evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Zei şi oameni  -  Criminali Umanitari  -  Bodaproste  -  Masa de duminică  -  Un bilet de plecare de pe Soregaard  -  Arma secretă  -  Nu ne vom mai întâlni în toamnă, domnule profesor !  -  Dialog cu Ion Luca Caragiale  -  Dincolo de ceţuri  -  Cum să te fereşti de urs  -  Unii îmi zic Charon...  -  Corabiile lungi  -  Iluzia viselor  -  Genocidul  -  Vatmanul - Mass Media  -  Misiunea  -  Lumină dublă  -  Poveste de mahala II : Oiţa rătăcită  -  Gânduri  -  Exterminatorul  -  Un viol ratat (Din neant)  -  La copcă  -  Luminile oraşului X  -  Ambiguitate clinică  -  Je t'aime mélancolie  -  Aventurile Poetului Rătăcitor : (II) Poetul Soarelui  -  Luminile oraşului XV  -  Pojghiţa subţire a conştiinţei  -  Tarsius  -  Pasul craiului de munte  -  ªarpele de aramă (I)  -  Re-insecţie  -  Depozit.01  -  "Coincidenţă !" au strigat  -  Pescăruşul  -  Evadare din Paradis  -  De profundis  -  Sclipiri de Soare  -  Pendulul municipal. "La dolce vita"  -  La lumina...  -  Sete  -  Uezen. Echilibrul lumilor  -  BO  -  Starea de trecere  -  Luminile oraşului XXI  -  Ulysse şi Hector  -  Proză scurtă  -  Dispariţia  -  Arta de a purta un război  -  Experimentul


În umbra deasă a realităţii

- fragment de roman -

Mircea Pricăjan



Publicat Duminică, 29 Iunie 2003, ora 10:05

      Partea a III-a

      Cavoul

      ( fragment )

     

      Intrând pe portile darapanate ale cimitirului, nu îndraznira sa priveasca în urma. Erau convinsi ca, daca ar fi facut asta, printr-un fel de comunicare telepatica, ar fi hotarât sa se întoarca. Nici unul nu avea nevoie sa auda gândurile celorlalti rostite. Le cunosteau cu totii, le împartaseau. Si, daca nici unul nu le lasa sa prinda forma, era pentru ca se temeau. Se luptasera cu acest sentiment pâna acum, câstigasera câteva batalii si pierdusera destule, dar acum se aflau în fata bataliei finale, decisive. Poate ca nu era cea mai extraordinara, însa era cea mai importanta.

      De când intrase prima data în cavou, în urma cu cincizeci si sase de ani, Alex asteptase aceasta clipa, chiar daca n-o stiuse întotdeauna. Pasind printre mormintele informe, îsi spunea ca menirea vietii lui urma sa se concretizeze în aceasta noapte. Nu-l surprinse deloc sa constate ca, odata patruns în cimitir, orice alta amintire i se sterse din memorie. Stia ca între acea iarna din 1946 si aceasta, din 2002, se scursesera multi ani, împovarati de multe întâmplari, de momente fericite si de crize, dar nu reusea sa le recheme în amintire. Sofia, sotia sa, nu era mai mult decât o umbra neclara, iar sentimentele puternice care-l animasera de-a lungul casniciei lor, erau acum atât de estompate, ca n-ar fi putut spune daca existasera cu adevarat vreodata. Încercarea de-a reconstrui ceva din trecut i se parea acum ca încercarea de-a povesti un film pe care l-ai vazut la vârsta de cinci ani. Întreaga povara pe care creierul sau o dusese de buna-voie pâna acum se stergea cu fiecare pas pe care-l facea catre inima cimitirului, catre cavou-catre anima existentei sale.

