evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Un pahar de vin  -  Vatmanul - Purificarea  -  Solilocviu  -  Întâlnirea  -  Oglinda  -  Pasomii  -  Sclipiri de Soare  -  Satiră robotică  -  Meduza (I)  -  Luminile oraşului XXII  -  Timpul  -  Jocul Zeilor (III)  -  O scânteie într-un ocean de linişte  -  “Virusul”  -  Noapte bună, Andrei  -  Călătorie în spaţiu-timp  -  Caseta pirografiată  -  Extratereştrii alienaţi  -  Viziune  -  Plasa pe jăratic  -  Ziua a şaptea  -  Melodia care nu se aude  -  Jocul  -  Depozit.01  -  Depozit.02  -  Jocul Zeilor (V)  -  Muzeu Apocaliptic  -  Valea însângerată  -  Cadoul  -  Calul cruciatului  -  Resacul Timpului  -  Ceasul voinicului  -  Reactorul  -  Text experimental  -  Avatarul  -  Enigma de cristal  -  Răspuns fără întrebare  -  Hora Ielelor, Pensiune III  -  Vikingul  -  Zombi  -  Strada castelului : Câte lumi  -  Arta fugii în cinci acte  -  Nu deschideţi uşa  -  Aventurile Poetului Rătăcitor : (I) Prinţul Canalelor  -  Liber arbitru  -  Visul  -  Crist sideral  -  Luminile oraşului XXIX  -  Omul apropiat  -  Descoperirea


Al nouălea iad

A

Allru Mseck



Publicat Duminică, 23 Martie 2008, ora 10:53

      Milenii întregi ne-am extins prin univers precum o ciumă, cucerind, subjugând civilizaţii, asimilând altele. Îmi aduc aminte şi acum, poveştile de istorie politică din cadrul ultimei Univeristăţi de pe Terron, de înainte de jihadul clonelor din sectorul Pestria, de acum două sute cincizeci de ani. O întreagă galaxie a fost rasă din univers. Au rămas în urmă doar planete moarte în mai bine de treizeci de mii de sisteme solare, planete pe care numărul vieţilor ce au fost luate nu mai poate fi contorizat. Şi totul pornise de la nemulţumirea preoţilor hramocreştini pentru faptul că un grup se sisteme solare nu le mai plătea tribut. Eram un biet copilandru pe vremea aceea, un om dornic de cunoştinţe noi şi vaste, un ciudat al omenirii, pentru că îmi petreceam zilele în biblioteci, studiind hărţi stelare, în căutarea vechiului Pământ. Ce fel de specie e aceea care îşi uită propriile origini? Se pare că se numeşte om, iar vechimea sa tinde acum la ordinul unui milion şi jumătate de ani.

     

      Am descoperit într-un târziu, după douăzeci de ani de răbdare şi căutări locul în care fusese o dată Terra. Coordonatele hexadimensionale ale unei galaxii de mult stinse, în locul căreia mai existau încă doar câteva sisteme solare pierdute unul de altul, dar în care am descoperit civilizaţii înfloritoare despre care nici nu imi imaginam că există. Mi-a luat încă zece ani să învăţ toate limbile din acea zonă din Univers, am studiat nebuneşte, crezând că Terra încă există, ba chiar am dat peste arhive care mă făcuseră să cred cu vehemenţă că planeta pe care mă aflam era planeta mamă a umanităţii. Ani în şir am trăit cu bucuria ca am găsit planeta origine a noastra, a oamenilor.

     

      A venit însă zi ziua marilor dezamăgiri. Planeta fusese numita Terrai (ultimul nume atestat al Terrei) în memoria şi în cinstea celor ce muriseră în explozia stelei din sistemul solar primordial - explozie generată tot de oameni, în dorinţa lor de a stăpâni, de a culege informaţii cât mai multe, de a crea arme cât mai puternice; în incapacitatea lor de a fi. Oamenii aceştia, pe care i-am găsit aici păreau altfel decât cei pe care lăsaţi în urmă, venind să caut, pâna la urmă ceva ce nu mai exista. Credinţele lor erau aceleaşi de sute de mii de ani, constrcutiile, cultura, tehnologia nu se schimbaseră de cel puţin o sută de mii de ani, nimic nu se tranformase în tot ceea ce erau, şi deveniseră pe parcurs. Au descoperit o linişte a lor, un adevărat univers al păcii, al înţelegerii sufleteşti, adevărate economii într-o perfecţiune aproape de invidiat, structuri sociale de neclintit, graniţe galactice între galactonaţiuni; adevărate utopii, dar utopii în stare funcţională, ce supravietuiau mult prea puţin de sute de milenii.

