evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Praf minune  -  Colecţionarul de îngeri  -  Printre oameni  -  Peştele albastru  -  Uchin (fragment)  -  Darul divin  -  Striptease  -  Extratereştrii alienaţi  -  Trãind în cercul vostru strâmt, vã credeţi genii  -  Proiecţionistul  -  Coconul  -  Tânăr si încă nescris  -  Luminile oraşului 2 (II)  -  Drumul care nu se vede  -  Conştiinţa lui Uezen  -  Aventurile Poetului Rătăcitor : (I) Prinţul Canalelor  -  Dincolo de evoluţie  -  Jocul Zeilor (III)  -  Labirintul de gheaţă  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (II)  -  Luminile oraşului V  -  Poporul perfect  -  Odă pentru Măria Sa, Îngerul nostru  -  Tolaie  -  Engel  -  Greaţă  -  Ulysse şi Hector  -  Interferenţe  -  Disertaţie despre diferitele moduri de apreciere a inteligenţei  -  Câmpurile magnetice ale lui Belizarie  -  Lumea prin ţeava puştii  -  Plastic  -  Cu preţul morţii  -  Citadela Asociaţiei  -  ROV-27  -  Stăpânul - Volumul I : Răpirea zeilor  -  În beci  -  Luminile oraşului XXIX  -  Cap de listă  -  “Virusul”  -  Începutul  -  Panica  -  Mergem acasă  -  Destin  -  Vânătoarea  -  Luminile oraşului XXIV  -  Călătorie în spaţiu-timp  -  La vânatoare da "Eilian"  -  Blasfemii : Globul de Crăciun  -  Orb


Vinerea Rozinelor Timpurii

(

Vinerea Rozinelor Timpurii
  Deliu Stejan
Prima pagină
Fie-mi apa uşoară !
Ciorna
O noapte într-un ceas
Caiet de regie
varianta print

Deliu Stejan



Publicat Vineri, 18 Iulie 2003, ora 10:05

       În primavara anului trecut am avut o zi de vineri pe care nu cred ca am s-o uit vreodata. Vermea trece fara sa o simt, iar eu sunt acelasi pictor modest de odinioara. De fapt, daca spun "vineri", asociez fara sa vreau acest cuvânt cu Dejul si naveta mea saptamânala. Dar nu calatoria mi-a ramas întiparita în memorie ci toata acea zi, cu evenimentele ei, succedate de dimineata pâna târziu în noapte. Ratasem calatoria la Dej si regretul de a nu fi ajuns la timp acolo ma bântuia ca un leit-motiv interior al zilei asteia întortocheate. Îmi amintesc totul, cu lux de amanunte, desi a trecut mai bine de-un an de atunci, chiar totul, de cum ma trezisem, pâna în noapte, când m-am asternut în pat. În fine, pentru ca ratasem plecarea, ma trezisem dintr-o data cu o zi de vineri libera, desi purtam în mine grija copiilor dejeni care ma asteptau. Cu toate astea, singurul gând pe care îl aveam era sa ma întorc acasa, în cochilia mea, dupa cum mai zic si altii, de unde aveam sa-mi organizez timpul, ca Har-Domnului aveam ce face cu el. Veneam spre casa. Era în jur de zece-jumate, unsprazece dimineata iar la colt la fosta Agentie de voiaj mi-a atras atentia un batrânel. M-a frapat chiar, prin prezenta lui, acolo. La început mi s-a parut ca avea în jurul lui o aura sferica, gri-galbuie, în care se petrecea un alt timp. Iluzie optica, gând-sageata, între bataia a doua secunde, mi-am spus si desigur, asa si era. O "vedenie" de-a mea. Nici n-o luasem în seama. Ochelarii, bata-i vina! Îi uitasem din nou. Privind a doua oara, bineînteles ca n-am mai vazut acelasi lucru. În fine, batrânul arata ca un bunicut clasic din povesti. Un mosulet tare fatos, dupa mine, desi era numai un tânc de om, cam la 70-75 de ani. Usor adus de spate, cu un balon verde pe el, o camasa în carouri si o pereche de pantaloni de stofa fumurii, legati cu o sfoara. Ah, dar ceea ce observasem mai târziu, erau pantofii sai, de un bleu-azur, usor prafuiti, de forma hexagonala. Simpatici, rau. Nici nu mai vazusem asemenea pantofi. Mosuletul avea bujori în obraji, un par argintiu dat pe spate si o mustata frumusica de un alb stralucitor, sidefiu. Privirea îi era blânda si agera, totusi. Urmarea fugitiv trecatorii, cu o pereche de ochi albastri si rotunzi.

      -Luati, va rog!

      În mâna tinea o sticla de forma unei eprubete mai groase, un pahar, probabil, cu apa în el si patru trandafirasi de gradina.

      -Doriti?

      -Da! ma opresc eu, sa-l privesc mai atent.

      Ma incitase prezenta lui în acel loc, asa ca ma hotarâsem sa-l provoc putin. Îi statea foarte bine cu acele flori în mâna, gârbovit si atent la toti trecatorii. Parca obiectul pe care îl tinea în mâna îi crescuse direct din trup. Totul parea asezat la locul lui. Chiar nimic nimic nu parea discordant în înfatisarea lui exterioara. În spatele lui, peretii învechiti ai cladirilor medievale îi dadeau mosuletului aerul ca e de-acolo, rupt dintr-un timp îndepartat. Din prima clipa îl vazusem tablou. Asa ca apropiindu-ma, planuiam între cei câtiva pasi pâna la el, cum sa-l conving sa-mi fie model, chiar acolo si în pozitia în care era. Pentru ca avea, totusi, o vârsta înaintata si ar fi putut sa ma refuze. Nu-mi era destul de comod. Adevarul e ca nici eu nu sunt un tip prea sociabil. Asa ca, l-am întrebat despre ce-mi era mai la îndemâna.

