evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Visând cu ochiul deschis  -  Macii  -  Război total  -  Australia, ca o felie de pâine  -  Halucinaţie  -  Asaltul  -  Luminile oraşului XI  -  Vatmanul - Reacţiile, Epilog  -  Puterea pereche  -  Gânduri  -  Casa galbenă  -  Robotul  -  Meditaţie  -  Ultima eclipsă (II)  -  Soldatul  -  Psihopatul  -  Hora Ielelor, Pensiune  -  Nick  -  Secretul  -  Pescăruşul  -  Fata morgana  -  Disertaţie despre diferitele moduri de apreciere a inteligenţei  -  Labirintul de gheaţă  -  În căutarea zborului  -  Meduza (III)  -  Omul - cu - sacul, Timpul şi... Eu !  -  Mamă de duminică  -  Cyborg story  -  Luminile oraşului XX  -  Children of mine  -  Greaţă  -  Luminile oraşului XIV  -  Nouăsprezece zile (II)  -  Meduza (I)  -  Ambiguitate clinică  -  Starea de trecere  -  Poporul perfect  -  Natură moartă, cu portret  -  Dispariţia  -  Zodia de apă - Niagara poetry  -  Satiră robotică  -  Drum fără întoarcere  -  Interviul  -  Timpul schimbării  -  Manifestul de aur al desăvârşirii  -  Fântâna de iasomie  -  Luminile oraşului XXVII  -  Praf minune (II)  -  Dialog cu Ion Luca Caragiale  -  Proiecţionistul


Caiet de regie

Deliu Stejan



Publicat Miercuri, 16 Iulie 2003, ora 10:05

      -Mă vezi?

      -Da.

      -Si...

      -Si! Îmi placi, ti-am mai spus. Te iubesc! De ce nu ai încredere în mine, scumpa mea?

      -Si eu te iubesc! De fapt, ce mai contează...

      -Asa ziceam si eu.

     

      Portile se deschiseră, cei doi se îndepărtară putin unul de celălalt, apropiindu-se fiecare de locul său. După ce se perindară toti spectatorii prin fata lor si apoi iesiră din foyerul teatrului, cei doi tineri îsi părăsiră posturile, se apropiară din nou unul de altul si îsi continuară, usor frustrati, conversatia.

      -Si unde rămăsesem, frumusico?

      -La iubire.

      -Aha. La iubire.

      -Spune!

      -Spun! Spuneam că esti frumoasă si că am acele simptome ale îndrăgostirii. Întelegi? Adică, stiu clar că te iubesc.

      -De cât timp ne cunoastem noi?

      -Păi, eu m-am angajat aici de la începutul stagiunii. De când se lucrează la piesa asta. Să fie vreo sase luni...

      -Da. Si în ăstea sase luni, tu spui că te-ai îndrăgostit de mine?

      -Sunt sigur! N-am nici o îndoială. Stiu ce simt.

      -Si ce-ti place la mine? Fizic, vreau să spun.

      -Mai întrebi? Bineînteles, părul. E o minune de păr. Femeile ar trebui să te invidieze. Dar tie ce-ti place la mine, fizic? Pentru că felul de a fi nu-l mai comentăm acum. E clar că rezonăm.

      -Mai întrebi si tu? Ce-as putea să văd si să-mi placă? Nasul, evident.

      -Vrei să vorbim despre ceea ce se vede?

      -Da. Vreau să fim sinceri unul cu celălalt. Vreau să fii sincer cu mine! Întelegi?

      -Da. Trebuie să fim sinceri.

      În clipa aceea iesiră câtiva angajatii TESA ai teatrului.

      -Sărut-mâinile! La revedere!

      -La revedere!

      -Noapte bună!

      -TESA ăstia sunt cei mai norocosi. Sunt din cap până în picioare întregi. Ei se văd cu totul.

      -Asa e! Auzi, cam câte reprezentatii crezi că se vor tine? Tu esti mai veche în teatru, trebuie să stii.

      -N-am idee. Cel putin 20.

      -Atât de mult? Credeam că nu l-ai văzut. Că nu stii nimic despre el.

      -Nu l-am văzut. Pe mine nu mă interesează nebuniile astea.

      -Nici pe mine, dar totusi am o îndoială, iubito. Am aflat ceva, despre piesa asta.

      -Ce?

      -Se zice că e ceva...

      -Ai auzit sau ai privit?

