evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Povestea trenului  -  Vatmanul - Mass Media  -  Omega  -  Aseară...  -  Comando Fox  -  Sharia (fragment)  -  Călătoria unui artist...  -  Experienţă pecuniară  -  Poveste de mahala II : Oiţa rătăcită  -  La chambre quotidienne (fr)  -  StarCraft : Musafiri nepoftiţi  -  Luminile oraşului XXXIV  -  Masa de duminică  -  “Virusul”  -  În beci  -  "ªi caii se împuşcă, nu-i aşa ?"  -  Luminile oraşului XV  -  Concurenţă neleală  -  Ciorna  -  Îngerul cenuşiu - Angela  -  Poză de buletin  -  Dependent TV  -  Luminile oraşului X  -  Interferenţe  -  Coconul  -  Cinci personaje în căutarea unor măşti vesele  -  Penato e căutat de prieteni  -  Dimineaţă târzie  -  Puterea pereche  -  Praf minune  -  Colecţionarul de îngeri  -  Nu deschideţi uşa  -  Universul lent  -  Călătoria  -  Sinucigaş plătit  -  Frumuseţea numărului unsprezece  -  Puroi I  -  Nebunul  -  Satiră robotică  -  O faptă eroică fără de ecou  -  Luminile oraşului XXIX  -  Inelele lui Saturn  -  Un singur trup, un singur suflet  -  Luminile oraşului XXXI  -  Dl. Ics  -  Ea, eu şi ei  -  Fata din vis  -  Ultima frunză  -  Duhovnicul  -  Timpuri Noi


O noapte într-un ceas

(

În cumpana întrezaririlor
  Deliu Stejan
Prima pagină
Fie-mi apa uşoară !
Ciorna
Vinerea Rozinelor Timpurii
Caiet de regie
varianta print

Deliu Stejan



Publicat Joi, 17 Iulie 2003, ora 10:05

      Am avut odata o noapte într-un ceas.

      Eram obosit, singur si departe de casa. Se înnoptase de-a binelea, iar eu ma voiam în patul meu de-acasa. De obicei nu ma plictiseam singur, dar faptul ca trebuia sa astept aproape o ora, îmi dadea o stare de iritare, sau indispozitie, mai degraba... Toate cele ma dureau, numai la gândul ca trebuia sa stau atâta vreme pe scaunele astea tari din plastic rosu, iar vocea stridenta a copilului de alaturi ma obosea în plus. M-am asezat totusi, privind pentu o clipa împrejurimile. În dreapta, pe doua scânduri verticale vopsite cu rosu, se vedea o inscriptie: 'ICSMAAP DEJ RESTAURANT'. Nu-mi era foame, dar nici nu m-ar fi ispitit acel local. Mai încolo, un ceferist cu ciocanel povestea cu celalalt care tinea o lanterna cu lumina verde. Asta, al doilea avea niste favoriti grosi si albi, care ieseau anapoda de sub chipiul dat pe spate.

      Tot în dreapta, doi-trei calatori plictisiti si curiosi mai priveau copilul care nu mai tacea, sau gentile mele uriase din piele. Pe peron asteptau oameni, dispersati, fumurii. Asa pareau. Adica, la oboseala pe care o aveam, si la lumina artificiala a neoanelor, toti aratau îmbracati în haine cenusii. Nimic deosebit, adica. Cam asta voiam sa spun. Doar cei cu uniforma pareau parca din alt film. Film? Prostii! Oboseala!

      -Hai cu mine acolo, Buni, sub ceasul ala mare. Vii?

      -Stai cuminte. Ma dor picioarele.

      -Haide, haide. Cât mai avem?

      -Mult. Mai avem aproape o ora pâna vine trenul. Stai cuminte!

      -Uite aici, între stâlpi.