      -Sunt ale dumneavoastra? Adica, voiam sa va întreb, sunt din gradina dumneavoastra?

      -Sigur ca da. Eu le cresc si le ud în fiecare zi. Le aduc îngrasamânt. Le leg de pari si le tund din când în când. Va plac?

      -Sunt frumoase. Sunteti gradinar?

      -Nu chiar, zâmbi el. Îmi plac florile din gradina mea si am grija de ele. Le dau chiar si nume. Astea sunt Rozinele timpurii. Asa le alint eu. Însa trebuie sa le vând. Sa-mi fac un banut pentru hrana.

      Dupa cum vorbea, si mai ales felul în care le privea, am înteles ca am de-a face cu un mare iubitor de flori. Îmi povestea despre trandafirii lui întocmai ca un stapân de animale domesticite, atunci când îl întrebi ce-i mai face micutul prieten. Sau ca un parinte, care vorbeste entuziast despre copilul sau.

      -Si veniti în fiecare zi?

      -Da. Vin cu cinci trandafiri. Si daca îi vând, e bine. Daca nu, mai rabd o zi. M-am obisnuit. Doriti?

      -Sigur ca da. Îi iau pe toti, nu va mai faceti probleme pentru astazi. Si as vrea sa va mai rog ceva.

      -Spune, baiete.

      -Sunteti foarte decorativ. Ca un bunic adevarat. Aveti nepoti?

      -Nu. Am doar doi copii, care nu mi-au daruit înca nepoti.

      -As vrea sa va pictez. Chiar acum, aici, cu sticluta asta în mâna. Doriti?

      -Da, baiete. Sunt obisnuit sa stau aici cu trandafirii în mâna. Stau. Dar nu pot sa ma îndrept de spate. E bine asa?

      -Foarte bine.

      L-am pictat. In jurul lui, n-am uitat sa aduc aura pe care o întrezarisem la început, aceea a unui timp îndepartat. I-am proiectat si umbra, gri-galbuie pe peretii cladirii medievale. Jos, în loc de asfalt, l-am înconjurat cu o bucata de pavaj. Pe el l-am plasat central în imagine, iar în extremitatile colii, am desenat jumatatea de BMW negru pe care o vedeam de dupa coltul strazii si firma luminoasa a produselor electro-casnice. Culorile terne si decorul medieval erau plasate sferic, ca un decupaj în jurul bunicului, iar pe extremitati am plasat mult mai bine conturat, timpul de azi. El a stat cuminte, cumintel. Am vrut sa-i ofer bani la sfârsit, dar n-a primit. Atunci i-am cumparat de la masa de alaturi un bilet de loto si i l-am dat. Il desenasem într-un timp relativ scurt. Dar stiu ca este un tablou la care tin foarte mult. E o valoare sentimentala, iar bunicutul a iesit parca, mai misterios decât în realitate. Nobil si umil în acelasi timp. M-a rugat pe mine sa-i deschid biletul loto. Si Doamne, câstigase o mare suma de bani. Nu mai retin exact cât, însa erau bani multi. Aveam emotii mari pentru el. Mai ales pentru ca îl vazusem sarac si modest. I-am spus suma câstigata si nu s-a clintit. Mi-a oferit si mie o parte din bani, dar l-am refuzat categoric.

      -Ce bine! Nu mai trebuie sa veniti cu trandafiri, ma bucuram eu.

      -Da.

      -O sa va umpleti gradina cu cele mai frumoase flori! Si apoi, ce veti face cu banii câstigati?

      -Banii câstigati îi voi împarti frateste cu fratele meu. Ce ramâne din partea mea o dau copiilor mei. Ei sunt tineri si au nevoie de bani.

      -Si dumneavoastra?

      -Eu? Eu am gradina.

      -O aveti si poate de-acum nu mai trebuie sa iesiti în strada si sa va vindeti trandafirasii, ma entuziasmam eu de unul singur.

      -Voi vedea, voi vedea" Tinere"

      -Da.

      -Eu te stiu pe dumneata.

      -"?!

      -Te-am vazut de multe ori pe aici prin piata privind turla Bisericii. Am vazut ca ai si desenat-o. Stateai acolo, pe borna aceea. E cel mai bun loc din orasul asta. Si acum mai privesti Biserica din când în când. Te-am vazut eu, îmi spuse mosuletul cu multa îngaduinta în glas.

      Ma frapase agerimea si memoria batrânelului. Ca doar n-oi fi eu un personaj atât de iesit din comun ca sa fiu remarcat si retinut de trecatori, mi-am spus.

      -Da, bunicutule, am fost de multe ori pe-aici. Îmi dati voie sa va spun asa? Sunteti exact ca bunicul clasic din povessti.

      -Sigur ca da, tinere. Spune-mi cum doresti. Nu ma supar.

      Avea un usor aceent strain. Nu-l detectasem înca. Nemtesc, parca.