      -Aha! Da, da, da. Ne suspectăm, care va să zică... Dacă tu recunosti, adică ai tăria asta de a fi sinceră cu mine, am să-ti răspund si eu. Si după aceea, poate mai discutăm si despre ceea ce se vede. Hm? Ce zici? Ia stai că vine cineva. E dintre invitati. Poftim, te las să-ti faci treaba.

      -Poftiti, vă rog.

      -Domnilor, aveam două mâini! De ce mă priviti asa? E logic! E absolut clar si se întelege. Vreti să vă povestesc, sau nu? Vă par suspect cumva? Eu am scris textul piesei! Am fost invitat la vizionare. Dumneavoastră? Dacă nu sunt indiscret...

      -Garderobiera. Aveti aici paltonul.

      -Eu sunt portarul.

      -V-am văzut, desi v-am întors pentru o clipă spatele. Să nu credeti că nu vă văd. Vă rog să nu vă mai dati coate. Dacă aveti ceva de zis, îmi spuneti în fată. Da?

      -Nu avem nimic a vă spune. Dacă doriti paltonul...

      -Nu încă. Vreti să vă povestesc? Fiti atenti aici! Am deschis usa. Da?

      -Da... puteti să ne povestiti. Dacă asa doriti dumneavoastră, raspunse cu ingaduinta femeia.

      -Cum adică dacă doresc? Da, sigur că vreau. Asa... M-am asezat în cel mai bun loc din sală. Loja, desigur. Si locul pe care mi-l rezervase amicul meu, regizorul. Da? Buun... N-as fi dat eu textul ăsta niciodată, dar el mi-a spus că poate. "Bine domnule, dacă poti, poti", i-am zis, îndoit, desigur. "Dar cum rezolvi tu atâtea scene de fictiune? Ca să nu mai vorbim de final, care e fantastic de-a dreptul?" "Pot!" mi-a răspuns. "Ai să vezi. Va fi o scenă interactivă, în care cei care vor simti textul, piesa noastră, vor urca efectiv pe scenă". "Si crezi că vor exista asemenea spectatori?"l-am întrebat. "Mizez pe asta!" mi-a zis amicul, foarte sigur pe el. "Zece să fie, cinci, dintr-o sală si sunt multumit." "Asa, i-am zis, dar de unde stii dumneata?" "Stiu, pur si simplu, de aceea sunt regizor." "Bine frate, nu mă bag pe felia ta. Tu esti seful la scenă, eram doar curios de... Mă rog. Mă las pe mâna ta." "Ai să vezi. Vino, te rog, la vizionare. Vei fi printre primii spectatori care va urca pe scenă." "Sunt instigat, amice!" i-am răspuns si am asteptat precipitat ziua asta, în care iată-mă. Buuun. Ce ziceam? Aha, impactul. Da. Mă credeti, doamnă, că omul stia ce stia?

      -Vă cred.

      -De aceea mă priviti suspect?

      -Nu.

      -Pardon! Vă rog să mă scuzati! Sunt iritat, bulversat, contrariat. Cum vă spuneam, s-au stins luminile. L-am zărit câteva clipe în culise pe amicul meu, care m-a fixat si mi-a făcut un semn cum că totul e în regulă si că începe distractia. Vă dati seama de nerăbdarea mea, curiozitatea mea? Ce făcuse omu" ăsta cu textul meu, mă tot întrebam. Ei, da! Treabă bună, spun si eu, pentru că scenele erau de-acolo! Ce credeti? L-am văzut pe omul-curcubeu asa cum l-am scris eu. Pe scenă. Chiar asa: urias, cu tălpile rosii, gleznele cu pori imensi de portocală, cu genunchii sprijiniti, unul în lună, altul în soare, cu mijlocul verde, pieptul albastru, pupilele, indigo si părul violet. Cum l-a realizat? Nu stiu! Stiu numai că l-am văzut. Au urmat scene după scene si personajul central, trebuia să cadă de pe genele curcubeului. Omul găsise un actor care semăna leit cu mine. Ce mai, eram eu, domnilor! Desi nu-i spusesem că e nitică autobiografie acolo. Mă urmăriti?

      -Sigur că vă urmărim.

      -Aasaaa... Bun. Eu cu mâna stângă pot să animez orice, chiar si muntii. Vă pot demonstra. Am harul ăsta. Vreti chiar acum?

      -Nu domnule, nu vă deranjati, răspunse întelegătoare, femeia.