      Tot ce vedea si simtea îi aducea aminte de acea noapte nefasta, când intrase în cavou alaturi de prietenii pe care i-a pierdut apoi, rând pe rând. Noroiul se acumula pe talpa bocancilor în straturi groase, îngreunând mersul. Mansetele pantalonilor se înmuiasera cu apa si trageau stofa în jos, parca într-o încercare de-a-l tine pe loc. Aburii îi ieseau dintre buzele uscate, întredeschise, si îi învaluiau capul într-un halou dens, ca si când ar fi fost un sfânt pornit pe drumul damnarii. Oricât si-ar fi mijit ochii, nu vedea în fata decât întunericul înspaimântator, ubicuu. Auzea zgomotul rasuflarilor celor patru barbati care-l însoteau, însa nu se putea gândi la ei. Sentimentul reînvierii acelui trecut blestemat îl coplesise si nimic nu-i dadea de veste c-ar avea de gând sa-l paraseasca. Durerea din oase si din muschi doar îl convingea ca nu se afla în anii de dupa razboi, ca nu este un copil nechibzuit, pe cale sa comita cea mai mare greseala a vietii sale, ci ca traieste primii ani ai noului mileniu si ca este un batrân cu putine zile ramase (poate chiar ore!), încercând sa se mântuiasca. Aerul rece îl presa din toate partile, îi patrundea prin haine si-i strângea pielea. Îsi simtea unghiile de la mâini si de la picioare. I se parea ca sunt placute de metal înrosit înfipte în vârfurile degetelor.

      Ploaia încetase de ceva vreme. În urma ei ramasese o negura jilava, reumatica. Nici unul nu se gândise sa aprinda o lanterna si bezna îi însotea la fiecare pas. Mergeau cumpatat, într-o coloana dezordonata. Parea ca stiau drumul foarte bine, ca si când l-ar fi strabatut zilnic de multi ani. Alex deschidea sirul. Se asezase în fruntea lor printr-o hotarâre launtrica de care nu-si daduse seama, iar ceilalti consimtisera tacit. De parca ar fi fost de asteptat sa faca asta. Hainele groase fosneau ritmic, materialul frecându-se cu sunete calme si mereu aceleasi când un picior trecea pe lânga celalalt ca sa i se puna în fata sau când bratele se balansau pe lânga corp.

      Strabatusera strazile orasului la fel de tacuti. Acolo erau putine lumini si ridicau din când în când capul sa vada cât mai au pâna la Dealul Cimitirului. Lasau apoi privirea înapoi în pamânt si, cu degetele crispate pe bretelele rucsacurilor, continuau sa paseasca înainte. Dar nu dadeau nici un semn ca si-ar fi dorit sa faca asta. Dimpotriva. Chiar dupa ce iesisera din casa, se uitasera unul la altul, fiecare sperând sa auda din partea altcuiva rostite acele cuvinte care-l framântau. -Nu ne întoarcem?- Cuvintele ramasesera însa nerostite si, constienti ca aceea fusese ultima lor sansa de-a da înapoi, nici nu se mai privira în continuare. Trecusera pe lânga casele sumbre, tacute, la ferestrele carora nu stralucea nici o lumina, fiecare cufundat în sinea lui. Nu îndraznisera sa ridice ochii din pamânt si mai putin îndraznisera sa se uite unul la celalalt. Cel mult privisera în lungul strazii, se convinsesera ca într-adevar venise Noaptea maledictiei si nu mai puteau face nimic, dupa care-si îndreptau din nou atentia spre propriile gânduri. Dar nu dadeau nici un semn ca si-ar fi dorit sa faca nici asta.

      Andrei îsi aducea aminte de acea duminica din urma cu sute de ani când venise la mormântul lui Geo, convins ca acesta e lucrul pe care trebuie sa-l faca. Îsi amintea de fotografia încastrata la încrucisarea bratelor crucii. Acel chip tânar, zâmbitor, luminos, deloc tipic tatalui sau. Îsi amintea de îndârjirea pe care o simtise când ajunsese la concluzia ca si Geo fusese o victima a familiei Barta asa cum se considera si el. Crezuse oare vreodata ca Familia Barta era de vina pentru esecul vietii sale? Crezuse oare cu adevarat ca exista un blestem al familiei sale? O demonizase pe Ileana. Meritase oare ea asa ceva? Cât din ceea ce gândise atunci mai era acum valabil?-Întrebarile i se suceau în minte agonic, precum niste damnati ai infernului, perpelindu-se mereu si mereu în aceleasi focuri. Nu era în stare sa se opreasca. Nu era în stare sa-si puna frâu mintii. Si asta l-ar fi înspaimântat mai mult decât întrebarile în sine, daca s-ar fi putut detasa de ele. Eufrosina Barta, bunica lui, fusese într-adevar martirizata, lasata uitarii, pentru a facilita actiunea distructiva pe care Familia Barta o exercita asupra sa? Cine fusese Eufrosina? Ce însemna Mostenirea familiei Barta? Ce cuprindea ea? Va reusi sa afle înainte sa fie prea târziu?

