evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Curândul  -  Inelele lui Saturn  -  Toate celelalte popoare  -  Contrapaganda  -  Legenda "OMU"-rilor  -  Proces neverbal  -  Fălci însângerate  -  Povestire  -  Piese de muzeu  -  Alfa şi Omega  -  Lunga vară  -  Tânăr si încă nescris  -  La frontieră  -  Casa de la marginea pădurii  -  Vatmanul - Purificarea  -  Amintirile unei lumi departe, departe de tot  -  ªarpele Midgardului  -  Luminile oraşului XXXI  -  Păsări de pradă  -  Cerc la persoana întâi  -  Sub nori  -  Mamal - Oraşul  -  Drumul spre  -  10 minute pâna la explozie  -  Drum fără întoarcere  -  Sfârşitul lunii  -  Drum bun  -  Călătoria unui artist...  -  Înainte ca toate imaginile să dispară...  -  Marea Neagră. Iulie  -  Sentofagia  -  Clocitorul Josh  -  Licuricioaia  -  Gustul libertăţii  -  Ziua în care a dispărut Mircea  -  Vinerea Rozinelor Timpurii  -  Meduza (VIII)  -  Jurământul  -  K  -  Creatorul  -  Felix II  -  Turnul de calcar  -  Fanfara municipală  -  Caseta pirografiată  -  Necunoscutul intrigant  -  Povestea unui ceas  -  Înger în oglindă  -  Comando Fox  -  Greaţă  -  Peştera II


Ciorna

(Biblioteca)

Deliu Stejan



Publicat Sâmbătă, 26 Iulie 2003, ora 10:05

      "mie mi se pare (...) ca tot ce scrii tu mie mi se întampla"

     

      În noaptea aceea, stiam sigur: trebuia sa mi se întâmple ceva! Nu banuiam ce anume si nici nu ma interesa sa aflu, punându-mi intuitia la încercare. Purtam doar osteneala unei zile pe umeri si din când în când câte un usor freamat în piept. Dar altfel, îmi era bine. Ma simteam ca un nou-nascut înaintea unui somn bun de noapte.

      Ea venea în urma mea. Pasii marunti i se auzeau când si când, rasunau sacadat ca niste picaturi metalice cazute de undeva de sus, pe trotuarele orasului proaspat plouat. Câte-o masina razleata spulbera în trecere balti prin linistea noptii. Ma îndreptam spre casa si somn. Un loc în care nu ma astepta nimeni. M-as fi întins în patul meu, cu toate ca afara ma ademeneau la promenada strazile cu aerul proaspat al unui primitor sfârsit de april, cu muguri plesniti si magnolii în floare. Mai aveam cel mult douazeci de minute de mers. În fata, la fiecare pas, se deschidea în strazi tot mai largi si cladiri crescând, Centrul urbei, luminat puternic. M-am oprit câteva clipe pe podul strazii Horea . Mi-era dor sa privesc râul, reclamele luminoase, crucea de sus de pe deal, si-o buna bucata din orasul, atât de drag mie. Ea se oprise la o vitrina. Somesul curgea cu putere, micuta cascada ornamentala parea ca-i gata sa se dea dura peste mine. Ma stânjenea putin prezenta aceea care ma urma cam de o statie de tramvai încoace. Daca n-ar fi fost acolo, în acel moment as fi asternut un gând pe una dintre hârtiile mototolite din buzunar. Asa însa, îl notasem în memorie. Într-adevar în acea noapte asteptam un raspuns decisiv. Fie pozitiv, fie negativ, însa sincer. Probabil de aceea ma si grabeam spre casa, locul în care banuiam ca trebuie sa-mi gasesc raspunsul. Doar eu si steagurile mai frematam pe strazi la acea ora târzie. Am cotit pe Baritiu desi pe Doja era mai multa lumina. M-ar fi tentat chiar, sa trec prin parculetul Caragiale care parea o negura cu siluete arboricole. Niciodata nu mi-a fost frica de noptile orasului meu. Acum, mai mult chiar, ma simteam în largul meu pasind pe bratele lui, în liniste si umbra, cu lumina scaparând când si când pe sinele de tramvai, când la farurile masinilor, când la lampile stradale din cauza acelor câtiva picuri de ploaie lucind în evaporare. Caci orasul meu înnoptat, privit de undeva de sus, trebuie sa arate ca un barbat cenusiu, tinând o lance albastra la piept sau râul, gata-gata sa atace cu ea, ori sa se apere de potentiali dusmani.

      Abia când stai în umbra simti valentele multiple ale luminii! era gândul acela pe care mi-as fi dorit sa-l notez pentru a începe de acolo o alta povestire. Si când lumina e dogorâtoare, stii ca si umbra e un refugiu, întesat cu multiple nuante. Întocmai ca si lumina. cam asa ar fi trebuit sa înceapa.

      Peste viata mea chiar se lasase atunci un con de umbra. Ma simteam un fel de peste cu mult mai mare decât mrejele în care cazusem. Un peste imens, strâns cu putere, manipulat prosteste de-o pereche de mâini frumoase, dar murdare. Era el, deasupra, undeva în înalt. Omul pentru care respirasem tot aerul de câteva anotimpuri încoace. Omul care-mi manipula de la distanta întreaga fiinta. Eram eu, un fel de peste pe pamânt, alunecând si adulmecând urma lui de cerneala pe strazile umede ale orasului meu. Îl simteam si pe el, cum de undeva de sus ma priveste fircalindu-mi pe asfalt, ca pe o harta, traiectoria spre casa, spre somn. Sau spre vis, spre el. Cu mâinile frumoase. Dar murdare.

      - Fsssss sssss s ma stropi din cap pâna-n picioare, o masina gonind cu nerv si viteza.

      - Du-te-n îi spun în gând si înaintez scuturându-ma.