      -Da. Dar numai cu mâna stângă. Desigur, nici personajului meu nu-i lipseste calitatea asta. Stiti cine e personajul central? V-am spus înainte. Ati retinut. Da?

      -Dumneavoastră!

      -Întocmai! Buun... Ah, ce bulversat sunt! Încă n-am iesit din stare. Ce spuneam?

      -Despre omul-curcubeu.

      -Aha, bun. Înainte de scena finală cu omul-curcubeu a fost, spre exemplu, aceea cu alergatul. Cu ploaia... Eu alergam si trăgeam după mine o perdea de ploaie. Alergam însetat, iar apa venea după mine. De câte ori mă întorceam brusc să intru în ploaie, nu reuseam. Si eram însetat dar mereu uscat, cu ploaia dupa mine. Alergam. Am înteles atunci că ploaia nu e pentru mine. Eu sunt cel care aduce ploaia si vindecă seceta, dar eu... Eu nu mă pot bucura de ea...

      -Nu vă supărati că vă întreb...

      -Da. Vă rog, doamnă.

      -Vă simtiti curcubeu?

      -Doamne fereste! Cum ati putut spune asa ceva?

      -Păi, spuneati că e auto...

      -Sigur că e! Dar eu sunt omul acela normal, minuscul. Mie mi se arată omul curcubeu si eu sunt cel care se suie pe el. Omul acela mic. Nici nu mă simt altfel, decât mic si fără apărare. Cel care îsi doreste să plutească acolo alături de omul-curcubeu. Mai precis, pe genele lui. Întelegeti?

      -Da.

      -Si animam muntii, mă întelegeti? Asa arăta scena aia, fir-ar! Întocmai cum am scris-o. Cine-o fi amicul ăsta, în realitate, mă întreb si acum. Asteptam cu oroare finalul. În care personajul trebuia să cadă mut de acolo de sus, din cer. Si a căzut. Departe, în jos, într-un neant. Mă întelegeti? L-am văzut chiar eu. Am coborât în sală si i-am strigat amicului că vreau să stiu cum a rezolvat scena asta. Că vreau să stiu! Nici nu m-am uitat bine după el, căci omul curcubeu mi-a zâmbit si m-a încurajat să pătrund în culorile sale.

      -Si...

      -Am trecut, domnilor, prin toate fazele. Universul rosu. Oranjul cu gleznele din piele de portocală, apoi soarele si luna din genunchii lui. Verdele copt de vară, pieptul albastru cu toată libertatea si emotiile în el. I-am pătruns pupilele indigo... Eram în pupilele lui si-i răsfiram gândurile violet peste vânturi. M-am asternut pe genele curcubeului. De acolo de sus se vede altfel lumea. Si treceau pe-acolo fel de fel de curenti de aer. A clipit o data, iar eu m-am tinut cu toate puterile de una dintre genele lui. Speram să nu fie una din acelea care pică. N-a picat. Dar nu mai aveam putere să mă tin. Atunci, amicul meu mi-a suflat: "tine-te cu mâna stângă." M-am tinut. Bratul mi-a rămas acolo iar eu am picat, sub nori, sub pământ sub neant, încercând să tip în zadar. Apoi nu mai stiu. Iată-mă aici, întreg si nevătămat. Cu o durere seacă în suflet si totusi întreg. Of!... Se pare că si dumneavoastră ati vizionat piesa. Mi-am dat seama...

      -Tocmai asta povesteam înainte de a sosi dumneavoastră. Ea spune că n-a văzut-o.

      -Eu stiu. Sunteti aproape ca si mine. De aceea v-am spus. Altfel n-as fi îndrăznit. Ei, acum pot pleca. Simt că m-am răsuflat putin. Nu stiu de ce, sau stiu, bănuiesc de ce, la iesire, câtiva oameni s-au izbit de mine. La revedere, domnilor!

      -Sănătate!

      -La revedere!

      -Auzi, era să mă pufnească râsul, crezi că stie cum arată?

      -În nici un caz! S-a privit în oglindă si nu i s-a părut nimic deosebit. Înseamnă că el se vede normal, doar noi îl vedem cum îl vedem. Adica, un brat ambulant.

      -Crezi că e nebun?

      -Nu e nebun, draga mea, are si el "păsăricile" lui, asta nu înseamnă... Oare cine mai e pe-aici?

      -Regizorul.

      -Barbă?

      -Da. Barbă-ambulantă.

      -Taci că vine!

