evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
În tren  -  Sharia (fragment)  -  Homus trolEIbuzus  -  Rapsodia  -  Luminile oraşului XXI  -  K  -  Călătorie la Muzeul Quale  -  Anul 10000  -  Între două lumi  -  Lunga vară  -  Fanfara municipală  -  Damnarea numelui  -  Conştiinţa lui Uezen  -  Meduza (III)  -  Casa libertăţii  -  Peştera I  -  Poporul perfect  -  Luminile oraşului V  -  Chat Room  -  Coconul  -  Luminile oraşului II  -  Avocatul celui care a vrut să mă omoare  -  Dona  -  Un viol ratat (Din neant)  -  Jocul meu pentru Dumnezeu şi ai lui  -  Corabiile lungi  -  Vrăjitorul  -  Diamantul  -  Feţele dragostei  -  Lumea de sus  -  Cărăușul  -  Cu preţul morţii  -  Veşnic orizont  -  Tranzit  -  Nyprus  -  Praf minune (II)  -  Darul divin  -  Fie-mi apa uşoară !  -  Scrisoarea  -  Poveste cu un zmeu  -  Tânăr si încă nescris  -  Arma secretă  -  Ambiguitate clinică  -  Muzica  -  Gol  -  Strada Cosmos  -  Curcubeul  -  Întreg  -  Experienţa însoţeşte sensul ascuns al misiunii noastre  -  Uezen. Echilibrul lumilor


Copilul gheţii

Copilul gheţii
  Ionuţ Văcaru
varianta print

Ionuţ Văcaru



Publicat Duminică, 17 Februarie 2008, ora 10:44

      M-am născut aici. În lumea mea e frig şi gheaţă, iar degetele îţi degeră când mergi prin zăpada ce acoperă câmpiile pustii. Asta se întâmplă iarna, iar acum este iarnă. Un anotimp care durează de prea mult timp pentru mine, chiar dacă de abia acum a început.

     

      Mi-e frig la picioare şi mai pun un lemn în soba din… nici nu mai ştiu din ce e făcută soba mea. Posibil să nu fi ştiut niciodată, sau chiar dacă am ştiut, am uitat multe chestii în lunile ce au trecut.

      Mi-au spălat creierul.

      L-au spălat în cel mai nesimţit mod cu putinţă, ştergând aproape tot, la fel cum formatezi un hard virusat. Nu sunt un om de ştiinţă. Nu ştiu ce şi cum mi-au făcut. Tot ce ştiu e că trecutul meu nu se mai află în mintea mea, ci stă acolo, pe masă de lângă sobă, într-un dosar cu foi de plastic imprimat şi cu coperţi galbene lucioase. Galbenul este culoarea pericolului şi eram conştient că, deschizându-l, am să dau drumul primejdiei să se prăvălească peste mine ca o avalanşă.

      L-am deschis.

      L-am deschis de atâtea şi atâtea ori săptămâna asta şi de fiecare dată mi-a venit să-l arunc în foc, să-mi ard tot trecutul, să o iau de la capăt, să plec undeva la marginea Galaxiei şi să-mi schimb retina şi amprentele digitale în speranţa că nu mă vor găsi. Ha, ha! Ce glumeţ sunt. Normal că mă vor găsi. Ei te găsesc oriunde, iar tot ce poţi să faci e să-i păcăleşti cât mai mult pentru a-ţi prelungi perioada de libertate. Eu cred că i-am fraierit destul, întinzând coarda la maximum.

      Şi nici nu puteam să încep o viaţă nouă la vârsta pe care o am.

      Treizeci de ani.

      Poate că pare amuzant, dar deja mă simt bătrân. Sistemul imunitar mi-a slăbit şi am răcit imediat cum am pus piciorul în lumea îngheţată pe care o numesc „acasă”. Simt cum gâtul îmi este uscat şi cum nasul îmi curge asemenea unei fiinţe inferioare. Probabil că am şi febră…Acum am început să mă ascult ce spun. Oare am eu dreptul să vorbesc despre inferioritate şi superioritate atât timp cât amintirile mele sunt doar o bucată de plastic pe o masă de lemn?

      Mai bag un lemn în foc şi îmi ţin palmele apropiate de soba primitivă din cameră. Mă lipesc cu spatele de teracotă… A, da, asta e. Teracotă se numeşte materialul din care e făcută soba. Mă lipesc cu spatele de ea şi simt cum căldura îmi învăluie corpul. Mi-e mai bine acum, deşi picioarele încă îmi sunt îngheţate. Ciudat. Dintre toate locurile în care am fost de când am scăpat din mana lor, aici mă simt cel mai bine. E poate singura certitudine pe care o am în ultimele luni, siguranţa că sunt într-adevăr acasă.

