evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Licuricioaia  -  Chipul de pe Marte  -  În tren  -  Conştiinţa lui Uezen  -  Muza  -  Către a opta zi  -  Lunea Maniacilor  -  Visul  -  Transplant de suflete...  -  Corabia nebunilor  -  Hora Ielelor, Pensiune  -  Bodaproste  -  "Coincidenţă !" au strigat  -  Coana mare se mărită  -  Variaţiuni pe o temă mai veche  -  Frumuseţea numărului unsprezece  -  Resacul Timpului  -  Triunghiul roşu  -  Sub nori  -  Dumnezeul unei lumi mărunte  -  Eu sunt viu, voi sunteţi morţi !  -  Un viol ratat (Din neant)  -  Omul - cu - sacul, Timpul şi... Eu !  -  Rapsodia  -  Mutare disciplinară  -  O poveste de Crăciun  -  Proprietate cu casă şi pădure  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (I)  -  O viaţă fără început şi fără sfârşit  -  Paznicul grădinii de piatră  -  Uitare  -  Ultima frontieră  -  Elegie pentru Jeromed  -  Dimineaţă târzie  -  Duhovnicul  -  Creatorul  -  Spiritul este liber şi insurgent  -  Păsări de pradă  -  Somnul uitării  -  Apariţie editorială: Victoriţa Duţu - "Ilinca"  -  Andru  -  Peştera I  -  Elixirul vieţii  -  Lumea prin ţeava puştii  -  Homus trolEIbuzus  -  Ziua în care a dispărut Mircea  -  Îngerul cenuşiu - Zora  -  Dl. Ics  -  Talent  -  Poveste de mahala II : Oiţa rătăcită


Lacrimi de stea

Lucian-Dragoş Bogdan



Publicat Duminică, 13 Iulie 2003, ora 10:05

      Anoukenue termina de strâns fructele când umbrele înserarii începusera sa traseze tuse tot mai puternice peste tufisurile si copacii care înconjurau satul. Karakatana, cocotata câteva crengi mai sus, scoase un tipat vesel si începu sa coboare cu mare repeziciune.

      Se întorceau barbatii de la vânatoare.

      Ceilalti copii se avântara si ei în jos spre radacinile copacilor, dornici sa fie primii care iau parte la cel mai important eveniment al zilei. Ca un grup de lei care da iama în mijlocul antilopelor se repezira spre grupul de barbati, topaind si chiuind, apucându-i de mâini si balansându-se în jurul lor.

      Acestia raspunsera cu zâmbete sterse si Anoukenue vazu ca prada pe care o aduceau în sat se reducea la doi iepuri. Ei, copiii, se bucurau nemaipomenit vazând orice creatura în mâinile vânatorilor " chiar si o potârniche amarâta " dar pentru barbatii care se întorceau cu capetele plecate si pentru femeile care îi cercetau îngrijorate lucrurile nu erau la fel de frumoase.

      "Totul arde", îi auzise Anoukenue pe parintii lui susotind în serile în care, în loc sa adoarma, se furisa afara din coliba si se întindea pe pamânt, numarând puzderia de stele de pe cer. "Aerul e greu, padurea e bolnava, iar solul seaca cu fiecare zi. Animalele se târasc muribunde la pâraiele otravite, unde pier pe capete."

      "Pier" însemna ca au murit si ca spiritele lor s-au dus în lumea umbrelor. Atâta lucru stia si Anoukenue. Nu fusese la fel de simplu cu exprimarea "pe capete". La început crezuse ca însemna ca mor multe animale, dar se convinsese ca nu era asa. Dintre vacile lui Mulutamba nu mai murise nici una de pe vremea când se uita de jos în sus la arbustul care crestea în coltul colibei. Cocosii, gainile si caprele se fugareau în continuare prin colbul satului si faceau pui. Asa ca, dupa ce cugetase vreme îndelungata la cuvintele fara logica ale parintilor sai, Anoukenue se decisese ca trebuia sa ia exprimarea ad literam. Probabil ca, fiind otravit, pârâul era un loc al raului si doar oricine stia ca acestea erau terenuri mlastinoase sau prapastioase; animalele calcau strâmb pe marginea râpelor de lânga pârâu, cadeau în cap si mureau. Odata lamurit acest aspect, pentru Anoukenue " mândru de rationamentul sau " cuvintele încetasera sa mai fie un mister.