      -Spune-mi tu, mie: ce ti-ai dori tu mai mult si mai mult? Stiu ca ai si tu dorintele tale. O vad în ochii tai.

      -Mi-as fi dorit si eu sa câstig suma asta de bani. Fiti fericit! zâmbeam eu.

      -Ah, da! Dar nu asa. Nu lucruri din astea. Altceva. Ceva ca un dor. Un loc anume, pe unde mai plutesc mintile tale.

      -Da, bunicutule. As vrea tare mult"

      -Spune. Sunt eu un batrân gradinar, dar pricep multe. Ai încredere.

      Cuvintele astea ale lui m-au facut sa-mi deschid sufletul, desi la început ezitasem. Parea totusi, un spirit luminat.

      -Uite. Mi-as dori mult, mult de tot, sa ma sui în turnul Bisericii Sfântul Mihail. Sa-mi vad de acolo orasul, centrul cu acoperisurile rosii. Locul unde se înaltau cei patru plopi. Zidul, curtea care era adineaori acoperita de coroana copacului copilariei mele, stradutele, bisericile, oamenii. Am asteptat în fiecare an ziua aceea în care poti urca în turnul bisericii, însa a fost în zadar. N-am prins niciodata momentul"

      -Asa" atunci vino cu mine!

      Ma prinse de mâna si mi-o strânse tare între palmele lui uscate si reci patrunzându-mi parca, toate gândurile, cu ochii lui albastri.

      -Vii?

      -Unde? l-am întrebat, cu jumatate de glas.

      Ma fixa câteva clipe, timp care îmi paru o vesnicie. Eram usor intimidat. Batrânelul radia. Degaja o energie care îmi patrunse prin mâini, în trup, în cap, în inima. Întinerise, parca. Iar eu citeam o evidenta bucurie pe chipul lui. Era un soi de fericire pe care n-o deslusisem înca. Si toate astea se petreceau în clipe, nici macar minute.

      -Ai sa vii! hotarî el.

      Am încuviintat, dând usor din cap. Oare de ce ma oprisem eu la omuletul asta? L-am privit înca o data cu atentie. Era fericit. Se bucura pentru mine, întocmai cum ma bucurasem si eu pentru el, atunci când îi citisem biletul loto. Mi-am adunat rapid lucrurile, i-am dat mâna si m-am lasat purtat de mosulet, întocmai ca un copil orb, condus prin labirintul orasului, spre inima lui. Nu stiam unde ma va duce, însa simteam ca batrânelul avea sa-mi faca o bucurie. Cel putin bucuria de a-l vedea pe el radios. Ma fulgerau tot felul de gânduri, dar totul era neclar si ambiguu. Ne apropiam de acea inima a orasului, cum îmi placea mie sa-i spun Bisericii. Taceam. Refuzasem sa mai emit ipoteze. Aveam o inexplicabila încredere în el, ca si cum l-as fi stiut de o viata, ca si cum era bunicul meu adevarat.

      -Auzi? ma întreba. Auzi?

      Erau clopotele.

      -Da.

      -E ora amiezei. O sa ne bucuram cu totii. Povesteste-mi ceva, pâna ajungem acolo.

      -Despre ce? Ce ati dori sa aflati?

      -De pilda, ce-ai facut astazi înainte de a ne întâlni noi doi?

      -Chiar vreti sa va spun?

      -Sigur. Te ascult.

      În sfârsit ne hotarâsem amândoi sa rupem tacerea, iar eu i-am povestit, ca si cum îl cunosteam de-o viata, si el, culmea, participa.

      -Pai, azi dimineata m-am trezit tare greu, începusem eu, iar trenul mi-a pornit din fata, chiar când iesisem de sub pasaj, tâsnind cu o viteza prea mare. Trebuia sa ajung la Dej. Oricum, n-as fi fugit dupa el. Mi se pare mult prea riscant. În fine, m-am hotarât sa merg la Autogara, în speranta ca voi gasi o masina care sa ma duca pâna acolo. Însa Autogara, stiti ca s-a mutat. În cladire se adunasera tarabe cu produse rusesti si alimente. O piata în toata regula.

      -Nu stiam. De fapt, la cât umblu eu prin cartierul Marasti, nici nu aveam cum sa stiu. Si unde e acum?

      - E la Autogara 2. Aceea de lânga Gara.

      -Aha, dupa Podul Garii.

      -Da. Daca stiam" doar acolo fusesem, dimineata. La Gara. În fine, nici la Autogara 2 n-am gasit nici un mijloc de transport care sa ma duca la Dej. Ultima solutie era autostopul.

      -Din marginea cealalta a orasului"

      -Da. Trebuia sa ma grabesc pentru ca mai aveam o ora pâna la începerea cursurilor cu acei copii ai mei, cum îmi place mie sa le spun. Stiti, eu predau ceva ore de desen în Dej. Am luat autobusul 8 si m-am dat jos la Aeroport. Aveti grija la masina gri!

      -Hai acuma sa trecem. Bun, si mai departe"

      -Asa, m-am dus acolo, în Someseni. Stiti, unde e Aeroportul"

      -Sigur.

      -Cu toata jena, am început sa ma uit dupa masini" si încet, încet sa mai fac câte un semn discret. Dar, nimic. Toate masinile erau pline. Ma apuca disperarea. Pe partea cealalta era o femeie. O tiganca, asa parea. Numai eu cu ea, la margine de oras.