     

      M-am întors înapoi pe Terron dezamăgit şi obosit din căutările mele, însă mult mai înţelept şi nefiind în stare să mă obişnuiesc din nou cu lumea de pe acea planetă. Am ales să plec, şi am avut mare noroc - la doi ani după aceea a izbucnit războiul. În mai puţin de doi ani alte trei mii de sisteme solare se se războiau între ele, fără ca vreunul din ele să mai ţină minte de ce. Nu s-au mai oprit decât atunci cand era deja prea tarziu. M-am retras într-unul din sistemele solare descoperite, in linistea aceea care uneori aproape ca ma scotea din minti.

     

      Doctor în istorie politică şi în tehnologii psiho-paranormale, având puteri psihice pe care încă nu mi le bănuiam, dar pe care începusem să le descopăr cu timpul. În încă zece ani am ajuns cel mai vestit doctor neconvenţional din acel colţişor de univers. Oricine pe care medicina tradiţională nu îl putea vindeca era trimis către o medicină neconvenţională; erau puţini oamenii care aveau astfel de puteri, iar eu încercam din răsputeri să mă ascund de cei suferinzi, pentru că aveau tendinţa de a face adevărate credinţe din noi. Perioada în care psiho-paranormalul a fost în sfârşit declarat ştiintă şi apoi au aparut o groaza de reglementări prin fiece galaxie legată de oamenii cu astfel de puteri a fost numită de oameni al optulea iad. Toţi se temeau de cei cu astfel de puteri. Se povestea chiar de oameni din colţuri foarte îndepărtate ale universului stăpânit de umanitate, care aveau puterea de a exploda stele sau de a distruge planete întregi cu un singur gând. Poveşti, poveşti cu iz acrişor, însă nu calatorisem niciodată atât de departe încât să recunosc daca poveştile acelea erau reale sau nu.

     

      Am ajuns la un moment dat la concluzia ca nu îmi mai pot stăpâni puterile. Fără să vreau cream cutremure, aduceam ploaia sau cream perioade lungi de secetă, lucruri care mă terifiau. Eram speriat să mă ascundeam de oameni; lucrul pe care îl studiasem în perioada şcolii mă afectase şi pe mine de tânăr, iar apoi m-a determinat să mă sperii de mine însumi. Am decis să plec din nou prin Univers, în căutarea unor răspunsuri, ascuns mereu de privirile curioase, de veştile ce începuseră să circule cu viteză superluminice. Din galaxie în galaxie, căutând răspunsuri pentru ceva ce parca nu cunoştea nimeni, fără fire pe care să le urmez, fără indicii de care să mă leg. Se părea că şi ceilalţi ca mine se ascundeau de oameni precum făceam şi eu. Am învăţat să mă controlez din ce in ce mai mult. Am învăţat să pot modifica întreaga structură / întregul relief al unei planete, am învăţat să mut sau sa schimb axele planetelor, practic devenisem atotputernic. Aveam deja cinci sute de ani când am realizat că psiho-paranormalul putea fi un blestem dar şi o binecuvântare. Atunci am început să îi simt şi pe ceilalţi. Unul câte unul îmi simţeau prezenta, şi la rândul meu o simţeam şi eu pe a lor. Le auzeam vocea, auzeam fiece om pe distanţe de sute de galaxii depărtare, şi, dacă la început totul era un iad, acum puteam controla acest lucru. Am înţeles de ce se ascundeau de oameni aceste fiinţe atotputernice. Deveniseră elementele din credinţele nou născute ale umanităţii, elemente ce se perindau din religie în religie, luând forme noi, evoluând spre alte noi religii sau regresând spre alte religii stinse odată cu timpul.

     

      Apoi... a început. A şaptea cădere a umanităţii. Am simţit la miliarde de ani lumină o imensă durere. Învăţasem deja să mă izolez de ceilalţi, să îmi pot ascunde puterile cât şi gândurile, însă rămăsesem deschis gândurilor lor, amuzându-mă ascultându-le discuţiile, cu puterea gândului.

     

      A început prin dispariţia unuia dintre noi, cei ce deveniseram obiectul credinţei ultime din tot universul – Dumnezeu. Dumnezeu, Alah, Buda, Belzebut, Hedon, Daimon, Lucifer, Cel Alb, Sfântul Spirit – toate credinţele de pe lume aveau un element paranormal pe care se bazau, iar acela deveniserăm noi încetul cu încetul prin acţiunile noastre asupra omenirii. Aproape toţi am simţit acea dispariţie, iar apoi un val imens de distrugeri din colţul acela de univers. Mulţi dintre noi au plecat spre zona aceea curioşi să vadă ce se întâmplase; puţini s-au întors. Din ce in ce mai multe lumi erau distruse fără ca nimeni sau nimic să îşi dea seama de ce. Eram toţi speriaţi, aproape terifiaţi de acea forţă ce ducea la bun sfârşit opera umanităţii, şi anume aceea de a se autodistruge într-un sfârşit.

