evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Drumul spre (II)  -  Tolaie  -  Acolo sus, vulbul  -  Vid imprevizibil  -  Spiritul este liber şi insurgent  -  Gândacul  -  Gondolierul  -  Proză scurtă  -  Sharia (fragment)  -  Uezen. Echilibrul lumilor  -  Sclipiri de Soare  -  Bodaproste  -  Un moment nou sau Cădere în cap spre cerul liber  -  Robotul  -  Archeopterix  -  Manifestul de aur al desăvârşirii  -  Dincolo de ceţuri  -  Luminile oraşului XVIII  -  Criminali Umanitari  -  Scrisoare din Hipercubul 13  -  Nopţi albe, zile negre  -  Mutare disciplinară  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (IV)  -  Meduza (II)  -  Simbioza  -  Meditaţie  -  Întunericul de dincolo  -  Sinucigaş plătit  -  Poveste de mahala IV : A înnebunit lupul!  -  Strada Cosmos  -  Visând cu ochiul deschis  -  Je t'aime mélancolie  -  Hora Ielelor, Pensiune III  -  Avocatul celui care a vrut să mă omoare  -  BO  -  System Error  -  Luminile oraşului XIV  -  Legenda "OMU"-rilor  -  În căutarea zborului  -  Arma secretă  -  La copcă  -  Asaltul  -  Mamal - Beciul  -  Depozit.01  -  Fluturi  -  Poveste cu un cui  -  “Virusul”  -  Genocidul  -  Pierduţi în ceaţă  -  Poveste de mahala III : Foamea!


Vikingul

Vikingul
  Diana Virginia Todea
TV nation
Boredom
A Swedish Golem
We are all Jews
Outside in this dream
varianta print

Diana Virginia Todea



Publicat Duminică, 13 Aprilie 2008, ora 10:03

      O clipă presărată peste cenuşa zilelor,

      Între noapte şi zi mă farmeci,

      În geana orizontului,

      Aruncând cu otravă peste oameni,

      Te-ai născut să mori,

      Prin alţii te vei ridica,

      Deasupra acestui timp.

     


     

      Ceaţă împrejur. Noaptea se lăsa ca o spuză impermeabilă peste zidurile cetăţii. Fără culori, fără lumină, ochii priveau peste tot. Între ziduri, viaţa era stinsă. Poate simţeai o adiere de vânt, un dangăt de clopot sau mugetul vacilor. În calmul acelei aşezări, o familie se adună în jurul focului. Băiatul care creştea dădea semne de nelinişte.

      Neliniştea era starea dominantă din cetate. La bătaia vântului, copacii deveneau neliniştiţi, ca un tremur spasmodic de muşchi. Neliniştea copacilor stârnea la rândul ei praful de pe jos, încreţindu-se la margini de străzi. O stradă devenea neliniştită, contaminând-o pe vecina ei, care o îmbolnăvea pe dată pe următoarea. Gripa neliniştii. O zi în care să fie linişte. Atât dorea vikingul.

     

      La vârsta de 6 ani mâncase o pisică. Nu era o elucubraţie a minţii sale nebuneşti, nici o invenţie autobiografică. Pisica era un specimen de animal inferior câinelui, aidoma fiinţei sale animalice. Între el şi pisică se crease o dispută. Cine urma să câştige? Procese de conştiinţă inutile. Pisica fusese mâncată. Împărţită întâi în segmente, apoi în fracţii, ea fusese dizolvată cu ajutorul celulelor nervoase.

      Acum pisica făcea parte din esenţa sa. În sângele său, nu era doar el, vikingul, ci şi o altă fiinţă. Un animal. Care era diferenţa între el şi un animal? Animalul gândeşte, el nu. Inversând rolurile, inferiorul a mâncat superiorul. Păstrând o limită a bunului simţ, creaţia se transformă în produs. Nici el nu ştia de ce mâncase pisica, cum putuse să cedeze instinctului animalic de a o înghiţi. Nu mai era om. Era un viking. Aşa simţise din acea clipă.

     

      În cetate neliniştea se aşternu de cu seară. Vikingul intră în casă, acolo unde stătuse cu familia sa demult la căldura focului. Era singur. O casă din piatră şi lemn, o casă rece, fără oglinzi. Cine era el? Părul îi crescuse, avea barbă şi mâinile erau noduroase.