      Iar astia în uniforme erau, pâna la urma, tot cenusii. Stersi, nesemnificativi. Copilul se postase împreuna cu bunica exact sub ceasul pe care de câteva clipe apucara sa îl monteze cinci muncitori, pe copertina din lemn vopsit în rosu. În dreapta, trei tineri priveau într-o revista, iar în fata, pe linia a patra, care nu se observa prea bine din cauza buruienilor si a ierbii, zacea un vagon vechi, ruginit. Omul cu ciocanelul îsi parasise pentu un moment interlocutorul si se amuza lovind în roti si privind spre o femeie mica si sfrijita, care îi întorcea zâmbete aurite.

      -O ora e putin pentru mine, Buni. Eu vreau mai mult! Tine-ti picioarele asa si asa si ridica-ma în sus. Hopaaa'

      -Dragul meu, numara si tu cât mai avem. Ca doar stii. Te-a învatat bunica.

      -Da. Tu sa stai aici, nemiscata. Eu ma învârt în jurul tau. Nu asa. Invers. Spre stânga. '27, 28'

      -Asa-i, odorul bunicii! Ca n-am mai vazut copil de 4 ani si jumatate sa numere asa de bine. Vezi ca ametesti!

      -Nu ametesc, '37'

      În stânga, nimic. Un peisaj, la fel de inexpresiv. Adica, pe un perete, o inscriptie mare cu WC si doua femei pe banca. Trei vagoane de marfa oprite pe una dintre linii si o catea cu patru pui, într-un tufis. Ce era sa fac aproape o ora? Si ce sa desenez din panorama asta saraca? Poate ceasul. Mi-am scos o bucata de hartie, carbunele si' hai sa mâzgalesc ceasu' asta, mi-am spus. Sa treaca timpul. Întotdeauna mi-au placut ceasurile cu cifre romane si cadrane rotunde. Dar cifrele nu erau bine conturate, se întrezareau doar. Avea câteva ornamente neclare, unul deasupra, mai marisor si câte unul mai mic, patru, adica, dispuse în forma de patrat în jurul cadranului. Bizare. Nici nu stiu cu ce sa zic ca semanau. Cifrele erau, parca, abia schitate, dar îmi era de ajuns pentru a creiona modelul ales pe hârtie. Semana bine cu ceasul Universitatii, dar nu avea decât secundarul, care se învârtea mereu, de unul singur. Am libertatea de a-i proiecta aratatoarele la ce ora îmi convine, mi-am spus. Sau, poate îl voi lasa asa, fara ele. E inedit, poate, ma mai gândesc eu pâna la urma cum îl voi desena. Am început cu stâlpii si punctul fix al cadranului.

      -43. Ar fi fost 43 de minute, Buni. Acum nu mai sunt. Ma crezi? Te mai dor picioarele?

      - Mi-a mai trecut. Eee, daca as fi mai tânara, te-as ridica toata ziua în sus, uite-asa: hopai-hop!

      -Sa fie bunica mai tânara! Sa fie bunica mai tânara! Asa, asa, hop, hop.

      -Ai grija sa nu ma murdaresti cu picioarele.

      Abia atunci am privit-o pe batrâna. Avea o micuta cocoasa în spate, era slabuta si purta tenisi în picioare. Sub baticul fumuriu se ascundea un chip destul de tânar pentru o bunica.

      -Uite-asa ma catar eu pe tine. Uite-asa. Te doare, Buni?

      -Nu. Ma simt binisor. Îmi trecura picioarele. Ia descalta-te puiule, sa nu ma faci cu praf pe fusta. Asa.

      -Sper ca nu te doare, Buni. Dii, calutul meu. Învârte-ma. Nu asa, invers!

      Femeia începu sa se miste mai sprinten. Amândoi se roteau spre stânga. Stâlpii erau gata, cadranul si cifrele sferturilor marcau ornicul pe hârtie.

      -Vezi ca daca nu suntem cuminti vine nenea cu ciocanelul si ne bate.

      -Nu ne bate, ca-l bat eu. Vreau sa fiu mare! Saaa fiu maaare, saaa fiu maaare'

      -Curge apa de pe mine, copile, mai vrei sa sarim?