      -Ce faceti voi? Tot aici? Trebuie să vă spun că sunteti cei mai buni angajati din teatru. Stiti asta, nu? Eu sunt foarte multumit de voi. Si vreau să vă propun ceva. Văd că faceti echipă bună, zâmbi regizorul cu subînteles.

      -Vă multumim.

      -Da. Vă ascultăm, domnule regizor, replică plin de interes, bărbatul.

      -Stiu că voi ati vizionat piesa, si nu numai că ati vizionat-o, ati si simtit-o. E clar.

      -Domnule regizor, tocmai despre asta discutam înainte. Despre sinceritate. El spune că nu s-a uitat, iar eu i-am cerut să fie sincer cu mine.

      -Amândoi v-ati uitat, si nu numai. Ati si crezut în soarta personajului. Pentru asta vă spun: tot respectul! A plecat prietenul meu, textierul? Era un brat stâng? L-ati văzut?

      -Da, a plecat si ne-a povestit cât de bulversat a fost. Si încă mai era. Dacă nu vă supărati, am vrea să vă înterbăm de ce unor spectatori li se văd doar anumite părti din trup?

      -E simplu. Cu amicul meu textierul e mai complicat. Insă, el e mai implicat si o să-l tină si mai mult decât pe voi toti. Pe noi toti. M-am înduiosat văzându-l cât de marcat era. E normal pentru că el e autorul textului si bineînteles mai mult decât el, cine să creadă în firul fantastic al acestei piese?

      -Săracu"... Acuma chiar m-am întristat, se înduiosă femeia.

      -Păi lucrurile stau cam asa: înainte de a face Regia am terminat o facultate cu profil de stiinte sociale si antropologie. Proiectul meu de diplomă a fost: "Durata si intensitatea impresionabilului" . Am ales ca studiu textele literare. Mi-am continuat proiectul, apoi mi-am dorit să fiu regizor, pentru că scriitor nu cred că mi s-ar fi potrivit si nici nu stiu dacă m-as fi priceput la asta. Asa, ca regizor, cred că am perceput mecanismul empatiei si al impresionabilitătii mai bine decât autorul, pătrunzându-i dintr-un alt unghi piesa. Apoi, tot studiind si preocupându-mă acest aspect, am găsit, în sfârsit, o metodă de a verifica practic durata si intensitatea impresiei artistice asupra spectatorului. Cum? Simplu. Am colaborat cu un bun prieten de-al meu care e biolog si chimist, si care m-a ajutat în acest sens. Mi-a explicat că emotia pe care o trăiesti în momentul în care te identifici cu personajul este însotită de o anumită substantă emanată de o glandă cu secretie internă. Pulsul, tensiunea, respiratia si toate functiile vitale, si chiar mai multe alte functiuni interne, pe care nici nu le putem noi percepe, se modifică rapid. Mă rog, el ar putea da mai multe explicatii în acest sens. Cert este că împreună am lucrat la acest experiment, iar el a creat o substantă care să reactioneze în momentul în care această emotie cuprinde universul impresionabil al spectatorului. Adică, dacă spectatorul se confundă cu personajul, cu situatia creată de o anume scenă, o trăieste si o simte ca fiind aievea, adrenalina lui, în combinatie cu substanta creată de prietenul meu, îl va face invizibil. Au fost ani buni până când am descoperit muncind împreună acest recipient. Însă ne izbisem de o problemă. Riscul de a deveni cu totul invizibil era destul de mare. Asa că l-am rugat pe prietenul meu să găsească si un antidot care să functioneze pentru anumite parti sau membre ale corpului fiecărui spectator empatic cu piesa. În fine, acum intru în aceste detalii pentru că in fine, vreau să vă propun ceva...

      -Sigur că da, vă ascultăm, spuse femeia.

      -Cu interes, adăugă bărbatul. Suntem chiar curiosi.

      -Cum vă spuneam, au urmat alti ani de studiu si în sfârsit am rezolvat împreună si această problemă. Prietenul meu, cercetătorul, a lucrat apoi mult mai în profunzime. A căutat nuante ale tipurilor de emotii. A mers până la complexele de inferioritate si probleme de constiintă. Amândoi ne-am specializat si în aceste stiinte de granită cu ocazia studiului despre care v-am pomenit. Si ceea ce a găsit a fost faptul că empatia se manifestă la nivelul impresionabilitătii negative, în 99% din cazuri. Adică, impactul suferintei e mult mai pregnant decât cel al fericirii, care rămâne în constiintă doar ca o impresie. Ca o stare generală de beatitudine, ca să-i zicem asa. Pe când suferinta, este întotdeauna însotită de imaginile impresiei negative, a impactului. Iar aceste imagini terc din memoria de scurtă durată prin stocaj în memoria de lungă durată. Sper că nu bat câmpii, mă întelegeti, da?