      Şi dosarul de pe masă ar trebui să fie o certitudine, dar habar nu am cât rahat ar fi putut să bage în el doar ca să-mi răscolească mie creierul şi să mă facă să cred doar ceea ce vor Ei să cred. Mă doare-n cot de spusele bucăţii galbene de plastic.

     

      Fanil, Războiul de pe Calakura, Halakaria, Iazarem, Tranisia, jungla Teremoniană, Pământ şi multe alte conflicte naţionale, internaţionale şi intercoloniale. Daca mă iau după ce scrie în dosar, eu am fost în toate locurile astea, sabotând, executând, aruncând în aer chestii, în mare, ucigând fără scrupule şi fără remuşcări. Mai bine zis, am fost criminal plătit, iar din ce scrie în copiile făcute după rapoartele miliţiilor se poate spune ca am fost cel mai bun.

      În societatea de azi probabil că adevărul nu este decât ceea ce credem noi că este adevărat, pentru că, dacă în comunism cea mai bună armă era frica, în capitalismul de astăzi cea mai bună este manipularea. Nu ştiu cine m-a învăţat teoria asta; pur şi simplu o am în minte, alături de capacitatea de a vorbi, unele deprinderi şi câteva norme morale generale.

      Binele şi răul.

      Da, spre surprinderea mea ştiu diferenţa dintre bine şi rău. Ştiu ca e rău să ucizi şi că e bine să ajuţi, iar asta mă face să mă îndoiesc şi mai tare de dosarul galben. Totuşi…

      Rahmid Karan, 53 de ani, căpetenia Frontului Libertatea de pe Fanil, regele drogurilor, creatorul celei mai mari reţele de sclavi din galaxie. I-am zburat capul. Şi lui şi locotenenţilor săi.

      Iuzir Matah, un politician nebun pregătit să încerce „puţină” epurare etnică pe jumătatea lui de planetă. L-am otrăvit.

      Nu pot să nu vad spiritul justiţiar din spatele presupuselor mele acţiuni. Dar nu sunt un erou. Conturile din băncile inter-planetare îmi confirmă asta. Sunt bogat, chiar foarte bogat, iar averea mea miroase a sânge.

     

      Ai auzit vreodată un tunet iarna? Eu aud unul chiar acum. E semnul că furtuna se apropie de mine, furtuna mea personală, pe care eu am stârnit-o atunci când nu am vrut să fac ceea ce voiau ei. Coborând dintre norii albicioşi, navele lor se apropie de suprafaţa înzăpezită.

      Casa mea e chiar în mijlocul câmpiei, singură, înconjurată doar de nimicul rece şi alb. Nu e tocmai imaginea cea mai corectă a unei ascunzători, însă nu cred că am venit aici ca să mă ascund.

      Am zece minute să mă pregătesc, să-mi iau echipamentul. Să devin una cu natura. Vai, cât detest clişeul ăsta. Nu vreau să devin una cu natura asta pe care o urăsc, oricât de mult mi-ar zice marii războinici care au descoperit tehnica asta. A deveni una cu natura în perioada asta a anului, înseamnă a sta în nenorocita aia de zăpadă.

      Îmi pun costumul perfect alb din material termoreglabil, apoi mă îndrept spre Cutie. Valiza mare şi neagră în care stau armele probabil că are un nume şi o serie, ca toate porcăriile militare din ziua de azi. Eu pur şi simplu i-am spus… Cutia. Înăuntrul ei, în lăcaşuri tăiate frumos în burete, stau bucăţile de arme aşteptând să fie puse laolaltă.

      Prima dată când le-am asamblat, acum trei zile, mi-a luat trei minute. Acum le-am pregătit în mai puţin de un minut. Probabil că orice fiinţă umană normală, are nevoie de câteva zeci de minute, dar eu nu sunt normal; sunt conştient de asta.

      Pistolul. O bucată veche de metal, cu urme vizibile de toceală pe mâner. „MODEL OF 1911. U.S. ARMY”, este gravat pe o margine, iar dedesubt scrie: „TOKYO MADE ÎN JAPAN No 702171”. Pe partea cealaltă, unde siguranţa triunghiulara este pusă, este desenat un căluţ cabrat. La dreapta sa scrie „COLT SFG.CO HARTFORD.CT.U.S.A.”, iar la stânga „PATENTED APR 20.1887. SEPT. 9. 1902 DEC. 19. 1905 FEB.14.1911 AUG 19.1919”. Habar nu am ce vrea să reprezinte calul, sau tot scrisul ăsta. Tot ce pot să înţeleg e că am un model de armă vechi de trei sute de ani, făcut în Japonia după proiect american. Nu ştiu cât e de eficient, dar îmi place. Pun mana pe mâner şi simt metalul rece în palmă şi plasticul striat gâdilându-mi buricele degetelor. O armă frumoasă şi elegantă.