      Au urmat câteva clipe de tacere, timp în care am rememorat imaginea acelei femei cu un trup de elefant. Adica, picioare subtiri si trunchi gros cu solduri drepte si butucanoase. Ma privea si pe mine, dar parea interesata mai degraba de masinile care treceau în viteza. Desigur, nu i-am marturisit asta bunicului, îmi amintisem chiar atunci cum, fara sa vreau, mereu trageam cu ochiul spre femeie. Îmi paruse de la prima vedere o prezenta dezagreabila si totusi îmi instiga curiozitatea. Îsi tragea tot timpul parul pe fata si facea mereu gesturi de acoperire si descoperire a decolteului. Dar niste gesturi false, întocmai ca si cele ale homosexualilor pasivi. Nu puteam sa nu ma uit mai atent la ea. Nu pentru ca m-ar fi interesat, Doamne fereste! Însa asa neagra, cu falcile musculoase, mustata si privirea pe sub sprâncene, parea o caricatura nereusita a conceptului de feminitate. Nici macar tirurile care treceau nu o prea claxonau. Si, înca de departe arata dubios. Nu cred ca m-ar fi putut inspira vreodata, cu toate ca parea un personaj în toata regula. În timp ce treceam strada Universitatii, condus de bunic, mi-am amintit ca pâna la urma a oprit totusi o masina, care cica mergea la Apahida, iar eu, în disperarea de a ajunge, m-am urcat automat în ea. Dar o luase si pe dubioasa asta în spate. Trecu si acest gând rapid, cu imaginea aceea hidoasa.

      -Da, da, înteleg, rupse tacerea, batrânul.

      Soferul, nici nu realizase ce "meserie" avea femeia asta de sosea, îmi amintisem eu.

      -Stiti, pâna la urma, am gasit o masina care a oprit, dar m-a dus doar pâna la Apahida.

      N-am sa-i mai spun bunicutului de femeie, ca nu e important. Chiar daca nu pot uita imaginea ei, hotarâsem eu.

      - Am coborât la Turnul de Control sa astept o alta ocazie spre Dej, îmi continuam eu povestea.

      Dar, din nou ma obseda imaginea disgratioasa a aleia. Pentru ca si ea coborâse tot acolo si din nou o aveam de partea cealalta a soselei de Apahida. De data aceasta, plimbându-se si privindu-si mereu decolteul. Aproape ca nu mai aveam dubii în privinta "ei". Adica, avea si o voce groasa, de barbat, de travestit. O auzisem atunci când îl saluta pe sofer. Dar de ce îmi tot apare oroarea asta în minte, cu gesturile unei feminitati false si nesigure? ma tot întrebam mereu.

      -Stiti, era târziu, îi continuam eu povestea ratarii calatoriei mele matinale, batrânului. Am asteptat mult si bine, dar nici o masina care mergea încolo nu oprea. Toate erau pline. Ghinion, cum sa-i spun altfel?

      Atunci am constientizat ca povestea autostopului acelei dimineti de vineri, cu oboseala si alergaturile dintr-un colt în altul al orasului, se derula în doua etape. Gândul meu, cu o fractiune de secunda mai rapid decât povestea pe care i-o spuneam batrânului, evident cosmetizata si trecuta printr-un filtru involuntar, care elimina un balast al amintirii. Acela al fiintei hidoase care ma urmarea efectiv ca imagine. Amintire pe care, nu stiu de ce, ma jenam sa i-o înfatisez batrânului. Tot atunci mi-am amintit cum a fost nevoie sa trec pe partea unde se plimba ea, pentru ca oricum nu mai ajungeam la cursuri si decisesem în sfarsit sa ma întorc acasa.

      -Apoi am luat o masina care m-a adus pâna în Centru, contnuasem eu. Nu mai aveam timp sa ajung la Dej, chiar daca ar fi oprit vreo masina care sa ma duca pâna acolo. Bunicutule, aveti grija! Aici sunt câteva gropi în asfalt, îl atentionam eu, în timp ce ne apropiam de kilometrul 0. O borna pe care el îsi sprijini palmele si privi de jur împrejur.

      -Asta e cel mai bun loc din oras, mi-a spus, plimbându-si palma dreapta pe luciul negru al bornei de fier. De aici, daca s-ar înalta un turn, ar strapunge la amiaza soarele. Aici e centrul centrului. De aici îsi iau zborul toate pasarile, aici e sufletul vechi al cetatii orasului.

      Ei, da, mi-am spus, batrânelul acesta îmi place din ce în ce mai mult. Si dupa cum ma priveste, cred ca si el m-a simtit pe mine. Asa se pare. Oricum, e simpatic, îmi spuneam. Oare ce-mi pregateste? rasunau obsesiv o parte din gândurile mele, din clipa în care ma oprisem la el.

      -Da, tinere, vom merge chiar acum acolo unde îti doresti. Spune mai departe.

      Aproape ca nu mai puteam spune nimic. Erau emotiile. Nu îndraznisem sa sper si totusi eram din ce în ce mai bucuros.

      -Da, mai departe" Am venit înapoi din Apahida. Soferul m-a adus pâna la Regionala si ma grabeam spre casa. Eu stau lânga Croco. Iar pe Napoca, acolo, postat în fata fostei Agentiei de Voyaj v-am observat pe dumneavoastra, cu floricelele. N-am putut sa nu va remarc, îi marturisisem eu cu sinceritate.