     

      Putinii din noi, cei ramasi, am creat la graniţele universului cunoscut de mine un nou avampost, eram cel mai puternic însă cel mai tânăr dintre ei. Datorită puterilor mele am simţit prezenta înaintea lor, dar până să îi avertizez erau toţi pierduţi. Mi-am văzut ultimii prieteni arşi în fata mea într-o fracţiune de secundă. Am văzut galaxii dispărând complet într-o clipă, iar apoi linişte. Atacurile asupra mea şi asupra universului uman se opriseră. Toate dintr-o dată. O linişte puternică se lăsase în univers, numai omul... omul fugea deja cât mai departe în universul necunoscut, încercând sa scape de ceea ce au ajuns sa numească Al nouălea Iad!

     

      Din ce în ce mai mulţi plecau către vechile origini ale omului, către vechile galaxii din care odată făcuse parte şi întregul sistem lacteu. Însă cei ce plecau nu mai trimiteau veşti înapoi, şi din acea parte totul părea a fi o imensă nebuloasa. De la atacul asupra mea, de la nereuşita de a mă distruge şi pe mine, universul s-a liniştit din nou. Trecură aproape două sute de ani, când, pentru prima dată am simţit din nou o prezenţa aceea ciudată, dar nu ştiam de unde. Am ales să mă ascund printre oameni, pe o planetă undeva la graniţa cu marile distrugeri, izolat complet de restul celor cu puterile mele, de altfel nu mai simţit pe nimeni în tot acest timp. Dispăruseră cu toţii. Apoi...

     

      Am simţit-o departe, la mii de ani lumină chemându-mă. Mă chema de ani de zile, însă abia acum gândurile ei ajunseră la mine, mi-a fost frică sa o ascult la început. Vocea aceea de departe, am ales într-un final, să ii dau ascultare. Mă chema alături de ea, ştia că nu putea trece de mine, că sunt mult prea puternic, şi nu putea înainta în ceea ce a ales să facă decât avându-mă alături sau învingându-mă. Târziu, obosit să îi ascult tânguirile, am plecat în căutarea ei. Am găsit-o pe o planeta moartă, rănită, ferecata în propriile mele puteri; se pare că în frica şi deznădejdia ce mă cuprinseseră în timpul primei lupte, o rănisem fără sa vreau - eu, singurul care îi rezistasem, singurul care inconştient am aluptat împotriva ei.

     

      I-am vindecat rănile, i-am dat din nou puterea de a trai - dar nu mai văzusem niciodată o astfel de fiinţa. Radia, era un simplu copil, însa răutatea din ea era imensă. Într-o clipă am inteles toata fiinţa ei – oscila între dorinţă şi ură... trăia pentru a recrea omul după legi utopice, legi descoperite şi învăţate pentru a le uita înţelesul apoi. Începuse al nouălea Iad, pentru a crea… iar Creaţia avea să vină la urmă. Am privit în depărtare, spre masa de galaxii moarte, descoperind planete cruţate pe de-a-ntregul. Oaze de lumina in deşertul imens al întunericului stelar. Atunci am înţeles cu adevărat visul ei, însă nu noi eram cei îndreptăţiţi să hotărâm viitorul umanităţii. Nu am lăsat-o să îşi continue utopicul plan, iar ea era conştientă că nu putem lupta unul împotriva celuilalt. Că ne-am fi consumat unul pe celălalt în cazul acela.

     

      Am ales să plecăm amândoi în necunoscut, lăsând umanitatea să creasca singură. Si a crescut. A evoluat spre ceea ce s-a numit apoi Marea Explozie… A opta cădere a umanităţii… Al noualea iad... fiinta aceea... eu... nu am fi putut împiedica niciodată nimic.

     

© Copyright Allru Mseck
Comentarii (3)  
DevastatorX
Miercuri, 9 Aprilie 2008, ora 13:24

Dude, imi pare foarte rau dar te anunt ca nu am putut sa trec de al 2-lea alineat. Inainte de a crea ceva, pune-ti ideile in ordine pe o foaie de hartie, deseneaza daca e nevoie ... pentru ca altfel o sa ajungi la chestii de genul ... razboiul de acum 250 de ani cand eu eram copil ...
Oricum, se vede ca ai citit cate ceva, pentru ca altfel nu imi inchipui cum ai fi putut sa folosesti niste sintagme atat de uzuale iar asta pe de o parte e bine, pe de alta parte nu.

Oricum felicitari pentru ca incerci ... but keep trying!

Allru Mseck
Vineri, 28 Martie 2008, ora 23:35

cosmin, nu cred ca l-am dus atat de departe. nu e atotputernic. nu poate crea viata... este doar o simpla fiinta ce realizeaza ca alege sa isi foloseasca puterile in folosul omenirii. daca oamenii ajung sa il numeasca zeu... nu este vina lui. si inca o data. nu este atot puternic. drept dovada, sfarsitul povestii.

cosmin
Joi, 27 Martie 2008, ora 14:57

e originala povestea te captiveaza cu totul dar se baga prea mult in religie personajul principal e atotputernic si nu cred ca anumite limite nu trebuie depasite.e complicat

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online