      Aud din nou acei pasi ticaind suparator si insistent în urma mea. Acum îmi doream ca ea sa se înspaimânte de umbrele parculetului si sa abandoneze urmarirea. Însa chiar atunci a început sa se apropie usor, micsorând distanta dintre noi. Am înaintat, pe lânga Banca . Un cârd de maidanezi se agata de mine. M-am aplecat sa-i mângâi, motiv de a arunca o privire în urma mea. De data aceasta apucasem sa-i privesc pe furis profilul. Era o femeie tânara. O fata, probabil, judecând dupa vârsta. Subtire, nu foarte înalta, însa neglijent îmbracata, cu un par negru, nepieptanat si foarte alba la fata. O clipa i-am citit spaima pe chip. Se temea de câini. Dar trecu pe lânga mine, fara sa-i deranjeze din datul cozilor si gudureala. Am vrut la un moment dat sa iau un câine cu mine, sa o tin astfel, pe femeie, la distanta. Dar îmi trecu repede gândul, în timp ce treceam strada. Câinele nu era o solutie. Când am pasit pe trotuarul vecin, fata se asigura dreapta-stânga traversând, în spatele meu. Acum era prea mult. Ostentativ si enervant de-a dreptul. Îmi venea sa ma opresc, sa ma întorc si sa o întreb ce doreste de la mine. Eram mereu pe punctul de a ma întoarce, însa nu. Ezitam, înca. Sau poate ca se întâmpla un gest pe care refuzam sa mi-l recunosc mie-însami: adica ar fi fost posibil ca si eu sa o fi urmarit pe ea. Pe ea, urmarindu-ma pe mine. Îi controlam gesturile. Era acolo, o prezenta stranie care ma irita. Aparuse parca o data cu ploaia, ivindu-se de niciunde, sau dintre strazi. Mereu în urma mea.

      Luminile orasului zacut în adormire se reflectau în asfaltul umed si acel aprilie parea mai degraba un iunie primitor. Era un aer placut, dar de cel putin o jumatate de ora ma însoteau acei pasi care ma iritau. Ticaituri metalice, care, fara îndoiala, rasunau, prin toata fiinta mea. De-acum asteptam clipa în care urma sa-mi vorbeasca. Pentru ca, era destul de limpede: fata vroia ceva de la mine. În cele din urma, curiozitatea ma învinsese si pe mine. Voiam sa aflu ce vrea de la mine.

     

     

     

     

      - Cum? Gata? Aici se termina?

      - Ah, nu. Nici vorba! Mai am aproximativ 3.307 de cuvinte.

      - Pâna la final?

      - Pâna la finalul partii pe care o scriu eu.

      - Nu înteleg.

      - Pai, e simplu. Mai sunt aproximativ 8.266 de cuvinte de scris aici. Iar în continuare va scrie altcineva.

      - El?

      - Da. El.

      - În fine, nu mai înteleg nimic. Dar ce este?

      - Un fragment. Face parte din Biblioteca. Stii tu, ti-am citit o bucata de acolo mai demult si spuneai ca-ti place. Aici e doar un fragmentel dintr-un alt fragment, întelegi? Acum am încercat sa refac o ciorna pe care am pierdut-o mai demult. Cam asta scrisesem atunci, mi-am amintit si am refacut-o . Da o sa mai scriu aici, la nuvela asta, în alta zi. Îmi da o stare foarte ciudata, de fiecare data când revin asupra ei. Si mai ales, în seara asta, mi-a facut chiar rau, scriind

      - Da, îmi amintesc. Apari si tu pe-acolo, nu?

      - Sigur ca da, mai de fiecare data sunt si eu pe-acolo. Într-un fel sau altul. Însa n-am sa ma scriu eu pâna la final. Gata! Las pe altadata.

      - Si esti barbat?

      - Nu. Sunt femeie, de data aceasta. Este ceva sau cineva acolo care ma pândeste, ma urmareste pas cu pas. E înspaimântator. Nici nu mai pot sa scriu. Deocamdata nu stiu ce se va întâmpla, dar aici e momentul în care În fine, hai ca-mi strâng lucrurile si plec. Uneori e bine sa te opresti la timp.

      - Nu prea stiu eu ce vrei sa spui, vorbesti cam laconic... Dar faci cum crezi tu de cuviinta!

      - Stii cum e? Mi se întâmpla sa scriu din perspectiva unui viitor întâmplat deja. Straniu e ca îl scriu cu verbe la trecut. Am decis sa continuu când acest viitor va fi trecut sau cel putin prezent. Pentru ca pur si simplu nu mai vreau sa-mi scriu viitorul si mai ales nu mai vreau sa mi-l influentez într-un fel sau altul. Asa ca ma opresc acum. Fie ce-o fi!

      - Sa stii ca vreau sa o citesc când e gata. Sa-i aflu deznodamântul.

      - Bine. Ai sa o citesti. Da ce-i baiu ?

      - Nimic. Ma uit la tine si-mi dau seama cum a trecut timpul. Stii tu ca exact aici te-am nascut. Aici în salonul asta. Cred ca ti-am mai povestit. Mi-am amintit privindu-te scriind la masa aceea. Stii, ma plimbam cu taica-tau mai sus, pe Fericirii si brusc m-au apucat contractiile. Am apucat sa urc scarile aici si m-au dus direct pe masa de operatie. Pe vremea aceea, aici era sala de operatii . Noi ne nimerisem aici pentru ca era cel mai apropiat spital si medicul de garda ne era prieten de familie. Asa ai venit tu pe lume. Orasul era plin de steaguri ca acum. Tu erai mica si cu un piept exagerat de mare. Erai toata un torace. Mama, fie iertata, zicea, las-o ca o sa aiba inima mare . Ma uit la tine si nu-mi vine sa cred cum au trecut anii.

      - Deci, aici m-am nascut

      - Da si apoi te-am dus acasa si uite cum ai crescut, Doamne

      - La ce ora m-am nascut? Asta nu mi-ai spus niciodata.

      - Pe la 3 jumate, noaptea.

      - Aha!

      - De-asta esti tu insomniaca Stii, se spune ca oamenii care se nasc noaptea, au un bioritm asa cam ca al tau si un randament mai bun noaptea decât ziua. Suciti, adica.

      - Da, da. Am plecat.

      - Ai grija cum mergi, lânga Urania e un canal descoperit si cât esti tu de cascata sa nu cazi!

      - Da.

      - Si vezi ca pe lânga Banca e o haita de câini vagabonzi. Dar e o haita adevarata care devasteaza beciurile oamenilor de pe Baritiu . S-au luat dupa Neli azi dimineata si i-au rupt plasele si tocurile bietei femei. Asta, nici nu mai respira când a ajuns la schimb. Era alba de spaima.

      - Bine.

      - Dar poti sa mai stai, daca vrei. E noapte, totusi. Nu ma deranjezi cu nimic. Poti sa dormi aici.

      - Nu mai stau. Servus, noapte buna!

      - Servus! Vezi ca ti-e deschisa geanta.

      - N-are nimic. Le-am pus asa, sa nu cada.

      - Astea nu-ti trebuie? Uite ca le-ai uitat. Cred ca sunt niste ciorne scrise cu verde. Le vrei?