      În spatele lui venea David. Murmura neîncetat ceva în barba. Cuvintele lui nu se auzeau mai departe de propriile-i urechi, si nici macar acestea nu le întelegeau. Le întelegea însa mintea sa, din care se desprindeau de fapt. Repeta vorbele parintelui Magher, vorbe pe care le citise în carnetul lui negru si pe care reusea acum sa si le aminteasca. -Noaptea dintre bine si rau nu exista. E doar o clipire de ochi, când ne-a intrat ceva sub pleoapa.- Asa spunea mereu parintele. Acum îsi amintea glasul lui. Acum îsi amintea cât bine i-a adus aceste cuvinte, atunci când simtea ca nu-i fusese rezervat în viata decât durere. Atunci îl linisteau vorbele aceste, îi alinau durerea, însa acum nu-l faceau decât sa se teama. -Noaptea dintre bine si rau-noaptea dintre bine si rau-noaptea-bine si rau-bine-rau-rau-rau-, repeta într-una, obsedant, în vreme ce palma mâinii drepte se strângea convulsiv pe carnetul parintelui Magher din buzunarul canadienei. Cealalta palma strângea o cruciulita, una din cele pe care le luase din biserica de la Vadu Crisului. Pe sub haine, lipita de pielea gâtului, încalzita de propria sa caldura, se afla si amuleta primita de la tigani. Reprezenta un ochi pe jumatate închis! Era dintr-un metal dur, nu-si daduse seama niciodata ce era. Galben ca aurul cel mai fin si greu ca fonta, era cizelat la perfectiune. Nu era mare: cât o moneda de 100 de lei. Stralucea la cea mai slaba raza de lumina si pupila din spatele pleoapei pe jumatate lasate parea atunci sa se ascunde, ca si când s-ar fi ferit. Nu se gândise pâna acum. Si nici acum nu era perfect constient de asemanare. Repeta doar litania în vând si lasa fara sa vrea cuvintele sa iasa pe gura sterse: -Noaptea dintre bine si rau nu exista. E doar o clipire de ochi, când ne-a intrat ceva sub pleoapa. Noaptea- bine si rau- clipire de ochi- clipire- ochi- ochi-

      Mormintele defilau pe lânga ei, invizibile. Noroiul le acoperise cu totul, topindu-le în întunericul profund. Începusera sa urce. Cararea serpuia printre lespezile cazute, printre arbustii morti, iar ei stiau cum sa-si croiasca drum catre vârf. Alex ocolea toate obstacolele fara sa le vada, stiind când sa o ia putin la dreapta sau la stânga. Scarile sapate în pamânt se stersesera si talpile le alunecau pe pârtia de noroi ramasa. Totusi, ei îsi pastrau echilibrul fara prea mare dificultate.

      Lui Nic, care încheia coloana, venind dupa Denis, i se parea ca aude în spate zgomot de pasi. Târsâiti, lasând dâre lungi în noroi, acestia se apropiau de el. Judecând dupa greutatea cu care-l urmareau, îsi spuse ca trebuie sa fie vorba de un om masiv. Poate de acel soldat abia trecut de vârsta majoratului pe care-l trimisese în bratele mortii- Sau era vorba de o dublura a lui, de un alt Nic, rânjind sardonic, strângând în mâna un automat cu cartusiera plina, hotarât sa-l omoare, sa-i ia locul? Nu dorea sa stie. Oricare-ar fi fost, îl înspaimânta la fel de mult. În mintea lui, cele doua imagini se contopeau. Nic cel malefic era lipsit de suflu, era împuscat în partea stânga a pieptului, chiar în inima, chiar acolo unde-l împuscase el pe acel sarman soldat, si era dornic de razbunare. De-abia îsi târa picioarele, de-abia venea dupa el, dar, daca s-ar fi oprit sa-si întoarca privirea, n-ar mai fi avut timp sa se lamureasca despre ce era vorba: l-ar fi înhatat si l-ar fi tras dupa un mormânt din-acesta invizibil si l-ar fi luat cu el în lumea umbrelor. Deja se simtea în lumea umbrelor! Simtea ca îi apartine mai mult decât îi apartine celei luminoase. Carei lumini sa-i apartina din moment ce ucisese un alt om?