      "Mâncarea e tot mai putina", mai spuneau parintii. ASTA era într-adevar o expresie al carei mister nu reusise sa-l patrunda. De când se stia mânca dimineata un pumn de terci, apoi câte fructe putea ascunde când era vremea culesului si, în final, seara o delicatesa dintr-un muschiulet de animal. Niciodata nu mâncase mai mult sau mai putin; în mod firesc avea sa creasca si organismul sau, încetând a se dezvolta, nu avea sa mai ceara de mâncare, ajungând ca la maturitate sa-i fie suficient un manunchi de ciuperci culese de la umbra copacilor. Nu vazuse vreodata un adult mâncând mai mult de atâta si se întreba oare cum se putea sa se sature odata si odata de gustul fructelor si de dulceata bucatelelor de carne.

      "Este vorba, Indubitabil, despre o Metamorfoza a organismului!" declama el în fata copilasilor mai mici si mai prostuti, printre ale caror picioare subtiri si cracanate burtile atârnau pâna aproape de pamânt.

      În plus, adultii apreciau copii care încercau sa se maturizeze, mâncând mai putin. Stia ca întotdeauna când lasa din portia lui vreunui copil bolnav de pofticios, mama îi spunea povesti pâna adormea. "Ca sa uite de foame!" o auzise explicându-i tatalui care o mustra ca îl rasfata prea mult.

      Asa ca, pe lânga bucuria revederii barbatilor care se întorceau cu vânatul, Anoukenue se bucura si pentru faptul ca, fiind vorba doar de doi iepuri si nu de o antilopa sau altceva, în mod sigur urma sa aiba parte de o poveste.

      "Preferata mea!" îi ceru el mamei când veni vremea de culcare. Mama zâmbi si începu:

      "Demult, tare demult, nu exista apa si pamânt ci doar cerul mare si întunecat. Iar pe cerul acesta nu exista astru mai mândru si mai frumos decât Soarele. Toate stelele se uitau cu drag la el si asteptau ziua în care Soarele va voi sa se însoteasca. Care mai de care se gateau si se faceau mai frumoase, încercând sa-i stea în cale si astfel sa fie vazute si alese de el. Ei, dar Soarelui îi cazu cu tronc o alta faptura: singuratica, palida, dar teribil de frumoasa în misterul ei. Acesta era Luna si, de cum o zari întâia data, Soarelui nu-i mai trebui altceva decât sa se însoteasca cu dânsa. Stelele palira atunci de ciuda si, adunându-si cu toatele puterile la un loc, o prinsera pe Luna în mijlocul lor si nu-i mai dadura drumul. De atunci, Soarele lumineaza în toate cotloanele doar-doar o gasi pe aleasa inimii lui; aceasta sta însa ferecata în inima multimii de stele care nu o lasa vederii Soarelui. Si tot de atunci, stelele a caror inima a ramas prada frumusetii fara egal a Soarelui lacrimeaza din când în când, gândindu-se ca l-au pierdut pe vecie. Lacrimile lor, lacrimi de foc, ard neconsolate si se sting, purtând peste veacuri durerea lor."

      Când povestea se sfârsi, Anoukenue dormea dus. O auzise însa de atâtea ori încât ea se continua si în vis, mângâiata de respiratia hârâita a plamânilor atrofiati si de ghioraitul matelor neîndestulate.

      Când dimineata îsi revarsa razele asupra satului, barbatii erau de mult plecati la vânatoare, iar femeile se apucasera sa roboteasca prin gospodarii. Anoukenue înfuleca în graba lingura de terci pe care mama sa i-o pregatise, apoi fugi sa se joace de-a v-ati ascunsa cu ceilalti copii.

      Alergatura îl purta într-o poienita aflata la câtiva pasi de sat. Ochind un loc unde sa se ascunda, Anoukenue ridica privirile spre cer si înmarmuri. O clipa ramase fara glas, apoi un zâmbet de bucurie i se întinse pe fata supta.

      - Mama! Mama! o zbughi spre sat urlând de fericire. Uite mama, lacrimi de stea!

      Femeile se repezira alarmate spre poteca ce iesea din sat. Ultima imagine pe care ochii lor larg deschisi o vazura fu aceea a lui Anoukenue alergând extaziat spre ele, în timp ce în spatele lui se înalta spre cer imaginea apocaliptica a unei ciuperci atomice.

© Copyright Lucian-Dragoş Bogdan
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online