      - Nu, nu! Adu-mi-le tu când vii acasa. Stai! Mami?

      - Da.

      - Nu-mi mai tot da telefoane, ca vreau sa dorm când ajung acasa. Bine?

      - Sigur. Noapte buna! Ai grija

      - Noapte buna!

      Ies de pe straduta si ma opresc o clipa la colt. Sinele tramvaiului lucesc la câtiva metri departare, perpendicular traiectoriei pasilor mei, din ce în ce mai scaparator. Îmi taie drumul ca niste urme lucioase de cerneala. Picura! constat cu o scurta grimasa. N-am sa trec peste ele ci îmi voi glisa privirea în fata, pe luciul lor. Îmi dau seama ca daca ezit prea mult, mama, care, precis ma priveste înca, îmi va face semn sa ma întorc. Dispar dupa cladirea din colt, las sinele sa-si întinda luciul în stânga, si într-adevar aud vocea mamei.

      - Rhona, întoarce-te ca ploua!

      - Nu ma întorc, stai linistita. Nu ploua tare! Pa!

      - Ai grija! ma dadaceste ea ca pe un copil mic, deja de la o distanta prea mare. Eu nu ma supar. Uneori chiar simt nevoia sa-mi poarte de grija. Acum nici ea nu ma mai are decât pe mine, copilul ei.

      - O sa am! îi raspund, ca sa se întoarca linistita la tura ei de serviciu, de noapte.

      Merg înainte pe partea dreapta. Nu pentru ca e mai luminat, ci pentru ca mi-e mai la îndemâna. Acum simt ploaia adunându-se prin par, pe umeri si pe lânga genunchi. Merg înainte pe sub stresini.

      Ploaia îmi aminteste de el. Întotdeauna, de el.

      O fi, poate, din cauza acelei poezii la care mi-a raspuns, la fel sau cel putin asa am simtit atunci. Cred ca la acele versuri tin cel mai mult, din câte mi-a fost dat sa scriu vreodata. Ploaia mea , îi spun atingându-mi obrazul ud si merg mai departe ocolind baltile spre Centru. Ma opresc o clipa sub o poarta veche si astept sa se rareasca ropotul. Un taximetrist pe partea cealalta încetineste. Ma priveste insistent semnalizându-si prezenta cu farurile. Îl observ cu coada ochiului, dar îmi întorc capul. Sta ce sta si pleaca. Într-adevar îmi doresc sa ajung mai repede acasa, dar n-am nici un leu la mine. Acasa, as dormi. Ori as scrie altceva, dar mai întâi mi-as întinde putin oasele. Exact asa simt în clipa asta. De parca as fi la limita de a ma apuca una din obisnuitele crize la care le-am spus: vreau acasa! . S-a mai oprit ploaia, observ în balti. Pornesc. Aud pasi în urma mea. Probabil ca mai sunt nebuni care circula si la ora asta. Sau petrecareti nocturni. Ma grabesc, instinctiv. Distanta din spatele meu nu se micsoreaza. Dupa tocuri pare o femeie, ma consolez eu, în gând. Încetinesc pasul, si astept sa ma depaseasca. Distanta ramâne aceeasi. Parca ma urmareste. Numai de asta n-aveam eu chef acum! Ori se teme de umblatul pe strazi noaptea, ori poate fi o infractoare, ori vrea ceva de la mine si asta e clar ca asa pare a fi, ori e o femeie de strada, ori Doamne fereste o din ailalta , ma cutremur eu. Ori o betiva sau o drogata, sau nu mai stiu... dar sa ma lase în pace, îmi doresc în acest moment. Iar grabesc pasul si ea se tine în aceeasi cadenta dupa mine. Ce poate sa vrea, femeia asta? ma întreb printre pasi si gânduri, furioasa. Din cauza ei ajung mult mai repede pe podul de pe Horea . Ma opresc si ma uit în dreapta pe Somes. Ea se opreste la o vitrina. O vad cu coada ochiului. E o fata, într-adevar. Pare destul de neglijent îmbracata, cu parul negru, încâlcit si cu fata foarte alba. Sau mi s-a parut, ma îndoiesc eu pe moment. Oricum n-am apucat sa vad mare lucru în secunda în care am privit-o, din cauza ochilor, un pic miopi si neadaptati la privitul rapid, la distanta. Îmi amintesc subit de ciorna pe care o rescrisesem chiar acum câteva minute, la mama, la serviciu. Ma simt cu totul derutata. Îmi vine sa-mi notez un gând, chiar aici pe podul de pe Horea . Asa scrisesem si în ciorna. Încep sa respir greu. E din cauza urmaririi asteia care ma indispune, a întâmplarii sau a presiunii scazute din atmosfera. Fata e tot acolo, priveste, cica, în vitrina. E din cauza întâmplarii! Clar! îmi spun. Simt ca mai am putin si intru în panica. Simt un soi de deja-vu sau deja-connu extrem de neplacut. Nici nu îndraznesc sa ma gândesc ca de fapt e un deja-ecrit. Aproape ca mi se face rau. Privesc apa curgând, în speranta ca ma va linisti putin, însa nu. E mai bine sa n-o privesc, de data asta. Acum nu-mi face bine. Un gând salvator ma revigoreaza pe moment. Îmi dau seama ca pot schimba mersul lucrurilor. E acum, e prezentul, realitatea! Sunt chiar eu, pe strada, sunt eu, aici si acum, în carne si oase. Pot alege. Pot face un gest cu totul diferit de asteptarile ei. Sau ale oricui. Ma simt urmarita, privita de sus sau de peste tot. As putea sa ma arunc pur si simplu de pe pod, asa cum îmi vine sa fac adeseori când urmaresc apa curgând sau când sunt undeva sus si privesc în gol spre pamânt. Stiu ca n-ar avea nici un rost, si chiar n-am chef acum de tâmpenii. Si apa e foarte mica, probabil mi-ar ajunge pâna la brâu. Apoi chiar daca ar fi mai mare, tot nu m-as alege decât cu o spalatura rece. Dar e cam murdar Somesul, plin cu toate resturile menajere aduse din Manastur si Grigorescu , aici sub podul de pe Horea . Apoi m-as întoarce uda acasa, ca un mât plouat si zgribulit. E totusi aprilie afara. Si Nu! As putea sa pornesc spre stânga, spre Piata Mihai Viteazu , dar as ocoli tare mult si ma dor picioarele. Adevarul este ca sunt obosita si ma vreau acasa. Si apoi daca vine dupa mine, eu oricum n-am nici o treaba cu ea! Cotesc pe Baritiu . Ma simt un tramvai cu un vagon greu dupa mine. Stiu ca ea ma va urma, trebuie sa apara imediat de dupa colt. Accept întâmplarea. Sau scrierea, sau ce-o mai fi asta, nu-mi pasa, sunt prea obosita sa-mi bat capul cu întrebari de genu asta. Si nici nu-mi face bine. Ma duc dupa urmele penitei lui, cum ziceam eu acolo în ciorna mea. Dupa cum ma scrie. Dupa voia lui. Caci trebuie sa fie mâna lui, aici, îmi zic eu, fara sa cred cu adevarat ce spun.