      Pe Denis îl urmarea Ed, prietenul pe care nu-l putuse feri de gheara însângerata a mortii. Nu-i auzea pasii, fiindca, în cazul lui, nu era vorba de-o reprezentare fizica, însa-i simtea apropierea. Ca si când ar fi existat legaturi subterane între cimitire si Ed ar fi gasit calea pâna aici. Astepta sub una dintre lespezile pe lânga care trecea el, îl pândea. Era o entitate de fum, informa, care, odata ce-i va fi destul de aproape, se va napusti asupra lui. Îi va patrunde în corp prin nari si urechi, prin gura si ochi, prin pori. Se va opri în creier si-l va face sa simta ce a simtit el în clipa mortii. Pentru a sti si el cum este sa mori. Sa mori singur, chiar în ziua nasterii tale. Sa mori cu sticla de sampanie în mâna de gheara unui monstru pe care altcineva l-a adus la viata prin încapatânarea lui, prin îndaratnicia care ascunde mai degraba lasitatea sa. Eduard Paul era într-unul din aceste morminte si-l astepta pe el! Altadata, o asemenea idee, l-ar fi îndemnat sa-si spuna ca a înnebunit, dar acum îl îndemna la altceva. Nu, nu era o nebunie. Ed era într-adevar acolo - poate nu sub o lespede de mormânt, dar era acolo - si-i cerea pe buna dreptate socoteala. Ar fi trebuit poate sa-l asculte, sa-i dea ce doreste, pentru a-si putea duce mai departe eternitatea cu sufletul împacat, dar nu era în stare. Ochii, ochii lui în întuneric, sclipind ca doua leduri rosii, incandescente-nu-i dadeau pace. Îi trezeau teama din somn.

      Cerul nu era acoperit de nori si totusi nici o stea nu sclipea. Luna nu mai aparuse de aproape o saptamâna, dar nici unul, în afara de Alex, nu remarca acest amanunt. Putinele lumini ale orasului, cele mai multe venind dinspre Cartierul Bogatasilor, ramasesera în urma si nu aveau destula forta sa lumineze pâna si cimitirul. Vântul sufla slab, adiind pe lânga ei, patrunzând meticulos prin învelisul de haine si piscându-le pielea. Nu mai aveau mult pâna la culmea dealului. Deja se domolea povârnisul. Deja vedeau sclipirea celor câteva morminte noi, cu marmura alba pe alocuri, acolo unde nu era acoperita de noroi. Lui Andrei i se strângea inima la gândul ca, în curând, va fi destul de aproape de mormântul lui Geo, si nu atât pentru ca s-ar fi temut de el, ci pentru ca asta însemna ca nici cavoul nu era departe. Trecuse de locul unde se odihnea pe veci Ileana, mama sa, si asta era o usurare. Însa nu el constituia adevarata povara. Nici pe departe. Ileana încetase de câtva vreme sa mai constituie o obsesie pentru el. Acum era cavoul, epicentrul Noptii maledictiei, si, oricât s-ar fi sugestionat ca nu crede în existenta ei, îi simtea presiunea, influenta malefica. Daca Noaptea maledictiei nu era decât o superstitie locala, nu avea de unde sti, însa cavoul îl obseda, îl înspaimânta de moarte. Exista lucruri ce depasesc puterea noastra de perceptie, îsi spunea, si cavoul poate fi unul dintre ele. Oricât de mult i-ar fi displacut sa recunoasca, adânc înlauntrul lui era convins ca de cavou se legau lucruri incredibile, inimaginabile, de care e mai bine sa te feresti daca poti s-o faci. El nu putea, nu mai putea s-o faca, si, tocmai de aceea, îsi acorda huzurul de-a fi speriat de el. La naiba cu avertismentul pe care li-l daduse Alex!

