc la persoana întâi  -  Povestea gândacilor  -  Rochia străvezie  -  Melodia care nu se aude  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (III)  -  Muzica  -  Nouăsprezece zile (II)  -  Criminali Umanitari  -  Transplant de suflete...  -  Hora Ielelor, Pensiune II  -  Istoria spirilor de la începuturi până la trecerea munţilor  -  Sfântul  -  Curcubeul  -  Pierduţi în ceaţă  -  Elegie pentru Jeromed  -  Recurent  -  Luminile oraşului IX  -  Salvatorul  -  Casa de la marginea pădurii  -  Primăvara nucleară  -  Uitarea  -  Gol  -  Fereastra din spate  -  Păsări de pradă  -  Aventurile Poetului Rătăcitor : (II) Poetul Soarelui  -  Frumuseţea numărului unsprezece  -  Avocatul celui care a vrut să mă omoare  -  Aether pro narcosi  -  Cum le văd "ei" pe "ele" în Galeria de artă "Trei Salcâmi"  -  Fata mării, Poliana  -  Mămica şi El Diablo  -  Meduza (XI)  -  Poză de buletin  -  Melcul  -  Zodia de apă - Niagara poetry  -  Proces neverbal  -  Povestea (?) Pensionarului Incredul  -  Vid imprevizibil  -  Taina leului  -  Pulbere de stele  -  Cursa  -  Extratereştrii alienaţi  -  Cunoaştere  -  Copilul Visător cu Mâinile de Aur  -  Vizita  -  10 minute pâna la explozie


Aether pro narcosi

Aether pro narcosi
  Beatrice Badea
Omul - cu - sacul, Timpul şi... Eu !
varianta print

Beatrice Badea



Publicat Vineri, 27 Iunie 2003, ora 10:05

      Lucram.

      Lucram zi si noapte, ascunsa în spatele unor gînduri mult prea grele pentru mine. Totusi, bolta cereasca continua sa-mi lumineze, una cîte una, ideile. Priveam derutata în jur. De ce? Nu stiam ca le am... Da. Nu stiam ca în mintea mea salasluiau, de mult timp, aceste bucati de lucruri.

      Era o noapte adînca si depresiunea Fayirim mi se înfatisa ca un pîntec urias, de zmeu upanisadic, iar printre umbrele groase ale întunericului, începusem sa simt ochiul sticlos al lui Taksaka, ce tresarea sub rezonanta stelara. Lumina slaba a astrului noptii îmi dezvaluia, din cînd în cînd, între adierile usoare de vînt, un petic de Univers, nu altul decît ochiul zmeului, stralucind paradoxal în inima de piatra a depresiunii Fayirim.

      În scurt timp am ajuns pe malul bucatii de cer, la marginea imensului lac, a carui suprafata mi se parea acoperita de polei. El era... Da, lacul din depresiunea Fayirim. Si coborînd treptele sanctuarului, ma trezii învaluita, de-ndata, în racoarea apei egiptene.

      Stelele continuau sa vegheze cerul, la fel de tremuratoare, iar Luna, lunecînd printre ele, îmi lumina, binevoitoare, cararea. Eliberate de orice sfîrsit, roiurile, întinse pe o arie exorbitanta, sclipeau stins în obscuritatea mata a lacului. De undeva, din adîncuri, o voce îmi dezvaluia ca nu trebuie sa intru noaptea acolo... Si, privindu-ma trist, Amital îmi sopti: - E un paradox faptul ca enorma cantitate de lumina a supergalaxiilor nu reuseste niciodata sa rastoarne întunecimea infinita a Universului... Dar, tot un paradox, e si ceea ce mi se întîmpla, Thetis!

      - Nu înteleg! La ce te referi?, l-am întrebat.

      Si, lipindu-se de mine, îmi explica, cu lacrimi în ochi ca, desi sideralii par eliberati de orice amenintare, în realitate, toti se tem de moarte.

      Simteam, cumva, ca el va muri, desi stiam ca locuitorii lacului Fayirim nu dispar niciodata. Totul mi se parea absurd...

     

     



     

      Ma grabeam. De o parte si de alta, întinzîndu-se circular, benzile principale ale orasului se scaldau în lumina tacuta a cladirilor din siderit. Priveam fascinata jocul felinarelor de siliciu, simtind cum vîntul stelar se strecura sfios printre fisurile bolizilor. Pasii ma purtau de la sine. Din departare, cineva îmi facea din mîna: era Amital. Ma astepta pentru a merge împreuna la banchetul dat în memoria lui.