      Sinele îmi amintesc de el. Întotdeauna, de el.

      Oricum nu mai am de mers prea mult pâna acasa. Ia sa vedem daca-mi apar câinii Ma apropii de Banca Da câinii sunt acolo, si parca pe mine ma asteptau. Se napustesc asupra mea. Zâmbesc si ma aplec la fiecare pe rând. Fata apare si ea de dupa colt. Ezita ca un vagon secund la o stationare brusca dupa curba. Nu gaseste alta alternativa si ma depaseste. Uimita, dar cu pasi destul de mici. Las câinii si dau sa trec strada spre parculetul Caragiale . Fata trece si ea. Apare din nou în spatele meu. Numai eu si cele doua salcii scâlciate din capatul parculetului am fi în stare sa plângem la ora asta.

      Plânsul îmi aminteste de el. Întotdeauna de el.

      Azi n-am plâns deloc, remarc cu o mica satisfactie si parca nici ieri. Trebuie sa fie semn bun. Trec de Poli , si cotesc brusc pe fosta 1 Mai sau cum îi mai zice acum? Emil Isac , zaresc pe tablita din coltul strazii. Las în spate privelistea nocturna a Cetatuii si alerg cu toata puterea, sa intru pe Daicoviciu . Prima poarta e un magazin, intru rapid sub a doua, din lemn, vopsit bordo sau asa îmi pare în penumbra. Îmi ascult inima batând. Aici e chiar întuneric, dar nu mi-e frica. Am sa stau cât de mult trebuie ascunsa aici. Pâna când voi fi sigura ca am scapat definitiv de companie. Constat ca m-am rupt în sfârsit de imaginea aceea lucinda a sinelor. Si sper ca acum m-am rupt si de ea. Era chiar penibila si ma irita cu urmaririle ei. Bataile inimii încep sa se tempereze. O sa stau aici câteva minute bune. Am ceas pe mâna, dar nu vreau sa stiu ce ora înaintata poate fi.

      Ceasul îmi aminteste de el. Întotdeauna de el.

      Mi se face frig la brate si la spate. Îmi vine sa-mi scutur ploaia din par. Cineva mi-a spus mai demult sa las ploaia pe mine, sa fug acasa repede cu ea, sa-mi închid ferestrele si sa respir aerul ei, pâna când plamânii mi s-ar umple de igrasia ei. Asta, doar daca ploaia mea, ar fi, asa cum ziceam eu în poezie, insusi el. Ce dor mi-e! Ma opresc brusc din scuturatul parului. Doamne fereste! scap mirarea cu voce tare. Niciodata n-am Nu îndraznesc sa-mi spun nici macar mie cuvântul acela. E groaznic. Si ce greu e sa-ti marturisesti sentimentele! Stiu ca n-am spus-o decât de doua ori unui om care m-a dezamagit cumplit. A treia oara i-am spus-o lui si mi-e frica pur si simplu sa ma gândesc ce va urma. Dar e în mine acea simtirere, localizata undeva în piept. O simt, cu toata fiinta. Tocmai de aceea îmi dau seama ca e o prostie atât de mare, încât realizez ca n-am curajul sa o confesez nimanui. Asa mi-e scris! Sa ma penibilizez traind cu putere asemenea sentimente, probabil anormale. Chiar mi se pare tragic! Penibil, chiar. Poate de aceea m-am oprit atunci, cu ciorna aceea. De spaima. De teama de a-mi scrie viitorul. Cu toate ca înainte mi-l scriam fara nici o opintire si fara teama.

      Scrisul îmi aminteste de el. Întotdeauna de el.

      Numai ca înainte ma scriam eu, îmi eram singurul meu stapân. Acum nu mai pot sa-mi controlez sentimentele. Simt ca m-am deschis cu totul lui, iar judecata mi-e alterata de simtirile astea ciudate. Era sa spun tâmpite . Ba nu! Chiar asa sunt: tâmpite! Uneori mi-e foarte greu sa accept ca centrul meu de comanda s-a mutat din creieri, în piept. Numai incertitudinea va ramâne dusmanul meu si de aceea ma simt cu totul vulnerabila.

      Incertitudinea îmi aminteste de el. Întotdeauna, de el.