      -Uite ca ne apropiem. Mai avem câtiva pasi. Asa, foarte bine. Acuma sa-ti spun. Fratele meu e clopotarul bisericii. Haide, draga, pofteste înauntru. Trebuie sa ma astepti putin pentru ca mai întâi voi vorbi cu îngrijitorul sa vedem daca ne lasa. Dar nu-ti fa griji! Ne trebuie doar o încuviintare, nu altceva.

      -Eu am sa va astept aici, pe banca.

      -Ai grija, vom avea de urcat foarte multe scari. Aproape 300.

      -Nu conteaza. Va astept.

      De mic copil am iubit biserica asta. Niciodata nu mi-a pasat ca e catolica. O preferam probabil, pentru grandorarea arcurilor gotice, ornamentele si lumina mistica patrunsa prin vitraliile simple si cu gust pictate, aerul rece de piatra, bancile de lemn, totul parea construit dupa gustul si interiorul meu. Chiar si privita din exterior avea aerul medieval cu zidurile de piatra îngalbenita de vreme. Arata întocmai ca o imagine a unei ilustrate vechi, o holograma a unei biserici medievale, postate chiar acolo, în inima orasului. Batrânul disparu pe o portita laterala, în aripa vestica a bisericii. Linistea, mirosul de mir si tamâie, lumina si racoarea interiorului Bisericii Sfântul Mihail frapeaza pe oricine patrunde pentru prima data în ea. M-am asezat de partea stânga a bancilor, aproape de amvon. Chiar daca nu te poti ruga uneori, grandoarea unui gotic matur, boltile sprijinite pe acei pilastri, marcati orizontal pe capiteluri, ogivele, înaltimea grandioasa si dispunerea traveelor în forma de cruce, te conduceau parca, într-o înalta meditare. De cum patrundeai, te fura interiorul ca într-o magie. Si nimeni nu îndraznea sa vorbeasca decât în soapta. Era liniste. Doua femei îmbracate în halate albastre si legate la cap cu baticuri intrara în aripa stânga si umbroasa a Bisericii. Probabil împodobeau locul de sub crucea lui Isus, sculptura impresionanta în marime naturala. Asa si era, aveam sa observ mai târziu, cele doua femei aranjau scena Învierii. Gestul lor îmi aminti de vremea când lucrasem la teatru. Ceea ce faceau ele semana, parca, cu acea munca de aranjare a recuzitei si a decorurilor înainte de reprezentatii. Am început sa privesc desenele vitraliilor, dar mai ales stâlpii si arcurile imense. Pe partea dreapta, înca se observau ramasite decolorate ale picturilor murale, cu sfinti. În dreapta, Sfântul Anton cu Isus în brate. "Nu te ruga la Sfântul Anton!" îmi amintisem pe loc vocea unei maici, "nu e un sfânt ortodox!". Catolicii spun ca duce noroc, mi-am spus, si uite, are si rozar în mâna. Sfântul Anton avea frizura de roman si nu parea sa-i pese de mine. Doar de copilul pe care-l tinea cu mare grija în brate.

      Femeile îsi terminara treaba si plecara. Se instala din nou linistea. Altarul era delimitat cu un snur rosu, dincolo de cele doua trepte acoperite cu un covor visiniu. O femeie între doua vârste, se apropie de altar si îngenunche acolo, rugându-se în liniste. Mi-am pus capul pe brate si am stat asa o buna bucata de vreme. Bunicutul meu întârzia, dar nu ma deranja asteptarea, pentru ca interiorul Bisericii ma furase de-a binelea. Brusc, în linistea aceea am auzit ecoul unor pasi energici. De obicei nu se auzeau pasii credinciosilor pentru ca lumea intra în vârful picioarelor. Si întotdeauna se vorbea în soapta. Sunetele acelea sacadate îmi instigau cuirozitatea, dar nu mi-am ridicat privirea sa vad despre ce putea fi vorba. Banuiam ca nu e femeia din fata altarului, pentru ca ea parea spasita. Pasii se oprira pe covor si apoi brusc, vorbe abrupte si fara de înteles, rostite raspicat, ma facura sa-mi ridic instantaneu privirea. Vocea se înalta dintr-un un barbat brunet, asezat cu fata spre altar, îmbracat în costum negru, cu un diplomat asezat pe cele doua scari. Un strain, de înaltime medie. Scotea suntete stranii, se rastea efectiv si privea catre Isus gesticulând cu mâna stânga în sus si spre cruce. Biserica se umpluse de ecourile strigatelor sale într-o limba stranie si o tonalitate parca din alte lumi. Femeia se apropie de el, iar omul, se prinse cu o mâna de snur si cu cealalta gesticula în continuare. În agitarile lui rupse snurul, iar femeia nedumerita se apropia, cu teama, de el. Era un chinez. Însa gesturile sale erau chiar stranii si de neînteles.

      - " Domnu"! domnu" ce faceti?" rosti cu un glas scazut, femeia. Bineînteles, chinezul, în spiritul sau oriental nici nu clipi. Femeia se apropie si mai tare. Îl prinse de haina si-l întreba: "Domnu" ce-ati patit? La cine va rugati? La Isus?" . "Lasati-l doamna, e chinez. Se roaga si el la cine poate" i-am spus femeii. Bunicutul aparu, ma lua de mâna si ma duse la portita laterala.