      -Mai vreau, mai vreau! Hai, te rog, nu te opri. Te rog din suflet!

      -Vai puiule, ai si tu sufletel? Daca ai, cum sa nu te sara bunica? Hopa si hopa, sus!

      -Buni, aici în gara asta sunt 15 oameni si doi cu chipiu.

      -Da, puiule.

      Câta energie, la orele astea înaintate? ma gândeam. Oare unde sa plasez limbile ceasului în desen? ma întrebam. Uh, îmi amintisem de turlele bisericutelor din unele orasele, cu ceasuri pictate si cu limbi fixate la o anume ora. Ce orori! Nimic mai dezgustator! Detestam dintotdeauna acele false orologii. O adevarata insulta la adresa trecatorilor! Eh, voi desena si eu ceasu' asta functional, mi-am spus. Pentru ca parea functional, chiar daca îi lipseau minutarele. Îl lasasem asa deocamdata, desi mi-ar fi placut sa surprind momentul, o anume ora. Am privit instinctiv mâna bunicii, sa vad daca are ceas. Nu avea. Oare de ce mi se paruse copilul atât de mic pâna acum, când el avea în jur de 10 ani? Si bunica, în mod cert nu e bunica, ci pare mai degraba o mama, cam la 40 de ani.

      -Ma tii, Buni?

      -Sigur. Uite-asa, mersul piticului. Unu-doi, unu-doi...

      -Ma lasi sa ma catar pe umerii tai?

      -Te-oi lasa, ce sa fac cu tine?

      Prin fata celor doi stâlpi trecura doua umbre vorbitoare de limbi straine. Mi-ar fi placut sa-i prind si pe ei în desen, însa aveau o viteza prea mare. Acum ma gândeam ca decorul din fata mea e tare saracut si asteptam o trecere a cuiva prin dreptul celor doi stâlpi. Însa aveam sa ma multumesc doar cu imensul ceas si cu cei doi galagiosi de sub el. Am sa-i prind pe ei acolo, am decis, în lipsa altui peisaj. Copilul era mare. Parea chiar un adolescent. Bunica, nu mai era bunica, în mod cert. Ci o tânara femeie, scunda si pricajita. Nu întelegeam. Cateaua se oprise si ea sub ceas, si privea în sus spre cei doi. Baiatul, ma rog, tânarul, se învârtea în jurul femeii, a fetei, numite de el: Buni. Uneori sarea peste ea.

      -Nu mai vine trenul, Buni.

      -O sa vina, mai sunt' Cât mai este? Spune-mi tu, puiule!

      -Mai este mult si bine, Buni. Vrei sa vina?

      -Ba sa nu vina! Ca mi-e drag de tine asa nazdravan, cum esti. Mai joaca-te, copile.

      -Asa Buni. Nici nu vine, pâna nu plecam noi dintre stâlpii astia.

      Cu siguranta sunt mort de oboseala, ma sperii eu. Nu se poate sa nu vina trenul. Vreau acasa, îmi repetam în gând. Fara sa fi vrut ma lasasem prins în jocul celor doi, care desi insistau sa se joace acolo între cei doi stâlpi, si aveau mereu aceleasi gesturi, aveau o oarecare armonie în miscari. Toata lumea îi privea fara sa se plictiseasca. Erau naturali si spontani in jocul lor. Pâna la urma erau cei mai simpatici calatori.

      -Uita-te si tu, Buni. Vezi vreo ora pe ceas?

      -Nu, dragul meu! Acum înteleg. De aceea te învârteai tu invers'

      -Da, Buni, acum tu esti tânara, sanatoasa, iar eu sunt mare. Te mai doare ceva?

      -Nu! Bravo copile!