      Ma bântuie atât de mult prezenta acestei fiinte în mine, încât, e ca si cum m-ar scrie el, acum, în clipa asta, în prezent. Ei, Doamne, dar stiu ca m-as supune orbeste lui, desi nu-mi prea sta în fire. Mi-e drag sa stiu ca el îmi scrie viata. Iar continuarea povestirii, i-as lasa-o lui. Oricum, voi lasa o vreme deoparte ciorna rescrisa în seara asta. Daca s-ar putea întâmpla asta, m-as lasa cu totul pe mâinile lui. Am încredere totala în el. Nu mi-ar putea face niciodata vreun rau, am fost, înainte de toate, cei mai buni prieteni. Si suntem, din punctul meu de vedere, mai mult prieteni, decât iubiti. Doar ca, fiind barbat, cred ca-mi era imposibil sa nu ma îndragostesc de el, desi m-am opus cât am putut acestui gen de simtiri. Dar m-au luat ele pe sus. Tâmpitele! Daca m-as putea confesa cuiva, ar parea ciudat faptul ca, desi sunt atât de singura, n-am nevoie de atingerea lui! Doar de atentia lui! Nu, nu cred ca daca as marturisi, m-ar întelege cineva. Dar stiu sigur ca daca s-ar întâmpla cumva sa nu ma mai iubeasca, ar trebui, cel putin sa tina la mine. De asta nu ma pot îndoi, am simtit si mi-a spus-o chiar el, de atâtea ori... Nu, în momentul asta nu suport sa ma îndoiesc Gata! Mai stau putin, sa fiu sigura ca n-o sa-mi mai apara fiinta aceea urmaritoare, în spate. Parca s-a racit putin atmosfera sau mai degraba ma încearca pe mine o raceala în umezeala asta. Ah, întuneric total, dintr-o data. S-o fi luat lumina. Simt din nou frisoane reci pe brate si pe umeri. Fusese destul de întuneric aici sub poarta umarul 8, acum însa, au disparut si razele care patrundeau prin cele câteva crapaturi. Acum câteva clipe s-a auzit un tunet. O fi primul din acest an. Femeia cu laptele spunea ca daca auzi prima data în an tunetul, trebuie sa te lovesti de trei ori cu un obiect metalic în cap. Ca sa nu mori anul acesta sau sa nu te trazneasca vreun fulger , de stii tu care... Mai ales daca esti nemaritata , zicea. Zâmbesc. Aici sub poarta asta, chiar n-am cu ce sa-mi dau în cap, cât despre partea cealalta, cred ca omul asta mi-a traznit capul înca de anul trecut, cam tot pe vremea asta, când, probabil, la fel, n-am avut cu ce sa-mi dau în cap. Ce ti-e si cu superstitiile astea! Din curtile vecine adie un miros proaspat de copaci înfloriti. Ma preling cu spatele lipit de peretii reci, ghemuindu-ma. E o bezna totala si totusi nu mi-e frica. Dimpotriva, e un întuneric linistit, odihnitor, întocmai ca si cel al somnului. Doar atât mi-as dori, sa nu apara cineva sa ma ia la întrebari ce caut acolo. Îmi închid pleoapele si încerc sa-mi ascult din nou inima, sângele, fiinta pe dinauntru. Traiesc. Ma simt vie, usoara, ridicându-ma parca de pe pamânt. În mine simt cum se întinde un spatiu nelimitat, prin care respir în fiecare clipa câte-un petec de cer. E liniste. Orasul respira si el ploaia, somnoros. Ascult în mine pasii câtorva clipe care ma vor strabate de aici, încolo. Aud un sunet metalic. E spada noptii sau susurul Somesului strabatând orasul, sau capacul stiloului cazând, sau primul dangat de clopot al zorilor. Razele luminii stradale îmi patrund printre gene fiinta, reamintindu-mi ca trebuie sa ajung acasa. Nu mai am notiunea timpului. Habar nu am câta vreme am stat aici, ghemuita, în întuneric. Ies de sub poarta, ma întorc pe 1 Mai sau Emil Isac cum îi spune acum si pornesc încet spre casa. Acum nu mai am decât putin de mers. Ma gândesc la casa, la ploaie, la singuratate si liniste. Strada aceasta s-a îngustat înaltându-si cladirile ceva mai sus decât cele de pe Baritiu . Sau asa-mi pare. Întotdeauna în drumul spre casa ma poarta pasii singuri, aproape fara mine. Ma conduc ca pe o fiinta oarba, numai acolo. Acasa. Pot eu sa fac si sa spun orice, pe acel drum, orasul meu, ma ocroteste. Doar pentru ca ma apropii de locul în care mi-am crescut fiinta de o viata. Iar acel loc ma umple de putere, de energii pozitive, acolo eu sunt stapâna mea, acolo, nimic rau nu poate sa mi se mai întâmple. Ma uit din mers pe o hârtie scoasa la întâmplare din geanta. E chiar pagina scrisa în seara aceasta la mama la serviciu. Ciorna.

     

      Abia când stai în umbra simti valentele multiple ale luminii! era gândul acela pe care mi-as fi dorit sa-l notez pentru a începe de acolo o alta povestire. Si când lumina e dogorâtoare, stii ca si umbra e un refugiu, întesat cu multiple nuante. Întocmai ca si lumina. cam asa ar fi trebuit sa înceapa.

     

      Era exact ceea ce simtisem sub poarta. Asa ca de aici încolo, asa cu scrisesem, ar trebui sa înceapa altceva. Nu stiu ce. Sa fie o alta povestire? Nu. Altceva!

     

      Peste viata mea chiar se lasase atunci un con de umbra. Ma simteam un fel de peste cu mult mai mare decât mrejele în care cazusem. Un peste imens, strâns cu putere, manipulat prosteste de-o pereche de mâini frumoase, dar murdare. Era el. Deasupra, undeva în înalt, omul pentru care respirasem tot aerul de câteva anotimpuri încoace. Omul care-mi manipula de la distanta întreaga fiinta. Eram eu. Un fel de peste pe pamânt, alunecând sau adulmecând urma lui de cerneala pe strazile umede ale orasului meu. Îl simteam si pe el, cum de undeva de sus ma priveste fircalindu-mi pe asfalt, ca pe o harta, traiectoria spre casa, spre somn. Sau spre vis, spre el. Cu mâinile frumoase. Dar murdare.

     

      - Nu va suparati ca va întreb. Nu stiti cât îi ceasul?

      - Trei si un sfert, raspund tresarind usor si minunându-ma de abordarea neasteptat de comuna. Aproape ca uitasem de femeia asta. Îmi mototolesc ciorna si o ascund în buzunarul de la piept. Pe partea cealalta a foii observ un text pe care nu stiu de unde-l aveam si pe care inca nu-l citisem.

      - Vreau sa va rog ceva. Pe unde sa merg? Eu trebuie sa ajung la Fabrica de Bere .

      - Se poate si pe-aici, dar ai ajunge mai repede pe stradutele acelea de lânga parc.

      - Nu. E întuneric si mi-e frica.

      - Atunci vino cu mine mai încolo si de la Primarie o iei în dreapta pe Memorandumului . Pe acolo e luminat. Dar nu esti din Cluj? îi acord în sfârsit atentia urmaritoarei mele, pe care de multi pasi încoace, o astepta.

      - Nu. Aveti o fata frumoasa.

      - Poftim?

      - Aveti o fata frumoasa.

      - Ah, multumesc, dar nu aveam nevoie de un compliment acum. Sincer. Asta e chiar fara importanta

      - Nu.

      - Te asigur ca da! o fixez eu pe un ton grav, apasat.

      Are un chip nefiresc de alb sau o fi probabil contrastul culorii parului cu pielea. Dar trasaturile fetei îmi par nu tocmai placute. Aspre si cioplite, parca. Hainele pe ea sunt tot negre, sifonate, dar de un negru pana-corbului. Parul nu îi e încâlcit, abia acum observ, ci extrem de drept cu fire groase ca niste codite Afro, îndoindu-i-se tepene sau ca niste paie, pe spate. O clipa am apucat sa o zaresc rostind ultimele silabe. Între buze mi s-a parut ca-i vad un hau întunecat. O iluzie a umbrelor noptii, probabil, iar ochii îi erau de un negru incontestabil.

