evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Mămica şi El Diablo  -  Cercul  -  Muribundul  -  Meduza (III)  -  Câmpurile magnetice ale lui Belizarie  -  BO  -  Luminile oraşului XXXI  -  Citadela Asociaţiei  -  Călătorie în spaţiu-timp  -  Greaţă  -  Gânduri  -  Între două lumi  -  Gena morţii este instituirea metafizicii moderne  -  Coconul  -  Cum să te fereşti de urs  -  Ultimul Paradis  -  Piatra  -  Dl. Ics  -  Luminile oraşului XIV  -  Poveste cu un cui  -  Poveste de viaţă  -  Hora Ielelor, Pensiune  -  Al nouălea iad  -  Sfârşitul lunii  -  Limoniu  -  Înger în oglindă  -  Corabiile lungi  -  Ceasul voinicului  -  "Coincidenţă !" au strigat  -  Proiecţionistul  -  Lunea Maniacilor  -  Text experimental  -  Cristerra  -  Nouăsprezece zile (I)  -  Nevastă rea  -  Îngerul cenuşiu - Angela  -  K  -  De o sută de ori Adrian  -  La frontieră  -  Marea Neagră. Iulie  -  Atingeri sensibile  -  Poveste de mahala III : Foamea!  -  Submarinul Roşu  -  Liber arbitru  -  Uchin (fragment)  -  Elixirul vieţii  -  Ignis  -  Peştele albastru  -  Câmpul de luptă  -  Toate celelalte popoare


Genocidul

Genocidul
  Diana Virginia Todea
TV nation
Boredom
A Swedish Golem
We are all Jews
Outside in this dream
varianta print

Diana Virginia Todea



Publicat Duminică, 16 Martie 2008, ora 08:12

      Poate lucirile din ochii vampirului păreau anormale sau vinovate. Mie mi se păreau sincere. În calea întunericului din castel străbătea privirea înceată şi domoală a unei fiinţe din trecut: zburând din cameră în cameră. Imediat mi-am dat seama de singurătatea din castel şi din univers. Trăirea unei alte vieţi, al unui trecut mort, îngheţat pe treptele de marmură trezea sentimentul unei morţi latente. În mintea mea grăiau nopţi de nesomn. Am pus capul pe pernă şi am adormit.

      M-am trezit într-un spital de nebuni. Cu ochi roşii şi înlăcrimaţi am bâjbâit prin cameră după o lumină. Nu am apucat decât un briceag vechi, ruginit cum se simţea la pipăire. Am început să-mi tai nodurile de la mâini. Frânghia se rupea în două, în fâşii sângerii, căzând peste patul de campanie. Ştiam că o să scap de acolo. Ştiam că lumina mă va învălui într-o zi, că soarele se va arăta mai nemilos decât acum, şi mă va încercui cu puterea sa. În ciuda spasmelor pe care le aveam la mâini, am apucat cearşeaful şi mi-am dat drumul pe fereastră. În depărtare am auzit un strigăt. Am crezut că mă cheamă pe mine. Se făcea lumină.

      Am fugit din spital şi m-am trezit într-o cameră neagră. O capsulă a timpului în care nimic nu era vechi şi nimic nu era nou. Un trecut, prezent şi viitor. O axă a nemuririi. O viziune a istoriei. Ce înseamnă toate acestea? Un trecut poate deveni viitor? Un viitor se poate naşte dintr-un prezent trecător? Degeaba, gândurile îmi sunau a steril, a gol, a putred. Lumina străfulgera departe împinsă de mai multe ori ca un ecou tardiv. O parte din tot ce gândeam se reflecta în trecut. Ecoul se răsfrângea în mai multe momente, în mai multe vieţi. Mă multiplicam.

      În ciuda întunericului, îmi simţeam mâinile şi simţeam cum timpul îmi umple gândurile. Cum Apocalipsa apăruse după ora 12 noaptea când am încercat să rup zăbrelele de la uşă. O vină ucigaşă mă apăsa în întuneric fără să spun nimic. Vinovăţia din inima mea creştea fără să fac nimic, să consimt nimic. Tăceam. În tăcerea aceea timpul umplea vinovăţia a mii de generaţii, a mii de vorbe nerostite. Toată ura îmi izbuncea în vene şi îmi apărea pe frunte ca un rid imens, semn al distrugerii totale. Zbor prin noapte şi glas de nebuni. Foc dintr-un singur trăgaci, apăsat forţat de cineva fără conştiinţă. O amorţire a simţurilor şi o dezlipire de pe pământ. Un zbor prin noapte şi glas de îngeri. O apăsare a cărnii. Dorinţa de a scăpa de marele eu colectiv. De inimi răpuse de gloanţe, de vinovăţia altora. Îmi retrăiam viitorul.

      O minte lucrează altă minte. O minte omoară altă minte. Aceleaşi gânduri rotite în camera neagră. Ascuţindu-mi auzul simţeam cum pământul se desface în două şi o arătare anormală intra în spectrul meu vizual. O simplificare a genei umane reduse la o picătură de sămânţă. La un zbor deasupra. O ordine nedefinită, ştearsă. O rasă făcută să iubească. O inimă vinovată pentru altele. Genocidul din mine mă apăsa cum apasă carnea bolnavă o inimă sănătoasă. Alergam în neştire cu mintea neodihnită. În seara din coşciug mi-am retrăit momentele dinaintea morţii. Am văzut unde am fost, cu cine m-am întâlnit şi despre ce am discutat. Mici amănunte care se ştergeau într-un mare absolut. O lacrimă abandonată la gură. Un început în infinit.