      Apoi mai e cuţitul. Superb, dar nu ştiu cât de eficient. Mă joc cu degetul pe tăişul lamei pentru a vedea cât de ascuţită este. Un gest pe care îl fac din reflex şi care nu-mi dă nici un răspuns privind eficacitatea pumnalului frumos decorat cu motive florale pe margini.

      În final iau monstruozitatea mare şi neagră despre care nu ştiu mare lucru. Are o lunetă micuţă dar foarte performantă, pe care am testat-o zilele trecute, are o ţeavă lungă şi suficient de groasă pentru a permite uriaşelor gloanţe să iasă. Şi mai are un pat perfect adaptabil pe umărul trăgătorului. Seamănă cu o armă de vânătoare antică. Nu scrie nimic pe ea şi nici nu ştiu dacă o asemenea marfă există pe piaţa de armament inter-planetară. În trei lăcaşuri separate din Cutie se afla muniţia. Trei gloanţe ascuţite, lungi de cincisprezece centimetri, făcute dintr-un material transparent şi verzui. Le introduc pe rând în încărcător, apoi bag încărcătorul în orificiul din burta carabinei.

     

      După trei minute de la boom-ul sonic ce mi-a confirmat intrarea navelor în atmosferă, ies din casa pentru a vedea câte sunt. Trei. Sunt triunghiulare şi pot căra trei oameni. Am trei gloanţe în încărcătorul pustii. „Trei” se repetă obsesiv în calculele mele. Ironic şi în acelaşi timp predestinat.

      Pun patul puştii pe umăr, ochesc botul navei din dreapta şi trag. Un punctuleţ verzui apare pe fuzelajul triunghiului zburător iar după o secundă aparatul de zbor începe să cadă perpendicular spre sol, lăsând o dâră întunecată. După câteva secunde explodează într-o jalbă de scântei.

      M-au reperat. Încep să tragă salve de plasmă spre mine, nu mă nimeresc. Ochesc nava din dreapta şi o aduc în aceeaşi stare ca pe cea din stânga.

      A mai rămas doar una, care trage spre mine în disperare. Ochesc şi trag, dar grăbindu-mă, nu nimeresc .

      Se pare ca destinul nu exista. Hmmm, ştiam asta.

     

      Mă îndepărtez de casă păşind în imensitatea înzăpezită, unde costumul mă ţine departe de ochii lor. Acum sunt una cu natura, oricât de mult m-ar enerva asta.

      Cele două epave fumegânde mai explodează odată la contactul cu solul, în timp ce nava rămasa aterizează lângă casa mea. Trei oameni, îmbrăcaţi în costume asemănătoare cu ale mele, coboară din nava. Aveau în mana un fel de mitraliere. Se apropie de mine, deşi nu mă pot vedea.

      Mi-am petrecut toata dimineaţa mergând prin zăpada, lăsând urme de paşi în jurul casei, pentru a mi le acoperi pe cele pe care le-am făcut acum. De aceea aveam picioarele îngheţate, de aceea uram zăpada şi frigul. De obicei îmi plac ambele, dar mai devreme am avut genul de comportament pe care îl au bărbaţii bădărani: îşi iubesc femeile, dar le mai înjură câteodată.

      Stau întins şi, oricât de bun ar fi costumul, tot îmi este frig. Îmi ţin respiraţia pentru a limita căldura emanată de aburi ce intra prin furtunurile sistemului de respirat. Nu a mai nins de câteva zile şi noaptea a fost un ger cumplit. Zăpada afânata trosneşte sub picioarele atacatorilor. Se apropie de mine.

      Încet.

      Am puţină zăpadă aruncata pe mine, pentru ca acoperirea să fie completă. Unul dintre atacatori aproape ca mă calcă. Acum este cu picioarele aproape de şoldul meu. Perfect. Cuţitul meu iese din zăpada şi se înfige în călcâiul celui de lângă mine, secţionându-i tendonul lui Ahile. Căzut peste mine, atacatorul umple zăpada de sânge. Prima data de sângele călcâiului rănit, apoi sângele provocat de gloanţele pe care colegii săi i le-au înfipt în spate în încercarea de a mă împuşca pe mine. Stand în continuare cu cadavrul primului atacator pe mine, scot pistolul şi-l împuşc în cap pe unul dintre ei, lăsându-l într-o balta de sânge amestecat cu bucăţi de craniu şi creier. Pe ultimul rămas îl nimeresc în umăr, în cot şi apoi în genunchi. Cu mana aproape amputata de gloanţe, scăpă arma în zăpada şi cade în genunchi.