      Seara se lăsa treptat. Ca de obicei, aprinse focul. În jocul flăcărilor detecta un miros. Flăcările îi aminteau de zilele însorite, de vară, de râsete. Avusese parte de aşa ceva. Nu era o fiinţă lipsită de bucurie. Glasurile familiei îl îngrozeau. Se contopeau în jocul flăcărilor, ca micile bucăţi de cenuşă topite lângă jar.

     

      O bucată de carne sfârâi pe foc. Mânca o carne de miel. Era un canibal. Un om care pierduse instinctul modern de a mânca la microunde. Un om care prefera să mănânce pisici, şi să se plimbe trei săptămâni cu picioarele desculţe prin praf.

      Nu asculta de nimeni, nici măcar de o frunză; în cetate nu mai erau locuitori. Doar marea nelinişte. O groază de tot ce era real îl stăpânea. O groază de a vedea o altă fiinţă ca el oprindu-i-se în faţă şi recunoscându-l. Îi era frică de un zâmbet familiar, îi era teamă că cineva ar putea să îl urască.

      Stătea în faţa focului. Mâinile îi erau roşii, scormonise în pământ după legume. Părul îi atârna cam sumbru peste frunte, creându-i o alură de scientist. Avea un băţ special cu care pregătea jarul din vatră. Un vrăjitor autentic. Cu băţul acela lovea animalele. Nu îi era frică de ele. Îi semănau. Le privea direct în ochi, ameţindu-le instinctul. Apoi le lovea. Cu o uşurinţă demnă de invidiat, vikingul îşi pregăti cina. Legume şi carne friptă. Un festin. Putea să invite pe cineva, îi sună un gând. Pe cine? Nu cunoştea pe nimeni în afară de umbra sa. Nici măcar pe sine nu se cunoştea. O clipă de nemărginire îi dezamăgi speranţa. Haos şi nemărginire-îi repeta gândul.

      În cetate era nelinişte, vântul făcea ca umbrele să scârţâie tragic. O bufniţă răbufni puternic, gonind nişte ciori de pe turlă. Seara devenea noapte, ca şi ieri, după care soarele descoperea un tărâm dezolant. Umbre şi mistere.

      După cina sa copioasă, vikingul se odihni pe o grămadă de blănuri. Nu avea coarne, pentru că nu avea încă o corabie.

      Îi plăcea să se plimbe desculţ prin împrejurimi; simţea că universul îi intră în tălpi şi se adânceşte în pământ. O senzaţie de atotputernicie.

      Lumina îi cobora peste faţă, trezindu-l. În plin câmp, vikingul vorbea cerului. Ştia pe de rost toate stelele, fără să le ştie numele. Ştia când răsare soarele iarna şi când apune. Nu avea nevoie de ceas; simţea că libertatea pe care el o poseda era mai mare decât cea a modernităţii.

     

      Nu ştia ce este o maşină, pentru că trăia în trecut. Nu ştia ce sunt vapoarele, liniile de cale ferată, intersecţiile, sau magazinele. În cetatea lui nu ştia nimic din toate acestea. Rămânea în lumea lui stranie, plină de nelinişte. Acum că era singurul rege peste toată cetatea, neliniştea naturii îl apăsa. Se simţea strivit. Cu un instinct de animal căuta să iasă din starea de teamă. Se temea de sine, de tot, de necunoscut, de flăcările din foc, de glasurile din trecut. Mânca animale, era canibal, asculta iarba pământului, asculta norii trecând, producând ploaie şi germinarea seminţelor. Era un om al naturii.

     

      În dimineaţa aceea, vroia să traverseze muntele. În spatele lui nu ştia ce putea fi. Muntele îl speria, era un mister, în mintea lui el era sinonim cu un cataclism. Până la mare nu fusese, însă dincolo de munte, simţea că putea cuprinde tot pământul.

      În câteva secunde putea ajunge pe Lună. Putea să-şi imagineze toate misterele. Ce era dincolo de Lună, de soare, de univers?

      Era lumină. În sinea sa, vikingul ştia că nu fusese creat animal, doar ajunsese prin propria sa voinţă. În neliniştea în care se cufundase, nu vedea lumina zilei. De aceea trebuia să ajungă dincolo de munte. O parte din el nu dorea acest lucru. Îi plăcea întunericul şi bătaia frunzelor de arţar. Piatra rece îi ţinea companie, flăcările focului îi şopteau un trecut imaginar, o clipă de fericire simţită în adâncul inimii lui.

     

      A doua zi avea să escaladeze muntele. Dincolo de el putea să fie cu adevărat liber-şopti gândul.

     

     

© Copyright Diana Virginia Todea
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online