      Întoarse privirea în partea stânga, acolo unde stia ca se gaseste mormântul tatalui sau. Si, fara a se lasa surprins, îl recunoscu. Crucea din marmura, pe care el însusi o pusese acolo, se ridica din valurile întunericului asemenea unui moroi nelinistit. La încrucisarea celor doua brate vazu un oval întunecat. Acolo se afla fotografia. Acel instantaneu suprarealist, dintr-o alta lume, nici macar paralela cu cea în care traise Geo. Un cadru sepia, încretit de apa, revelând chipul tineresc al unui baiat ce zâmbeste fara griji. Sursa acelui zâmbet-si a veseliei din care se iscase-numai Andrei o cunostea. Se afla cu vreo zece rânduri de morminte mai jos, tot pe o cruce, mai veche decât aceasta cu cinci ani, pierduta printre celelalte cruci. Era o alta fotografie, la fel de suprarealista, apartinând aceleiasi lumi îndepartate. Era jumatatea fotografiei de pe crucea lui Geo. Era chipul angelic, de manechin din plastic, asa cum i se paruse lui când o vazuse prima data, al Ilenei. Doua instantanee alcatuind aceeasi fotografie, separate pentru a-i uni în moarte pe cei care pierisera despartiti. O singura imagine luata într-o zi în care soarele stralucea mai puternic ca niciodata, o singura imagine imposibil de reperat în timp. Lui Andrei i se încreti carnea pe oase.

      Trebuia sa o faca! Trebuia sa intre în cavou si sa-i uneasca, pe ei, cei ce se cunoscusera într-o lume mirifica si pe care orasul asta blestemat îi separase, lasându-i sa fie uniti doar într-un cadru vechi, spalacit. Nici macar în amintiri nu-i lasase sa traiasca împreuna asa cum traisera la început. Andrei era convins de lucrul acesta. Doar dupa moartea mamei sale, Geo prinsese curaj sa scormoneasca printre vechile poze, si nici macar atunci nu o facuse fatis, se ascunsese mereu. Încercarea de-a-i povesti cum fusesera acele vremuri, esuase, ca si când ceva l-ar fi retinut, ceva adânc implantat în spatele mintii sale. Îi datora asta lui Geo, le-o datora amândurora. Si si-o datora si lui însusi, lui si Mariei! Daca acesta era pretul pe care trebuia sa-l plateasca pentru o viata fericita, daca aceasta era singura cale prin care putea scapa de blestemul orasului asta, atunci Andrei era dispus sa-l plateasca.

      Singura lui speranta era sa poata sa se bucure într-un sfârsit de roadele acestei nebunii. Altfel, jertfa ar fi fost zadarnica-

      Alex aprinsese lanterna. O tinea deocamdata îndreptata spre pamântul namolos, temându-se sa o îndrepte spre cavou.

      Îl simteau cu totii ca este aproape de ei. Era ca si când peretii lui de piatra ar fi emanat unde sonore, sau poate psihice. Le capta întreaga atentie, îi îndemna sa-si abandoneze gândurile si sa-i simta prezenta, sa o traiasca alaturi de el. Prezenta lui fara început, traind fara sa traiasca si existând fara sa existe cu adevarat. Cavoul era o entitate. Ajunsera toti la aceasta concluzie când constatara ca nu se puteau opune fortei lui. Era o entitate venita din afara istoriei, acumulând în sine Totul si chiar mai mult, mult mai mult decât ar fi ajuns ei sa cunoasca daca ar fi trait o mie de vieti. Le rapea tot aerul, îi atragea parca spre el. Cavoul cunostea siretlicuri nenumarate, era capabil sa le influenteze metabolismul pentru a-i slabi sau îi putea întari, pentru a-i face sa reziste mai mult caznelor la care avea de gând sa-i supuna. Cavoul era mai mult decât îsi puteau ei închipui. În fata lui, fiintele lor piereau, iar vointele lor piereau si ele.

      Era un loc blestemat si blestemati erau si ei fiindca aveau de gând sa-l înfrunte.

      Toate acestea si multe altele, pe care n-ar fi fost în stare sa le exprime niciodata, le simtira si le gândira într-o bucla a timpului care îi tinu captivi atât de mult încât ar fi îmbatrânit si ar fi murit de sute de ori daca s-ar fi supus legilor lumii pamântene.