      - Acasa mergeti, nu?

      - Acasa. Dar mai întâi trebuie sa intru mai sus la un bar sa vorbesc cu cineva, îi spun, de frica sa nu se auto-invite la mine. Pare foarte hotarâta sa ma urmeze, iar Fabrica de Bere , constat cu parere de rau ca e doar un pretext de a intra în vorba cu mine. Îmi doresc sa ma fi înselat, însa femeia nu pare interesata de traseul pe care i l-am indicat, ci doar de mine. Mi se pare putin neobisnuita starea aceasta de spaima noaptea, pe strazi, pe care încep sa o simt si pe care n-am mai avut-o niciodata. Simt miros de mucegai.

      - Esti în doliu? sparg tacerea.

      - Sunt din Alba. Mi-au murit parintii într-un accident.

      - Îmi pare rau, ma las pe moment înduplecata. Din Alba? Asa se explica faptul ca esti atât de alba? îmi scapa mie, de data asta, cu scepticism. De fapt nu prea pot sa cred nici un cuvânt din ce-mi spune.

      - Sunt din Alba, repeta pe aceeasi intonatie, de parca ar fi simtit ca nu m-a convins. Nu va notati adresa mea? Poate îmi faceti o vizita. Mi-au murit parintii într-un accident.

      Treaba cu parintii pare un bun motiv de a se lega de oameni. O metoda de a cersi. Acum astept sa-mi ceara bani, pentru ca probabil o fi o cersetoare sau mai stiu eu ce Culmea, chiar si în astfel de momente tot la el ma gândesc. O privesc discret si-mi vine în minte, el. Si parca nu mi-e mila de ea, cu toate ca îmi marturisise un lucru înspaimântator. Pur si simplu nu m-a convins. Poate din cauza tonului ei, egal, liniar. Ma deranjeaza cumplit si nu-mi e deloc simpatica prezenta asta cu aspect neglijent, chiar straniu, judecând dupa culoarea pielii. Dimpotriva, ma irita, dar îmi dau seama ca daca o fi o infractoare, îi pot controla gesturile mult mai bine, vorbind cu ea, decât lasând-o sa vina în urma mea. Mâna care iese de sub haina sifonata e la fel de alba si într-adevar în gura se prefigureaza un hau imposibil de umbros. Sunt chiar tulburata, câteva clipe ma trec fiori reci. Fara sa vreau ma surprind gândindu-ma din nou la el. Îl simt. O privesc din nou. Acum mi se pare chiar hidoasa, cu privirea neant si vorbele iesindu-i dintr-un spatiu închis, negru. Tremur din tot trupul. Ajungem în dreptul Maimutei plângatoare , restaurant pe care-l crezusem deschis. Constat ca nu e nici o urma de lumina si zarurile sunt trase. Întram pe Memorandumului si ne oprim la colt la Dacia Felix .

      - Uite, aici e Primaria, îi arat fetei privind ceasul si ornamentele de pe fatada. Ramân o clipa cu ochii atintiti pe globul pamâtesc cautând orientativ locul în care ar putea fi el. Daca mergi în jos, ia-te dupa liniile de troleu! Ai sa ajungi cam la un kilometru de mers, exact la Fabrica de Bere . Pe dreapta. E încolo, si îi arat drumul spre cartierul Manastur. E luminat, uite si e si politie prin preajma

      - Nu.

      O privesc tulburata, îmi dau seama ca femeia vorbeste serios. Nici vorba de Fabrica de Bere . Singura ei dorinta pare acum sa ma urmeze peste tot. Ma gândesc, instinctiv la el. Dar nu mai simt nici un fel de premonitii. Ezit câteva secunde. Ea se opreste, asteptându-mi reactia. Aproape ca n-o mai pot privi. Mi se pare de-a dreptul hidoasa, înspaimântatoare. Gândurile mi se învalmasesc unul peste altul, e si oboseala si nu mai pot lua o decizie cât de cât avantajoasa pentru mine. Vreau sa scap de ea.

      - Pe dumneavoastra cum va cheama?

      - Rhona.

      - Aveti o fata frumoasa, îmi spune pe acelasi ton cu o voce parca gâlgâind a lichid

      Nu mai suport. Sunt într-adevar cuprinsa de panica. Totusi, în clipa în care mi-am rostit numele am simtit un fel de cutremur pozitiv în mine. O zbatere pe care o simt si acum, probabil e o reactie a identitatii mele. Un eu latent dar prezent în mine, care parca s-a trezit si mi-a raspuns prezent la apel. Acum simt ca suntem doua: eu si vocea mea, alaturi de mine. Sau vocea mea iesind din mine. Alaturi e doar femeia asta îngozitoare. Îmi amintesc pe loc de casa si de familie. De credinta mea puternica. Era cât pe ce sa-mi pierd firea si întrebarea ei picase tocmai la momentul oportun. Parca începe sa ma lase, usor, panica. Acum stiu si simt ca mai am foarte putin de mers si ca nu mai am ce sa patesc. Pentru ca n-o sa mi se întâmple nimic rau, niciodata, atâta timp cât sunt în drumul spre casa! E putin straniu. Adeseori m-am asemuit unui anumit tip de animal care nu poate fara un loc al lui. Care nu poate muri decât acasa. Rhona, un animal asemanator elefantilor care merg sa moara în cimitirul lor. Rhona, sunt ca si somonii care înoata contra apei, desfigurati si batrâni pâna la locul unde s-au nascut. Ca broastele testoase, întoarse la locul în care au înotat pentru prima oara si mor pe malul marii alaturi de sute de broscute abia iesite din oua. Sau, mai bine zis, Rhona si cochilia, melcul, mealca, mimoza. Rhona, sunt ca un copac pe care nu-l poti smulge Ah, nu! Nu, nu mai sunt copac! Stiu sigur ca n-am sa patesc nimic cât timp ma voi îndrepta spre casa. Spre locul în care eu sunt eu, stapâna mea. Locul unde ma încarc cu putere, cu mine, cu dragul si dorul pentru ai mei, de casuta mea. E crezul meu. Ca un fel de glas al sângelui, poate, mai puternic decât soarta. Gândul pozitiv. Zâmbesc. Îmi amintesc ca toate întâlnirile mele erau la Croco , locul pe care îl puteam privi de pe fereastra. Acolo ma simteam eu bine. Acolo, aproape de casa. Dar el? El ar putea sa-mi faca vreun rau vreodata? Ar putea? Stiu, cu el nu e glasul sângelui, dar e aceeasi daruire. Ar putea sa-mi faca vreun rau? Nu, nu, nu, îmi spun, desi unul dintre gânduri se suprapune peste ce-mi spun eu si zice altceva. Dar îl opresc, spunându-i de trei ori, nu.