      Mă ridic de sub primul cadavru şi mă îndrept spre rănit. Îi pun pistolul la tâmplă. Îmi dau jos gluga şi masca respiratorie care îmi acopereau capul.

      — Omoară-mă, îmi zice el privindu-mă cu figura inexpresivă a măştii sale complet albe.

      Chipul său este ca acela al unei statui de marmură.

      —Să te omor? îl întreb eu. Dar daca te omor, atunci cine mai transmite mesajul meu şefilor tăi?

      — Omoară-mă! urla el şi scoate cu mana sănătoasa o grenadă.

      Dar înainte să o armeze îi trag un glonţ în cap.

      Probabil ca ştia şi el ce o să-i facă Ei după ce ar fi aflat că misiunea a fost ratată. Rahat! Nu am reuşit să le transmit nimic.

     

      Se pare ca ştiu să lupt. Ciudata chestie cum am reuşit să dau de pământ cu nouă criminali profesionişti. Mai ales că ar fi trebuit să am un fel de amnezie indusă, sau cum i-o zice. „Amnezie indusa”? Ce porcarii pot să gândesc. Acum devenii şi psiholog, sau psihiatru, sau cum i-o spune. De fapt, într-un fel, am dreptate, pentru că ei mi-au indus amnezia, deci e „amnezie indusa”.

      Însă capacitatea mea de luptător probabil că nu a fost imprimată în creier, ci vine de undeva din instinctul primar, căpătat la naştere. Acum stau şi mă întreb dacă nu cumva unii dintre noi ne naştem criminali. Iată-mă, stau intre trei oameni morţi, cu alţi şase arzând la vreun kilometru de mine şi filozofez, de parcă nu aş avea alte lucruri mai bune de făcut.

      S-a ales praful de planul meu. Voiam să le trimit un rănit, care să le transmită un mesaj de genul „lăsaţi-l în pace daca nu vreţi să ajungeţi ca mine”, dar rănitul meu are cerebelul împrăştiat prin zăpadă.

      Intru în casă.

      Mi-e frig.

      Mai pun un lemn pe foc şi încep să-mi fac bagajul. Dacă nu plec de aici, mâine şi-aşa vor veni cu o armă orbitala şi-mi vor arde casa cu o raza laser. Sper totuşi să nu o facă. Îmi place casa asta şi as vrea să mă întorc aici după ce s-o termina totul.

      Înainte să plec mai mă apropii odată de soba de teracotă şi încerc să mă încălzesc, deşi ştiu ca diferenţa de temperatură dintre înăuntru şi afară nu va face decât să-mi accentueze răceala.

      Stând cu spatele pe sobă şi cu faţa la masă, văd dosarul galben. În confuzia ultimelor zile, am uitat să mă uit la două chestii în dosar. Prima ar fi cine l-a scris şi a doua ce scrie până la sfârşit, pentru că nu am apucat să-l citesc pe tot.

      Pun mâna pe bucata de plastic şi o deschid. Pe ultima copertă, într-un colţ, era un triunghi micuţ, cu o coroană deasupra şi două săbii încrucişate în interior. Dedesubt: ISS. Serviciul Interplanetar de Securitate. Varianta la scară largă a ceea ce era acum câteva sute de ani Interpolul. Hm, şi eu care credeam ca Ei l-au făcut.

      Am remarcat că ţintele sunt trecute în dosar în ordine cronologică. Mă uit pe ultima pagină. Ei. Iar acolo unde pe fiecare pagina scrie „misiune îndeplinită cu succes”, aici e un mare şi roşu „MISIUNE NETERMINATĂ”.

      Acum ştiu de ce mi-au spălat creierul.

      Eu am început războiul ăsta, iar Ei vor să-l termine.

     

     

      Totul capătă sens acum. Nu e decât un nesfârşit şir de cauze şi efecte. Lumină şi întuneric. Alb şi negru. Bine şi rău. Acţiune şi reacţiune. Eu sunt unul, ei sunt mulţi. Eu sunt orb, ei atotvăzători.

      Eu sunt un asasin, ei vor fi morţi.

     

© Copyright Ionuţ Văcaru
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online