      Ceasurile de pe peron erau oprite. Nici unul nu mai arata o ora. Si nici unul nu mai avea limbi. Îmi parea ca trecuse o vesnicie de când stateam pe scaunele rosii. Mi-am privit mâinile. Erau mâinile mele. Picioarele. La fel. Nu se schimbase nimic la mine. Mi-am pus ochelarii. Pe cadranul ceasului se întrezareau urmele transparente ale cifrelor romane. Si atât. Parca ceasul meu, cel fara limbi era stapânul timpului. Aici în gara asta înnoptata. Si o briza de vânt, în sfârsit, avea sa tulbure putin peisajul. Femeii îi zbura baticul, iar cateaua se aseza pe el.

      -O sa-l rugam pe domnul asta cu hârtiile sa picteze orele de pe ceas, se auzi un glas din dreapta. Era ceferistul cu favoritii grosi.

      -Sunteti de acord domnu'? ma întreba celalalt, apasand pe cuvantul 'domnu''.

      -Da. Daca ma lasati sa-l pictez asa cum vreau eu, îmi rasuna si mie în sfârsit vocea obosita, aproape fara sonor.

      -Sigur domnu', îmi surâse omul cu ciocanelul. Important este sa se vada orele de pe el.

      -S-or vedea.

      - Apucati-va acuma! Poftim, aici e scara.

      Am început din dreapta, cu cei trei calatori. Aveau o pozitie perfecta. Pareau chiar rupti din locul unde voiam sa-i plasez. Sau poate nu pareau, ci chiar erau rupti de-acolo. Nu-mi mai pasa. Eram bucuros. Pe masura ce-i schitam pe toti calatorii cenusii pe cadranul ceasului, deveneau din ce în ce mai transparenti, pâna când apareau teleportati, parca, pe minunea asta de cadran, pictata de mine. Apoi cei din stânga, acei care stateau pe banci, apareau usor pe albul neted al ornicului, fara sa se mire si fara proteste. Asa ca n-am întâmpinat greutati cu ei. Erau acolo, în sfârsit, 12 oameni, douasprezece ceasuri, iar peronul se golise de ei. Ramasesera cei doi ceferisti si bunica împreuna cu nepotul ei înalt si rotitor. Nu mai aveam nici o îndoiala. Ei erau cele doua limbi ale ceasului. As fi putut sa ma însel, totusi si sa o fac pe bunica minutar. Însa ea era limba care arata ora. Minutarul era slabanogul ei de nepot. Ei încremenira timpul. Ei: acele ceasornicului. Intrasem în jocul acesta al lor, eram prins si nu voiam sa ies de-acolo. Cei doi imi zâmbeau complice. Probabil ca si ei m-au privit în tot acest timp. Da, asta trebuia sa fie. Poate ca pentru mine baiatul s-a învârtit spre stânga, sa opreasca pentru un timp, timpul. Ah, ce egocentric sunt! Cum pentru mine? Trebuia sa fi înteles mai repede cum stau lucrurile cu ceasul asta. Cei doi, vedetele ludice ale serii, se acceptara bucurosi pe cadranul ceasului, iar cateaua cu cei patru pui, devenira pe loc ornamentele ceasului. Acum, ceasul era perfect. Functiona, iar contururile fiecarei linii ale sale erau impecabil marcate. Toti calatorii disparusera de pe peron, sus, in ceas.

      -Bravo domnule, se vede ca va pricepeti. Aveti grija cu scara, ma atentiona omul cu ciocanelul. E chiar asa cum trebuie sa fie un ceas de gara. Multumim.

      Apoi i-am proiectat cifrele si acele în desenul meu, pe hârtie. Acum ceasul de pe coala mea era întocmai ca si ceasul fixat pe copertina peronului. Peisajul, la fel. Calatorii disparusera. De fapt, acceptara sa devina cifre sau ore.

      - Domnu' stati cam de multa vreme pe-aici? ma întreba ceferistul cu lanterna.

      -De-o vesnicie, parca. Când vine trenul ala?

      -Care, domnule, domnisorule? intreba omul cu ciocanelul.

      -Acceleratul.

      -Oho, pâna dimineata nu mai aveti, îmi raspunse, probându-si butonul lanternei si proiectând pe pantalonii mei, cateva raze verzi. Daca asteptati acceleratul, de ce nu v-ati suit în ala?