      -Avem multe scari, multe de tot. Aprinde lumânarile. Cred ca ar fi bine sa nu vorbim, pentru ca vom obosi mai repede. Mai greu e pâna trecem de pod, apoi multe scari nu vom mai avea, îmi împartasi batrânul.

      -De abia astept. O sa ne oprim de câte ori obositi. Eu nu ma grabesc.

      -Bine, baiete. Trage poarta.

      -Stiti, era un chinez care striga acolo"

      -Da, vine destul de des aici. Noi îl cunoastem.

      Am început sa urcam. În sus, nu se vedea capatul scarilor. Era ca o spirala în întuneric înaltata spre cerurile care nu se mai vedeau. Urcam fiecare cu gândurile proprii, taceam si pasii nostri rasunau într-un ecou al zidurilor de piatra, fumurii. Era rece. O racoare care ne patrundea pâna în crestete si ne rascolea gândurile.

      - Fratele meu nu mai coboara din turn. Hai sa ne oprim putin. De aproape 50 de ani are aceasta meserie, de clopotar. Zeci de ani a urcat si a coborât aceste scari, pâna când a simtit ca oboseste si ca nu mai poate. Ca nu-l mai tin picioarele. Cunostea orele fara sa se uite la ceas. Stia timpul la care trebuia sa înceapa sa urce. De doua ori pe zi. Hai sa urcam, m-am odihnit.

      Ma gândeam la fratele bunicutului. Trebuie sa fi fost si el batrân si poate tot atât de simpatic. Sau poate, nu. Emotiile mi se napusteau peste oboseala urcusului, aveam senzatia deja-vu ca urcasem si eu de zeci de ori în turn si inima îmi batea pulsul unei vechi sperante.

      -Mai este, mai este. Hai sa stam o clipa. În ultimii ani si-a carat în spate multe lucruri de acasa. Le-a dus acolo sus la el, în turn. Pâna într-o zi când n-a mai vrut sa coboare. Nu stiu cum traieste? Eu îl mai vizitez câteodata, dar nu pot prea des, pentru ca sunt batrân si eu si mi-e frica de inima. Acuma o sa se bucure de vestea pe care i-o aduc. Pentru ca de obicei îi duceam câte ceva de mâncare sau de citit. El are pe cineva care îi mai face proviziile, dar nu mai vrea sa stie de lumea asta. Cred ca daca va muri înaintea mea va trebui sa urc la el si sa-l car în spate pâna jos. Eu, de unul singur. Asta e casa lui, viata lui, îmi spuse batrânul, lovind cu palma peretii reci de piatra. Hai, copile.

      -El sta chiar acolo lânga clopote?

      -Da, acolo sta ziua, iar noaptea coboara în pod la porumbei. Sa nu te sperii draga, sunt multe pasari acolo. Ia uita-te putin, de aici nu mai avem mult.

      -Doamne! Chiar ca se vede minunat. Dar as vrea sa vad si partea de Vest a orasului si Sudul.

      -Ai sa le vezi de la clopote. Mai avem putin de urcat si vom trece de ascutisul Bisericii, de unde vei putea privi si în spate. Vii?

      -Sigur ca da. Haideti sa urcam.

      Între timp se înnorase. Orasul se întuneca, iar eu ma desprindeam cu greu de imaginea urbei, privita printr-o fereastra mica a lateralei nordice a turnului. Trecusem în sfarsit de pod, pe care batrânelul mi-l aratase în graba, cu stâlpi de sustinere pe care tronau cuiburi de pasari si sute de porumbei si gugustiuci care gângureau unii în altii. Nu vazusem mare lucru pentru ca podul era imens, iar lumânarea nu raspândea o lumina suficienta. În sfârsit ajunsesem sus, aproape de încaperea clopotelor.

      -Stii, fratele meu a fost un om normal, dar acum, din cauza socurilor e mai suparat pe lume. Eu îl înteleg, si îti spun ca sa nu ti se para ciudat faptul ca nu va vorbi cu tine.

      -Nu-i nici o problema, i-am raspuns bunicului, sper ca n-o sa-l suparam noi pe el cu prezenta. Mai bine zis, eu.

      -Nu. El se bucura când îl vizitez. Întotdeauna îi duc câte ceva, acum însa, îi duc doar o veste. O veste buna. Si poate ca si lui îi e dor din când în când de fratele lui. Nu stiu, o sa vedem noi, copile. Sa stii ca nu vom urca pâna în vârful turnului la cruce, ca eu nu pot. Doar pâna la clopote.

      -Ia uitati, acum se vede. Da, se vede! Acolo, cladirea Bibliotecii Studentesti, o vedeti?

      -Lânga Primarie?

      -Da. Acolo e. Acolo locuiesc eu. Aveam în curte cel mai mare copac pe care l-am vazut vreodata, dar l-au taiat, nenorocitii.

      -Stai în curtea de lânga zid?

      -Da.

      -Acum te stiu rosti convingator bunicutul. Ai crescut sub ochii mei. Noi doi am mai avut un frate, dar a murit demult. Aveai un nume mai deosebit, tu erai copilul de la etaj.

      -Silvestru ma numesc. Stateati la nenea Nahlik?

      -Da. El era fratele nostru mai mare si veneam adeseori în vizita la el. O perioada am si locuit la el. Acuma îmi dau seama de unde te stiu.