      -Suntem numai ochi si urechi.

      -Da, vă ascultăm.

      -Nu mai stiu cum să vă explic de aici, pentru că aceste chestiuni, mă cam depăseau si pe mine. Cert este că fiecare om are câte un complex de inferioritate. Acesta se materializează, fizic, vreau sa spun, într-o parte sau o bucată, să-i zicem asa, din trupul lui. Adică, în momentul în care un om îti spune că nu-i place fruntea pe care o are, sau bărbia, sau picioarele, etcaetera, el si-a refulat acolo zeci de frustrări din diferite zone: sociala, sentimentala, spirituala, etc.

      -Un moment. Si unde ati pus substanta aceea?

      -E la actori. În costumele actorilor.

      -Am înteles bine? Spectatorul care se identifică scenei sau unui personaj, devine invizibil pentru că degajă adrenalina, care reactionează în combinatie cu substanta aceea, pe care ati pus-o în costumele actorilor?

      -Exact!

      -Si atunci cum de se văd, totusi, anumite părti din trup?

      -Asta vă spuneam acum, dar m-ati întrerupt.

      -Vă rog să-l scuzati.

      -Nu-i nimic. Omul, spectatorul, are un anume complex de inferioritate, de exemplu amicul meu, textierul, crede că lumea îl acceptă doar pentru minunile pe care le scrie, felul în care animează personajele. Asta o face cu ajutorul mâinii stângi. Asadar mâna stângă e importantă din punctul lui de vedere. Si atât! Pentru toti cei din jurul său. Adică aia e aducătoare de beneficii, îi asigură existenta, etc., etc. El crede că oamenii nu îl văd pe el, omul, ci văd doar o mână, un brat care scrie. Acest complex al său, al bratului, cum ziceam, îi face bratul, si scuzati repetitia, vizibil pentru restul oamenilor. Sper că m-ati înteles. La mine, ar trebui să se vadă doar barba, pentru că si eu am un complex...

      Acum regizorul, vorbind despre el îsi întrerupse o clipă discursul, cu un râs caraghios. Cei doi tăcură de data aceasta, intimidati putin de acel moment.

      -Da, da, da. Păi eu am complexul că oamenii mă consideră un mincinos. Că povestile mele îs cu bărbi, sau cum se spune? Asta mă obsedează pe mine si asta cred că ar trebui să se vadă la mine. Barba. A, si la voi, la fel. Dar invizibilii acestia, asa ca noi, când ne privim în oglindă, ne vedem întregi si nu transparenti. Doar altii ne văd numai anumite părti din trup. Acelea despre care vă spuneam.

      -Si cât durează această stare de transparentă?

      -Cam cât durează si impactul impresionabilitătii. Unii devin vizibili de cum ies pe poarta teatrului. Altii, a doua zi. Pe altii îi tine mai mult, depinde. Cred că textierul nostru va sta mult si bine invizibil...

      -Dar n-ati avut probleme? Adică asta poate să vă aducă multă bătaie de cap. Este un gest curajos. Oamenii pot dispera, la o adică, intreba barbatul.

      -Aici e partea interesantă. Păi, eu n-as fi primit atât de repede o aprobare să montez un spectacol atât de mare, dacă nu m-ar fi sprijinit si Ministerul Culturii.

      -Au fost ei de acord cu asa ceva? Asta e prea de tot!

      -Păi dacă nu mă ascultati... Eu am prezentat proiectul acesta ca pe un studiu de sociologie. Adică, m-am prezentat cu el la cei care fac sondaje de opinie. Iar ei au stiut să prezinte atât de bine situatia si contorizarea sentimentului empatiei într-un text literar, mai precis o piesă de teatru, încât am primit pe loc aprobarea. Si nu uitati că se apropie campania electorală. Sunt multe jocuri care se fac acum, iar eu am avut noroc. Drept să vă spun si pe mine ma interesează cam cât la sută din publicul pe care îl am, crede în ceea ce am realizat eu pe scenă. Asa că, vreau să vă propun, pentru că voi stati mereu la intrarea în teatru si aici în foyer, să-i numărati pe cei care ies transparenti. Ce ziceti?