      M-am autosufocat. Aşa murisem. Am apăsat perna pe gură, în somn până respiraţia mi-a dispărut. Poe ar fi fost mândru de ce gândeam atunci. Moartea se retrăieşte pe sine, de trei ori mai puternică decât iubirea. Cine zice că poate iubi? Mulţi. Cine a spus că a putut muri? Simţeam o superioritate necarnală faţă de iubitori. De animale, desene animate, filme, secvenţe literare răsuflate. Acum eu muream. Muream pentru mine, nu pentru altcineva. Pentru virtutea mea, carnea mea, mândria mea vinovată că nu iubise în viaţa ei o altă persoană. Un egoism steril şi sec. Plăcerea este de partea mea.

     

      În coşciug viaţa era reluată ca la televizor. Îmi lipsea telecomanda. Aveam pe butonul din faţă o secvenţă preferată la care râdeam de fiecare dată când mă uitam la ea. Pusesem piedică unui moşneag. Adormise pe scară, căzuse de-a berbeleacul drept în cap. Nu ştiu dacă a murit. Dar aşa începuse genocidul. Întâi cu moartea mea, apoi cu moartea tuturor.

      Jucam seara cărţi cu vampirul din castel. Un băiat simpatic cu cioc. Uneori avea corniţe, dar nu le băgam în seamă. Le mângâiam. Era o cornută simpatică foc. Vampirul făcea curat peste tot şi mă asculta vorbind. Aveam timp amândoi. La zece mă băgam în coşciug şi tot aşa, jucam cărţi de dimineaţa până seara. O dată m-am plictisit în faţa unei partide. Dar mi-a adus vin şi am început să râdem brusc amândoi, sângele era interzis în perioada aia. Vorbesc de perioada abstinenţei la vampiri. Aşadar, făceam casă bună cu vampirul. Undeva prin Transilvania respira a manuscrise vechi, cojite la margini. Un glob de sticlă se sparse de tocul uşii. Cioburile ne loveau pe toţi, omorând pe cei care doriseră moartea. Iubirea nu era la modă. Era o paradă cam veche pentru povestea noastră.

      Sângele curgea pe marmură lipindu-se de alte sute de cadavre. Moartea naşte iubire. Inversul procreaţiei. Vampirul se uita vag la un tablou care nu-l impresiona. Nu-l şoca. Nu-l uimea. Era cam placid la tot ce vedea. A trebuit să-mi acopăr ochii să nu văd. Să fug de carnea mea, de mintea mea. Să mă încui în camera întunecată. Fuga de oameni, de moarte, de urât, de foc şi carne arsă. Să mă nasc în alt secol. O veşnică reîntrupare.

      Casanova stătea după uşă. Se uita la mine cum mergeam de mână cu vampirul. E drept că era gelos. Avea de ce. Genocidul porneşte din inimă. Andersen a explicat ecuaţia fericirii-spargeţi cioburile din inimă. La început nu am vrut să cred că o lumină reapare ca un zombie. Că ce trece dincolo e aici. Coşciugul suntem noi. Se sparge greu, cade pe marmură formând cadavre. O minte părăsită de simţuri este o minte îndrăgostită. Poate că genocidul fusese o formă de adaptare la alte semne de trăire. Nabokov îndrăgostit de Lolita ar da greu la un show, o minimă decenţă în faţa unei diferenţe de sfere.

      Vampirul mă părăsea pentru altcineva. Nu am aflat niciodată cine a fost. Grav este că lumea se divide în cerşetori, mincinoşi şi părăsiţi. O umbră se desface în două fantome. Una pleacă în viitor, alta rămâne în trecut. Şi visul continuă. De ce piesele de şah zboară? De ce porumbeii se veştejesc? De ce feţele bătrâne par şi mai bătrâne? Adormisem pe pat. Mă trezeam din sufocare. Nu murisem. Doar trăisem un început de moarte. Unde am fi fără zbor în noapte şi veşnică reîntrupare? Corpuri sterile capabile de genocid. O lacrimă căzută pe marmură şi o viaţă extinsă la infinit. În spatele măştii unui zombie recunosc o fiinţă vie.

     

     

© Copyright Diana Virginia Todea
Comentarii (3)  
Diana Todea
Duminică, 2 Noiembrie 2008, ora 18:12

Se vede din comentariu ca daca nu ai intentia sa intelegi un text tot ce ai de facut este sa spui lucruri la intamplare. Succes mai departe!

ankanya
Luni, 27 Octombrie 2008, ora 11:58

ametitor.sec.si totusi unde nu e d-zeu nimic nu e.

GLAMOURLIGHT
Luni, 17 Martie 2008, ora 20:18

Un joc de contraste, o lupta intre plus si minus, pozitv si negativ, intre prezent si viitor,intre azi si maine, manual si digital,..... pana la urma e o pictura cu multe straturi.... , nimic altceva....e vorba de o pictura in oglinda mintii, amestecul de culori te va face sa vezi ceea ce vrei..., chiar nu conteaza ce vezi, doar clipa conteaza...sau poate nici aia..., nu conteaza realitatea, pt ca imaginarul tau decide realitatea ta!

Pentru mine textul de mai sus imi zice ca nu exista nimic, si exista tot. Se vad aspiratile filozfice si jocul de cuvinte, dar mi se pare prea steril acest joc, prea natural, asa ca.... cateodata imi da impersia de lipsa in arta. Amestecul elementelor cibernetice, amestul lumilor, viilor si ale mortilor, dar ...lipsa totala de divinitate ucide lectura. In textul de sus si viata e moarta, si visul e real. Pana la urma plecam de la premiza ca NIMIC NU SE PIERDE NIMIC NU SE CASTIGA , TOTUL SE TRANSFORMA

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online