      În sfârsit realizasem si eu de ce bunicutul îmi parea cunoscut. Ne apropiam de o poarta mare din fier, în care el batu cu putere de trei ori. O clipa, privind scarile de sub mine, ma cuprinse ameteala. Se auzi o voce ragusita din interior, ca un mormait monosilabic. Racoarea, emotiile, efortulul depus, penumbrele turnului si ecoul de piatra îmi înspinara pielea. Simtisem aceste senzatii în crestet si la tâmple, ca pe o mâna puternica atingându-ma de undeva de sus. Si impresia claustrarii zidurilor era usor atenuata de emotiile si dorinta de a intra la clopote. Bunicutul nu stia ca eu am toate fobiile si raurule posibile. De mare, de înaltime, de avion, de masina. Aveam si agorafobie, claustrofobie si altele pe care nu le mai stiam nici eu. Dar suportasem bine aceste ziduri înguste în care patrunsesem împreuna, printr-un tunel întunecat de piatra, spre înalt. M-a rugat pe mine sa împing poarta, pentru ca era destul de grea. Am deschis-o si l-am lasat pe el sa înainteze. Era camera clopotelor. Îmi imaginasem eu ca sunt mari, însa asemenea clopote nu vazusem niciodata. Erau, nici nu stiu sa spun, de câte ori mai mari decât un om. Imense. De jur împrejurul încaperii erau ogivele-ferestre mari. De aici se vedea orasul umbrit în toate directiile. Si norii pareau ca un tavan fumuriu care se asternea ostentativ pe deasupra, gata-gata sa-i împunga ascutisul si crucea bisericii. Într-un colt, adunat, cu genunchii la piept sedea un batrân cu palarie de fetru, verde. Parea bolnav si dus. La vederea fratelui sau a clipit de câteva ori, însa nu s-a clintit din loc. Am ramas câtiva pasi în spate, lasându-i sa-si savureze întâlnirea. Bunicutul se apropie de el, îl ridica si apoi povestira ceva în soapta. N-as fi vrut sa ascult, însa, fara sa vreau auzisem câteva vorbe în limba germana. Erau sasi, de fapt se observa si dupa îmbracaminte. M-am apropiat de una dintre ferestrele uriase si am început sa-mi privesc orasul, sa recunosc cladirile, desi nu în zona pe care voisem neaparat sa o studiez. Îmi parea rau ca nu aveam un aparat foto sa-mi iau câteva imagini-model pentru tablourile pe care mi le cerusera niste straini. Fratele bunicutului se ridica în picioare. Bunicutul îmi facu semn sa intru pe o portita laterala si sa-l astept acolo. Am intrat. Era o încapere umbroasa plina de porumbei. Pe jos, într-un colt se labarta o saltea, o noptiera veche, o chiuveta. Câteva lumânari mari stateau sprijinite de un perete. Într-un perete statea înfipt un sfesnic urias îmbracat în picuri de ceara, în fine tot felul de obiecte casnice. De fapt nici nu ma puteam astepta sa gasesc o locuinta adevarata acolo, doar un spatiu locuibil.

      -Copile, poti sa iesi pe acolo si sa te plimbi pe terasa. Este si balusrtada si te poti roti sa vezi orasul din toate partile, îmi striga bunicutul din încaperea clopotelor.

      -Bine. Am sa ies putin.

      M-am plimbat prin toate cele patru fatete ale turnului. Spre Vest se întunecase, ca niciodata si din partea opusa a cerului soarele arunca cinci raze. Una patrundea chiar prin camera clopotelor si lumina încaperea ca pe un cub imens de sticla cu cele doua clopote fumurii în el. Am privit în sus spre ceas. Era imens. Stiam ca va urma ploaia, însa cele câteva raze de soare ma faceau sa sper la un curcubeu. Am urcat la ceas si am privit si din interiorul lui, de la o ferestruica, aceeasi panorama. Fulgera, însa tunetele nu se auzeau. N-a fost curcubeu. M-am întors în camera batrânului. Pe noptiera avea o fotografie înramata. M-am apropiat si am avut un soc. Din portret îmi zâmbea imprecis si vulgar femeia de sosea. Însa aici era aproape barbat. Nu, era chiar barbat. Nu se poate, mi-am spus. Ce putea sa caute aici oroarea aceea? Chiar aici într-un loc atât de îndepartat de lume? Ce legatura sa fi avut batrânul acesta cu ea? Aici, înramata într-un zâmbet nepamântean.

      -Dam la iubita meu banii, ma privea fratele geaman al batrânul din pragul usii, ridicând în sus mâna cu biletul loto.

      Întelesesem ca iubita asta din fotografie îi mâncase agoniseala clopotarului. Ca era aproape orb si surd din cauza socurilor auditive provocate de sunetele repetate ale clopotelor uriase din turn si ca ea era persoana care îl vizita uneori. Nu-mi venea sa cred. Hidosenia ei si tot ce întrezarisem ca se întâmpla, ma dezgusta îngrozitor.

      -E ora fixa, repeta batrânul.