      - Am crezut ca sunteti un avocat. Cu geanta asta, asa pareti. Aveti o fata frumoasa.

      - Nu sunt avocat.

      - Am crezut ca sunteti

      - Ma ocup cu nimicuri, daca vrei sa ma întrebi. Un fel de nimicuri din care nu ies bani! încerc eu sa ma strâmb într-un zâmbet cu subînteles, ca nu cumva sa-mi smulga geanta din mâna, sau sa nu creada ca ar avea ce fura de la mine. Uite de-asta umblu pe jos, la asemenea ora târzie.

      - Nu.

      Traversez si o iau pe sub tunelul din crengile teilor scapati ca prin minune neciuntiti în primavara asta, de pe Sincai . E ceva mai întuneric, pe-aici, dar copacii au frunzulite vernil pe trunchiuri negre si-mi place sa-i privesc de jos, dinspre tulpina. Asfaltul, aproape ca s-a zvântat de tot de ploaie, iar eu sunt mult mai linistita. Decid sa ocolesc totusi, adica sa nu merg acum direct acasa pentru ca fata cea alba venea alaturi de mine în loc sa-si vada de drum spre Fabrica de Bere . Si chiar voiam sa scap cumva de prezenta ei, înainte de a ajunge acasa. Din nou ma apuca spaima. Ma apropii cu mari emotii de casa. Stiu ca trebuie sa am acolo un mesaj. Trec pe lânga poarta mea unde privesc o clipa intrarea si vad într-adevar un semn urias de la el. Nu-mi vine sa cred, desi ma asteptam oricând la posibilitatea asta. Privesc din nou. E un raspuns. Sunt sase scânduri uriase din lemn pe poarta de sticla, care-mi opresc intrarea. Si sunt dispuse astfel: || |_|. Izbucnesc în plâns. Mai privesc o data ca sa ma asigur. Vad acelasi lucru. Nu ma mai pot abtine. Traversez si fata vine dupa mine. O iau spre Clinicilor . Acum chiar nu mai pot gândi nimic limpede. Acum, sunt cu-adevarat disperata. Si mai ales pentru ca nu pot întelege, de ce?

      - Aveti o fata frumoasa.

      - Taci o data! îi strig, realizând ca vorbele ei sunt doar rostite, fara sa aiba vreun temei.

      Încerc sa-mi limpezesc gândurile. Pentru început îmi dau seama ca ea trebuie sa fie aici cu un motiv. Nimic nu poate fi întâmplator. Acum e prezentul, timpul care se întâmpla. Acum trebuie sa iau o decizie importanta. Sa o opresc cumva pe aceasta fiinta. Sa scap de ea. Dar pentru asta trebuie sa înteleg ce e cu ea si de unde a aparut? Realizez ca trebuie sa fac un gest important. Adica, sa-mi înving fiorii si sa o privesc cu atentie. Ma opresc în fata Casei de Cultura a Studentilor, unde e mai multa lumina si o examinez cu atentie, urmarindu-i în detaliu trasaturile fetei. Pâna atunci nu-mi concentrasem atentia asupra ei, ci ma gândisem mereu la el sau la casa. Îmi dau seama ca n-a rostit decât câteva replici. Si acelea repetate, mereu pe acelasi ton. E adevarat, în context, dar trebuie sa fie un motiv pentru care ea le repeta. Abia acum intuiesc de ce e atât de alba, dar nu-mi vine sa cred. Fiecare contur al trasaturilor ei e trasat fin cu dungi de umbra neagra. Chiar si conturul fetei îi e negru. Nu pare a fi om si în acelasi timp nu pare a fi altceva decât om. Seamana mai degraba cu un demon alb. Situatia pe care o intuiesc în sfârsit, ma înspaimânta. De data asta, nu ea, fiinta alba, ma îngrozeste, ci întâmplarea în sine, ceea ce se iveste din ceata care ma stapânise pâna acum. Nu-mi mai simt picioarele, sunt înghetata. Muschii bratelor, ai palmelor, degetele si tot trupul mi se încoarda. Ma uit in ochii ei. Acel negru de tus al nu-mi mai poate spune nimic. Cu toate acestea, privind în haul din ei, percep exact de unde vine ea. Acum zâmbesc larg, ma cuprinde primul râs sanatos în noaptea asta. Prima descarcare nervoasa pe care o simt. Dar trupul îmi ramâne imobil, cu toti muschii tensionati. Îmi dau seama ca intr-adevar sunt privita de sus, condusa. Scrisa. Ma întreb pentru o secunda daca si eu arat ca ea: o fiinta alba, schitata în tus.

      Ma uit instinctiv, la ceas. E 3 si 25. În noaptea asta trebuie sa se întâmple ceva! repet gândul ca pe un refren spasmodic, nebun. Probabil nici nu va mai dura mult. Ma astept la orice. Acum ma obsedeaza acele scânduri puse în poarta mea sub forma acelui nu urias. Ma mira faptul ca mi-a luat destul de mult timp pâna sa recunosc replicile acestui personaj! Preluat si condus acum, de el. Încerc sa-mi amintesc cum era ea, scrisa de mine. Mai bine zis, ce urma sa faca. Culmea e ca nici macar nu era un personaj important, însa daca stau sa ma gândesc era usor de manipulat si de trimis în câteva fraze, acolo lânga mine, adulmecând urmele lui de tus, de pe drum. Acum chiar nu ma mai sinchisesc de ea. Dar eu nu mi-am imaginat-o atât de urâta. Nu mai am ce face decât sa astept sa vad ce mi se întâmpla si cum voi iesi de aici. Toate astea s-au întâmplat, pentru ca eu l-am lasat sa-mi scrie zilele. Ar trebui sa-mi fie bine, dar simt ca delirez. Însa toate se leaga, încet, încet. Înaintam pe Clinicilor . Trecem pe lânga un gard plin cu liliac îmbobocit. În dreptul Policlinicii ne oprim amândoua. Reusesc pentru o clipa sa ma privesc în parbrizul unei masini parcate. Doamne! Sunt chiar eu, asa cum ma stiu, palida, e-adevarat, dar eu, în carne si oase, fara contururi tusate. Cu toate astea, o clipa am regretat ca nu sunt si eu ca ea. Doar un personaj, o himera de tus, manevrata de autorul ei. De fapt nici nu stiu daca trebuie sa binecuvântez sau sa blestem întâmplarea. Sunt cu totul pe mâinile lui, dar voi afla, simt, cât de curând, ce mi se va întâmpla în toata nebunia asta. Adevarul e ca l-as fi vrut pe el aici si nu o himera îngrozitoare de sex feminin. Un surogat penibil.