      -În care?

      -Ala de-a plecat acu'.

      -A plecat? Dar eu n-am vazut nici un tren.

      -Ei, Silvestere, Silvestre... Tot aerian ai ramas!

      -Sorine, tu esti? Doamne, nu te-am recunoscut în tinuta asta. Tu verifici rotile? Aici in Dej? Mica-i lumea! zâmbeam, fericit ca-mi recunoscusem colegul de liceu, în omul cu ciocanel.

      -Ba-i mare! Ca daca era mica, te mai vedea omul si pe tine printr-o gara. Numa' tu n-ai vrut sa te faci ceferist.

      -Vino, mai sa te salut. Doamne, ce trece vremea! N-am vrut, mai Sorine, drept spui!

      -Nu, ca tu erai mai cu mot. Da' ce te-ai facut pâna la urma? Esti ceva om?

      -Nu-s. Ia uite, mâzgalitor de-asta. Pictor de firme, în timpul liber.

      -Aha, pai vino si pe la noi, ca avem niste garduri de zugravit, si nime' n-are chef sa le vopsasca.

      -Da, mai Sorine, tot spiritual ai ramas. Dar nu te-as fi recunoscut, daca nu te apropiai.

      -Pai da, ca ti-ai stricat ochii cu desenele alea. Hai, ca te-om rezolva noi. Unde stai, tot acolo?

      -Acolo, de când ma stiu!

      -Apoi tie nu-ti placeau mirosurile de uzina. Tot te înroseai si boleai, de mama focului...

      -Pai vezi'

      -Las' ca bine ti-a sta acu' într-o locomotiva. Pute si-acolo, sa stii.

      -Sa puta, mi-a trece.

      -Hei, mai Ghita, meri amu'? striga colegul Sorin la un mecanic dintr-o locomotiva.

      -Într-un minut.

      -Stai, ca-ti trimit pe cineva. Ai grija, mai, cu oboseala, ca oamenii astia te cred aerian.

      -Sorine, ce s-a întâmplat? Te rog sa-mi spui. Au fost sau nu oameni în gara?

      -Fost.

      -Si un baiat cu o bunica sub ceas?

      -Fugi iute ca-ti pleaca locomotiva.

      -Te rog, Sorin, lamureste-ma!

      -Fugi omule si te culca. Chiar asa esti de curios?

      -Da.

      - Da-mi adresa ta si am sa-ti scriu o vedere. Si vezi ca ti-oi trimite pe nepotu-meu sa-l înveti meserie.

      -Tine. Servus Sorine!

      -Servus, mai. Fugi!

      Am calatorit cu locomotiva. Conducatorul era un tip tacut, asa ca m-a lasat sa dorm pâna acasa. N-am visat nimic pe drum si nici nu mi s-a facut rau de la mirosuri, cine stie, s-or fi saturat si alergiile de mine, zic eu acum. Am mers cu ochii aproape închisi pe strazile umezi pâna acasa. Se vedeau zorile rosii spre Rasarit. A urmat o perioada obositoare, desi fara calatorii. Trecusera doua saptamâni si m-am trezit cu un tânar în usa. Îmi parea cunoscut.

      -M-a trimis unchiul Sorin la dumneavoastra, sa ma învatati ceva meserie.

      -Aha! Dar tu vrei sa înveti?

      -Da.

      -Eu te stiu, însa nu-mi prea vine a crede. Ia spune-mi tu mie, pe lânga cursurile pe care le aveti la scoala, ce optionale sau extrascolare mai aveti?

      -Pai, ar fi un curs de S.F., unul de bioenergie si initiere telepatica.

      -Initiere telepatica... Foarte interesant! Si tie iti place acolo?

      -Cum sa nu, eu conduc cercul S.F.

      -Aha. Cum spuneai ca te numesti?

      -Sorinel.

      -Dar nu semeni cu unchiu'!?

      -Nu prea.

      -Si nu mi-a trimis o scrisoare unchiul tau Sorin?