      M-am cutremurat si-am scapat din mâna portretul. În clipa urmatoare, cineva m-a prins de umar. M-am întors brusc si zâmbetul imprecis, vulgar si stirb se materializase în spatele meu. Femeia-barbat îmi zâmbea în carne si oase. Nu mai stiu cât timp a trecut pâna am coborât scarile, însa în acel moment am tâsnit pe toate portile, am alergat pe scari în jos în disperare, prin lumea de piatra si cu sunetele clopotelor în mine. Nu m-am oprit pâna acasa. Am ajuns ud, speriat si cutremurat de tot ceea ce vazusem. Uneori ma gândesc ca femeia aceea a fost doar o proiectie a mintii mele, ca nu putea sa apara acolo în spatele meu. Însa, nu, ea fusese acolo, stranie si adevarata. Cert este ca ziua nu se sfârsise, aveam sa ies catre seara, sa alerg spre capatul orasului unde, ca un zalud ce fusesem, ma si lovise o masina. La insistentele soferului am ajuns si la spital, desi nu fusesem grav ranit. Mi-au dat niste calmante, eram mai mult sepriat decât lovit. Când mi-am revenit si i-am rugat sa ma lase sa plec, o infirmiera mi-a adus pantofii. Era, Doamne, chiar ea. Femeia-barbat. Hidosenia din sosea îmbracata în halat alb. Acum ma privea cu duiosie. N-am mai suportat imaginea ei si cu toata viteza am parasit spitalul. As fi fugit din nou, însa ma durea piciorul drept. Abia daca puteam atinge cu el pamântul.

      Sâmbata dimineata, m-am trezit cu urletul clopotelor în piept si cu imaginea femeii de sosea. Cu zâmbetul ei vulgar. Dormisem putin si în episoade. Am avut tot felul de vise pe care nu mi le aminteam si totusi cei doi batrâni îmi aparura mult mai târziu în memorie. Am mers la locul fostei Agentii de Voiaj. Am asteptat acolo, pâna când batrânelul a aparut cu cinci trandafirasi în mâna. Am stat ascuns dupa un stâlp o buna bucata de vreme si l-am pândit de acolo. Era acelasi batrân pe care îl vazusem înainte cu o zi. Aceeasi îmbracaminte, însa purta la rever o panglica neagra de doliu. Mi-am luat curaj si am pornit cu pasi înceti spre el. M-a privit o secunda, dar ca pe un trecator. Ca pe un strain. Dupa ce l-am depasit cu zece metri, m-am întors si m-am dus tinta la el. Ma gândisem ca l-am suparat plecând din turn brusc si fara nici o explicatie. Îmi parea rau si voiam sa-mi cer iertare. Însa pe chipul lui, nu se observa nimic, nici un licar, nici o speranta, o emotie sau un resentiment. Era ca un manechin. Un mosulet fatos care întindea trandafiri trecatorilor. I-am cerut iertare totusi, dar nici nu m-a luat în seama. Nu paream a fi un musteriu pentru trandafirii lui. Nu vorbea româneste în afara de "doriti?" si pretul florilor. Am trecut pe partea cealalta si am început sa-l schitez. Între timp vânduse un trandafir. În tot acest timp batrânelul întindea trecatorilor flori de vânzare. Eram complet derutat. Nu mai stiam daca el disimuleaza sau întâmplarea mea de vineri fusese o plasmuire a mintii mele obosite. Nu. Era imposibil! Stiam clar ce mi se întâmplase. I-am cumparat cei patru trandafiri, mi-a multumit si a disparut între trecatori. Nu l-am mai vazut niciodata. Din "Adevarul" de luni aflasem ca "Nahlik Albert, în vârsta de 74 de ani se stinse din viata vineri, 29 mai. Îndurerat, fratele Arthur". Iar eu, sâmbata îl pictasem a doua oara, pentru ca vineri pierdusem tabloul si îl abandonasem si pe bunicutul meu acolo în turnul Bisericii, ca un prost ce fusesem. Ma gândeam ca nu voi afla, poate, niciodata, cine era Albert. Clopotarul sau gradinarul? Renuntasem sa mai emit ipoteze. Nimeni nu m-a crezut niciodata. Ajunsesem sa nu ma mai cred nici eu. Uitasem totul. Azi, însa, am primit o scrisoare din Frankfurt si o fotografie:

     

      "Draga Silvestre,

     

      priveste-ma bine, sunt eu. Am gasit elixirul tineretii. O femeie. Se numeste Noroc si aduce bucurie si bunastare tuturor barbatilor pe care îi cunoaste. Tu ai fi fugit de ea, eu însa, nu. N-am sa ti-o arat, dar iata-ma aici, cu tabloul de la tine. Sunt cel mai mare cultivator de trandafiri din F. Iar sigla firmei mele, care se numeste chiar "Rozinele timpurii", este tabloul pictat de tine. Îti multumesc. Am sa-ti trimit de cinci ori suma pe care am câstigat-o atunci la loto.

      Îndatorat, Nahlik A.

     

      P.S. În fotografie sunt eu si asociatul meu, chinezul."

     

      M-am bucurat. Nu numai ca bunicutul era in viata, dar si întinerise vizibil. Nu cred ca am sa uit vreodata acea vineri din primavara anului trecut, în care de trei ori îmi iesise Noroc în cale, iar eu fugisem ca un disperat de ea. Vremea trece, si eu ramân acelasi pictor modest. Poate pentru ca, într-o singura zi, am fugit de trei ori, de Noroc. O aratare hidoasa si vulgara, un fenomen travestit în femeie. Da. Acelasi pictor modest. Si nici nu ma mir. Mie nu mi-a ramas altceva decât imaginea unei zile: un tablou la care, nici nu puteam sa-i spun altfel decât "Vinerea Rozinelor timpurii."

     

© Copyright Deliu Stejan
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online