      Si, din nou, totul mi se înfatisa ilogic - calmul dement al prietenului meu, participînd la o "parada" la care trebuia sa moara?!...

      - Deci, în aceasta seara, tu te vei declara mort, dupa cîte am înteles? începui eu ironica.

      Amital aproba, zîmbind parca cu teama.

      - Înseamna ca sederea mea aici a luat sfîrsit ... Va trebui sa plec. Dar, nu stiu cum sa fac...

      - Cred ca ai înteles gresit... Poti sa ramîi în continuare aici - deja noi, sideralii, te consideram ca pe unul dintre ai nostri!... Însa, daca doresti sa parasesti lacul, încearca sa pleci ziua, cînd Soarele lumineaza depresiunea!

      - Ziua?! Dar aici este întotdeauna noapte!... Cum voi putea sti daca dincolo a rasarit...

      - Asteapta sa simti! îmi raspunse, luîndu-ma de mîna.

     

     

     


     

      De asta data lucrurile mi se pareau schimbate: acum, sideralii îl tratau pe Amital ca pe un oaspete de seama; iar acesta, entuziasmat, vorbea mai mult ca oricînd.

      "În fond, îsi traieste ultimele clipe! Probabil ca poate sa faca orice, ca în copilarie", gîndeam eu, rautacioasa.

      La un moment dat, totul începu sa-mi para monoton. Dupa datina lor, sideralii povesteau felurite întîmplari pe care le-au trait, ridicîndu-si parca în slavi amintirile stupide.

      Si privind aiurea, îl zaresc deodata, pe Amital, stînd singur, deoparte.

      Imediat m-am ridicat si m-am apropiat de el - mi se parea lipsit de viata - desi înca mai traia.

      - S-a întîmplat ceva?

      Auzindu-ma, îmi raspunse trist: - Desigur. Altfel, nu as fi participat la ceremonie!... Nu ti-am spus, dar sunt foarte bolnav... Da, în curînd, voi muri. De aceea am organizat banchetul. De fapt, este un obicei al nostru, al sideralilor - fiecare muribund, înainte de a deceda, trebuie sa-i invite pe toti cei apropiati la o ceremonie de despartire... Nu stiu, poate ti s-a parut putin monotona... Poate te-ai plictisit... Însa pentru mine este cea mai grea suferinta!... Nu este adevarat ca noi nu murim niciodata, Thetis! Nu este adevarat!...

      Simteam ca ma sufoc. As fi dorit din tot sufletul sa-l pot ajuta. Dar, neputinta... Priveam îngrozita mîinile-i întepenite si mi le imaginam devorate de... Respira. Respira cu greutate, ca si cînd o povara nemiloasa i-ar fi chinuit fiinta.

     

     

     


     

      Aveam de gînd sa plec imediat dupa moartea lui Amital.

      Însa noptile treceau una dupa alta, iar starea lui parea a deveni din ce în ce mai buna.

      Eram singura "forma de viata" care-l vizita. Si nu întelegeam de ce...

     

     

     


     

      - De ce, Amital? întrebam ca si cînd ma asteptam sa aud ceva nemaipomenit.

      - Cred ca de data asta îti va fi cel mai greu sa pricepi. Dupa cum stii, la banchet, eu mi-am anuntat public apropiata-mi moarte. Timpul însa a trecut si nu s-a mai întîmplat ceea ce trebuia sa se întîmple. De aceea, din punct de vedere social, sunt considerat mort.

      - Bine, dar nu ai murit! Acum traiesti!

      - Da, traiesc, dar trebuia sa mor, potrivit cerermoniei. Iar daca nu ai fi fost tu, în scurt timp as fi terminat-o de-adevaratelea...

      - De ce?, am întrebat eu nedumerita.

      - Pentru ca nici un sideral mort nu face cumparaturi si nici un vînzator nu-si plaseaza marfa unuia care a decedat!, îmi satisfacu el curiozitatea, zîmbind.

      - Si, totusi, eu, aici, sunt socotita inferioara în raport cu voi. De aceea nu înteleg, cum de mie mi se poate vinde ceva, iar tie nu?

      - Simplu: mai bine un cîine viu, decît un leu mort!

     

© Copyright Beatrice Badea
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online