      Redevenira totusi stapâni pe ei când Alex ridica spotul luminos al lanternei spre peretele din spate al cavoului.

      Înalta lanterna mai întâi asupra acoperisului si primul lucru pe care-l remarcara fu înaltimea impresionanta a constructiei. Nici unul nu-si închipuise ca poate fi atât de mare. Nici chiar Andrei, care fusese destul de curând în cimitir, nu-si amintea sa fi avut o înaltime atât de mare. Daca ar fi apreciat-o la sase metri, nu ar fi gresit prea mult. Acoperisul era tuguiat, asemenea unei piramide, si placile de sindrila li se revelau în toata hidosenia lor. Lichenii si muschii le acoperisera si în câteva locuri crescusera câteva tufisuri. Spre deosebire de restul cimitirului, acestia nu erau uscati. Crengile lor încâlcite pareau sa respire în continuare, indiferente la trecerea anotimpurilor. Vazura ca aveau si frunze verzi. Înguste, lunguiete, erau presarate cu bobite închise la culoare, ca un cancer benign. În vârful acoperisului, ca o încununare a spectacolului monstruos, trona o cruce masiva din piatra cioplita. Bratele ei, dintre care unul era ciobit, se întindeau orizontal, ca si când ar fi încercat sa cuprinda întreaga zare. Lui Denis îi lasara impresia unor antene îndreptate spre mintile si spre sufletele tuturor oamenilor din orasul de la poalele dealului. Cu toate ca se aflau în spatele cavoului, crucea parea ca este orientata în directia opusa. Fiindca, acolo unde pe crucea lui Geo si pe cea a Ilenei se aflau fotografiile, aici se afla un oval dispus pe orizontala, în centru cu un alt oval, dispus pe verticala. Semana cu un ochi de pisica, larg deschis, scrutând întunericul, pândindu-si prada. De ce sa o fi instalat invers decât amplasarea constructiei? De ce privea crucea spre oras, în vreme de cavoul îsi deschidea portile spre munte? Apoi mai observara un fapt. Fusese sculptata dintr-o singura bucata de stânca. Îsi dadeau seama de asta fiindca nu exista nici o urma ca bratele ar fi fost lipite. Cine o sculptase? Cu câti ani în urma? Nu puteau fi prea multi (cel putin nu atâtia câti le inspira restul constructiei), din moment ce era vorba de o cruce. Nu putea fi mai veche decât crestinismul. Nu putea fi mai veche, asadar, de doua mii de ani. Gândul acesta îi linistea oarecum, le dadea forta. Nu erau siguri ca s-ar fi putut împotrivi unui lucru ce întrecea în vârsta istoria cunoscuta, bine datata.

      Si, totusi, privind restul constructiei, sentimentul reconfortant al încrederii în sine le fu spulberat. Peretele din spate pastra pecetea secolelor. Crapaturi adânci, bucati mari dislocate din blocurile imense de stânca. Nu se vedea nici urma de mortar între aceste blocuri de piatra. Cine construise cavou (sau ce destinatie o fi avut la origine) nu facuse decât sa cladeasca unul peste altul blocurile cioplite în forme geometrice, fara a le îmbina cu mortar. Privind mai atenti, observara ca nici blocurile de stânca nu aveau aceeasi dimensiune. Unele erau patrate, altele dreptunghiuri, erau si câteva triunghiuri si paralelipipede. Recunoscura si un pentagon si un octogon. Altele nu aveau forme carora geometria sa le fi dat un nume. Suprapunerea, însa, era perfecta. Aidoma unui puzzle complicat, piesele sustinându-se reciproc în unghiuri imposibile si, totusi, de nezdruncinat. Nici unul dintre ei nu cunostea arheologie sau istoria arhitecturii, dar era limpede ca aveau în fata o constructie mai ingenioasa ca Stonehenge-ul si, poate, chiar mai veche decât el.