      -Nu. Mi-a zis ca ne descurcam noi si ca o sa întelegeti.

      -Adica? Aha! Da. Poti sa-mi spui pe nume, Sorinel. Eu sunt Silvestru.

      -Bine. În seara aceea m-ai pictat, Silvestru. Eram cu bunica sub ceasul din gara Dejului. As vrea sa vad si eu tabloul.

      -V-am desenat. Tu ce crezi ca erai?

      -Limba.

      -De ce limba?

      -Pentru ca asa ma cheama Sorinel Limba.

      -Si pe bunica?

      -Sorana Limba.

      -Pai atunci ar fi trebuit sa fiti ceasuri de soare, de lumina, de zi. Clepsidre, poate.

      -Asa si eram. Dar noaptea iesim de acolo si ne prefacem oameni. Daca ne-ai fi privit mai bine, ai fi observat ca suntem aproape transparenti.

      -Am vazut eu ceva, dar mi-era lene sa-mi pun ochelarii. Asa. Si eu v-am pus înapoi în ceas, sa-nteleg...

      -Întocmai.

      -Deci, voi, cu totii, m-ati asteptat pe mine sa va pun la loc în ceasul acela mare? trageam eu de timp, sa-i observ reactiile.

      -Da.

      Nu schita nici un zambet, nu avea nici un tremur al buzelor in timp ce vorbea. Parea foarte sigur pe el. Atunci am inteles ca baiatul asta era pe-aceeasi unda cu mine. Si el intelesese, insa nu marturisisem nici unul niciodata, nimic.

      -Îmi place de tine Sorinel. Si eu îti voi fi ucenic. Va trebui sa ma initiezi, sa vedem cum stau lucrurile si cu telepatia.

      -Sigur. Te rog, povesteste-mi despre seara aceea.

      -Bine. Mi-am luat o coala de hartie si am început cu stâlpii, cadranul'

      Si am povestit asa mult si bine, el ma completa în momentele de ezitare. Am fost cei mai buni prieteni. La cercul lui de S.F. era cel mai bun, într-adevar, pentru ca avea o naturalete de invidiat. Nici acum nu stiu daca el m-a crezut sau s-a jucat cu mine.

      -Piciule, il sacaiam, tu ai intors timpul pentru bunica ta. Ai facut-o tanara. L-ai grabit apoi pentru tine. Te-ai facut, ditai baietoiu', din pustanul de 4 ani.

      -Ei si...

      -Si pe mine m-ai suspendat acolo in timp, cateva ore din noapte. Hmm, piciule!

      -Am vrut sa va indeplinesc dorintele, tie, bunicii si de ce nu, si mie.

      -Dar ai tu minte de baiat mare, sau de pici de 4 ani si jumatate?

      -Tu ce crezi?

      -Poate ca ai, cine mai stie, la cat esti tu de misterios...

      Ne tachinam. Adevarul era pe undeva pe la mijloc, insa de fiecare data il amanam. Ne agatam mereu de ceasul primei noastre intalniri. Ne placea amândurora sa gravitam în acel timp, acea noapte petrecuta în ora din gara Dej. Sorinel a fost cel mai bun ucenic al meu, era un tanar deosebit. Si combina culorile cu maiestrie. Uneori chiar mai bine decat mine. Dar nu pentru mult timp. Parintii lui l-au retras, pe motivul ca eu ii sucesc mintile. Însa nimeni nu si-a dat seama ca el mi le sucise mie.

     

© Copyright Deliu Stejan
Comentarii (2)  
Stejan
Joi, 14 Iunie 2012, ora 02:00

Beatrix, ma bucur ca ai regasit acel spațiu real și autentic din text. Aceasta era și ideea, de ficțiune pornind de la realitate. Multumesc pentru lectura. Cu respect,

Deliu Stejan

Erkedi Beatrix
Joi, 5 Iulie 2007, ora 13:18

eu locuiesc in dej si am fostde multe ori la gara chiar seamana cateva cu cele scrise

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online