      -Da, n-are de ce să ne împiedice. Probabil că eu mă voi ocupa, pentru că ea trebuie să le înmâneze hainele de la garderobă.

      -Acum mă gândesc la domnul acesta, textierul... oftă femeia.

      -Da, asa se întâmplă cu autorii care cred mai mult decât trebuie în creatiile lor. Devin mutilati. Sau, mai bine zis, asa îi vedem noi, mutilati.

      -Va veni si la premieră?

      -În mod cert. Va veni mereu. E textul său. Poate că îl va urî până la urmă, dar tot va veni. Asta este! Asadar, înteleg că sunteti de acord?

      -Sigur, răspunse prompt bărbatul.

      -Da, întări si femeia.

      -Atunci, sărut-mâinile. Noapte bună! Ne vedem mâine.

      -Să trăiti!

      -Noapte bună!

      Regizorul Barbă-ambulantă dispăru în noapte. Cei doi se apropiara unul de altul.

      -Ce-ar fi să-mi spui tu mai întâi.

      -Bine, dă-ti părul la o parte să văd dacă mai vine cineva.

      -Doar dacă îti muti tu nasul mai încolo...

      Acum izbucnira izbucniră în râs. Erau în sfârsit doar ei doi în întreg teatrul. Povestea aceasta era fascinantă. Si le dezlegă multe mistere despre care ei nu îndrăzniră încă să vorbească. Acum însă, se simteau eliberati de povara si de spaima de a-si recunoaste transparenta. Si, cu toate că povestea regizorului fusese foarte incitantă pentru ei, parcă el, regizorul Barbă-ambulantă îi tinuse cam mult de vorbă. Se apropiară din nou unul de altul, plini de emotia de a se simti singuri în noapte.

     

      -Mă vezi?

      -Da.

      -Si...

      -Si! Îmi placi, ti-am mai spus. Te iubesc! De ce nu ai încredere în mine, scumpa mea?

      -Si eu te iubesc! De fapt, ce mai contează...

      -Asa ziceam si eu.

     

      El îi cifuli părul iar ea îl apăsă usor pe nas. Ea se adună la pieptul lui, iar el îi mângâie obrajii. Nu era lumină puternică în coltul lor, dar niciodată nu se văzură mai bine ca atunci. Cu toate formele si toate trăsăturile de pe chipurile lor de îndrăgostiti. Uitară demult de piesă. Uitară că s-au privit în gol atata vreme, fără să se vadă vreodată.

     

      -Mă vezi?

      -Da.

      -Si...

      -Si! Îmi placi, ti-am mai spus. Te iubesc! De ce nu ai încredere în mine, scumpa mea?

      -Si eu te iubesc! De fapt, ce mai contează...

      -Asa ziceam si eu.

     

      Cert este ca se vedeau. Fizic. Întregi, la chip si trup. Si in sfarsit erau sinceri în acele replici. Pentru că... Nu mai insist, se intelege clar ca se vedeau.

     

      -Te iubesc!

      -Si eu te iubesc!

     

      Aici, însă, nu mai am de unde să stiu. Aici mi se termină cu totul stiinta. De multe ori lumea îmi atribuie calităti pe care eu nu le am. Asa că spun deschis, nu stiu. Aici nu mai stiu. As avea nevoie, probabil, de o substantă care să reactioneze la un anume stimul, adică la iubire. Dar dacă tinerii ăstia au uitat de piesa mea, eu ala care ma proiectasem acolo printre ei, si acum se văd cu adevărat la chip si la trup, acolo în coltul lor întunecat, asta numai dragoste trebuie să fie. Sunt atât de vii creaturile astea, încât s-ar speria dacă ar sti că îi privesc de sus. Îmi imaginez cum ar reactiona săracii, dacă în loc de tavan ar vedea un enorm chip de bărbat care îi supraveghează si îi urmăreste tot timpul de sus. Hai să mai trag o dată cu ochiul să văd ce se mai discută...

      Aha, păi acum, chiar că ar trebui să mă retrag si eu.

      Cam asta ar fi ziua pe ziua de azi. A opta. Între timp îmi crescu si mie o barbă considerabilă. Cred că... ar trebui să trag draperiile astea cu stele, cortina, sau cum îi mai spune si să adorm.

      Nu zice nimeni, nimic?

      Atunci, noapte bună Terra!

     

     

      Ziua a 8-a,

      Regizor Barbă.

© Copyright Deliu Stejan
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online