      Alex plimba lumina de-a lungul si de-a latul peretelui, studiindu-i constitutia si lasându-se coplesit de sentimentul de grandoare pe care i-l insufla. Într-o clipa aparura alte trei fascicule de lumina, care începura si ele sa mângâie zidul de stânca. Interesul le înlocui pentru scurta vreme teama. Cavoul parea ca se naste din pamânt, ca s-a ridicat din el asa cum se ridica muntii. Pâna si înaltimea lui ametitoare putea fi explicata astfel. De când fusese Andrei la cimitir, trecusera doar câteva zile, putine în ordinea lucrurilor pe care ei o numeau fireasca, însa cine stie câte trecusera în dimensiunea din care facea cavoul parte. Poate ca într-adevar atunci fusese mai mic, iar acum se înaltase de cel putin de doua ori. Andrei era dispus sa creada aceasta explicatie mai mult decât era dispus sa creada ca realitatea în care traia de mai bine de patruzeci de ani putea fi alterata atât de usor. Îi placea sa creada ca, faptul ca unul sau doi oameni (sau cinci, daca era sa se aleaga pe ei ca exemplu) au acces la o alta dimensiune a timpului si, cine stie, a spatiului, nu însemna ca realitatea în care toti ceilalti oameni traiesc poate fi schimbata în vreun fel. Încerca sa se convinga de lucrul acesta, scrutând din priviri masivul zid al cavoului, chiar daca înlauntrul sau o voce îi spunea ca toata lumea are momente în care percepe o alta dimensiune a timpului si a spatiului si ca, astfel, realitatea pe care el încerca sa o prezerve nu reprezenta ceva imuabil, ca ea se schimba mereu, si ca doar naivitatea sau lasitatea oamenilor o pastreaza într-o forma cât de cât egala. Vocea îi spunea ca realitatea în care se refugiaza cu totii este de preferat celeilalte (sau celorlalte) dimensiuni fiindca este mai simpla, mai lipsita de necunoscut, mai suportabila. Putini sunt cei care pot suporta o realitate inextricabila. El însusi trecuse prin furcile caudine ca sa ajunga aici, ca sa ajunga la aceasta concluzie. Or nu-si mai amintea?

      Andrei îsi amintea foarte bine. Dar era mai bine pentru toata lumea-si, în special, pentru el!-sa creada ca zidurile înalte din fata lui traiau într-o cu totul alta lume. Era si acesta un fel de-a fugi de raspundere, de-a minimaliza pericolul, o lasitate asemanatoare cu cea a tuturor oamenilor care preferau o realitate plana, otova, unei alteia complexe, una cu universul, însa avea nevoie de acest tip de lasitate acum. Nu era decât o fiinta umana, limitata în capacitati si, în acest caz, lasitatea i se parea o arma dintre cele mai redutabile din arsenalul sau.

      Nu puteau spune ce le insufla cavoul în afara de grandoare, care aducea cu sine firescul sentiment al nimicniciei lor, dar nici nu erau prea dornici sa afle. Cunoasterea premeditata le era daunatoare, le spusese Alex. Cunoasterea ideatica, la care ajungi prin intuitie, de aceasta trebuiau ei sa se fereasca. Fiindca nu puteau avea încredere în intuitia lor, în instinctele lor. Si nu puteau avea încredere în ele tocmai pentru ca nu le apartineau întru totul. Spusese Alex bine ca frica este un instinct atavic, pastrat din cele mai îndepartate timpuri, dezvoltat în sens invers, daunator lor, dar frica nu era singurul sentiment de acest fel. Poate ca toate sentimentele lor erau mai mult sau mai putin instincte-

      - Ajunge, sopti Alex si vocea lui spulbera în mii de particule infinitezimale spatiul din jurul lor. Pierdem vremea de pomana si nu ne aduce decât gânduri rele.

      Cei patru barbati îsi stinsera lanternele la auzul glasului lui si se uitara la el concentrati. Îsi dadura seama ca avea dreptate doar când simtira gândurile, temerile pe care acestea le provocasera împrastiindu-se în aerul rarefiat din cutiile acelea întunecate care le serveau de cranii.

      - Sa mergem!

      Se pusera în miscare, întorcând spatele peretelui nesfârsit al cavoului. Totusi, de deasupra, de pe acoperis simteau silueta implacabila a crucii de piatra dominându-i.

© Copyright Mircea Pricăjan
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online