      - Parintii mei au murit într-un accident, repeta, personajul.

      Acum nu mai am nici o îndoiala ca ea nu ar fi cea pe care o banuiesc a fi. Sau ca ceea ce se întâmpla acum nu e scris de el. Nu sunt eu cea care priveste de sus, scriind, manipulând, ci el. Pentru ca eu i-am dat voie sa faca asta. Si i-a fost usor pentru ca si eu eram în acea ciorna, un personaj-narator. E limpede, de ce nu mai reusesc sa o coordonez pe aceasta fiinta-himera. Daca eu as fi autorul a ceea ce se întâmpla în acest moment ea ar fi trebuit sa ma asculte, atunci când i-am spus pe unde sa mearga spre Fabrica de Bere . Trebuia sa ma asculte! Îl simt pe el pe undeva prin întunericul ochilor ei si ma cuprind emotii puternice. Ne rasturnam pasii in continuare pe Clinicilor pe sub crengi înflorite de liliac. Ma gândesc o clipa la biata ciorna, cum o fi aratând acum? Hârtia, trebuie ca poarta un alt scris de la momentul fugii mele de pe Baritiu pe Daicoviciu , atunci cand m-am desprins de sinele tramvaiului. Da. Acolo cred ca m-am pierdut de mine, lasându-ma scrisa de el. Si ce ciudat îmi pare, pe dinauntru sunt eu, chiar eu. Dar pe dinafara probabil ca ma misc dupa cum ma scrie. Si sunt aici, în carne si oase, sunt chiar eu. Zâmbesc. Traseul scris de mine ar fi fost spre casa. Acum înteleg de ce îl simt mereu. Iar legatura dintre mine si el e femeia asta alba, mesager, care trebuie sa-mi spuna ceva. Sau nu. De spus, si-a spus replicile, absolut banale, înseamna ca trebuie sa-mi faca ceva. Un personaj! Îmi vine sa plâng din nou, dar ma abtin din toate puterile. Îmi dau seama ca între noi n-a mai ramas decât un personaj. Trebuia sa-mi dau seama mai repede. Numai gândurile nu mi le poate manipula. Poate de aceea mi-e atât de rau, miscându-ma dupa cum ma conduce o alta mâna. Dar pe el îl las sa-mi faca orice, sa ma poarte pe unde vrea. Cred ca da, cum ziceam în poezia aceea, cred ca da! Si astept cu mare un semn din partea lui. Vreau sa înteleg ce e cu acel nu . Vreau un raspuns clar. Si sincer.

      - Nu va notati adresa mea? Poate îmi faceti o vizita.

      Ne oprim. Personajul imi intinde o foaie. Clinicilor , da, recunosc adresa. Suntem chiar aici unde ne-am oprit. În poarta spitalului motaie un portar, în rest, nimeni nu mai pare treaz în noapte.

      - Asta e adresa?

      - Poate îmi faceti o vizita.

      Fata înca ma priveste asteptând probabil comanda scrisa. Lacrimez cu zâmbetul pe buze si-i strig lui privind întunericul din ochii ei: te iubesc! Fata se apropie încet, ma atinge cu mâna stânga pe umarul drept iar cu dreapta ma trage spre ea. Ma las cu totul pe mâinile ei. Nu se poate sa ma fi mintit! Si el mi-a spus-o de atâtea ori! Chiar daca acum, nu mai am nici un semn de la el, în afara de acel urias nu de pe poarta, el nu are nici un motiv sa-mi faca rau. Doar nu suntem dusmani. Doar, ne-am iubit! Il iubesc! Te iubesc! repet stiind ca el ma va auzi. Ea e înspaimântatoare, dar înteleg ca ochii aceia sunt scrisi sa fie asa. Gura la fel, parul si hainele, la fel. Mirosul, gesturile. O privesc în zadar asteptând o modificare a expresiei schitate în tus, încremenite. Ea nici macar nu stie daca sunt femeie sau barbat. Ea nu stie nimic. Se întinde spre mine. Ma saruta. Cu buze reci. E umeda. Are gust de cerneala. Mi se face sila, îmi vine sa vars. Astept. Ea se desprinde de mine si ma priveste. Tremur. Probabil din cauza încordarii. Îmi vine sa ma sterg pe gura, dar simt în acelasi timp o caldura pe dinauntru, o durere de nedescris si un lichid curgându-mi sub sânul stâng. Personajul ramâne nemiscat. Imi dau seama ca nu simte nimic. Nu judeca, doar asteapta comanda. Cu toate astea o privesc gândindu-ma doar la el, cel care o înfiintase acolo. L-as fi vrut pe el lânga mine, si nu un perosnaj. Ar fi putut sa vina el. Asta si-a dorit? De ce, Doamne? De ce? De ce? Acasa... As fi vrut sa fiu acasa în clipele astea. Cad în genunchi. O privesc dincolo de privirea neagra. Vad un punct mic acolo. Îl zaresc. El. E el, un punct mic de tot, minuscul, cât un vârf de ac probabil. Dar ce conteaza, Doamne! L-as fi iubit si asa! Nesfârsit! Ametesc. Ea nu se clinteste. Ma prabusesc cu gust salciu de cerneala neagra pe buze si în inima.

      - Aveti o fata frumoasa.

      - De ce? apuc sa rostesc si cad cu fata pe trotuar. Portarul si un om îmbracat în portocaliu ma transporta pe o targa, alergând aproape. Din mine curge acum sânge negru, sau cerneala, sau viata, sau noaptea. Cei doi ma pun pe masa de operatie. Omul în halat alb se apleaca spre mine. Lumini puternice, lampi multiple ma orbesc.

      - Taiati-i hainele, usor de tot. Orice miscare brusca îi poate fi fatala. Nu stim cât de adânca e rana si unde e înfipta arma.

      - Taiat! Ei, Doamne! Ia uite ce arma alba! Un stilou vechi!

      - Da. Vezi caut-o de acte, sa vedem cine e si ce-i cu ea? Dar cât o fi ceasul ca adormisem?

      - Aproape trei jumate. Sunt multe hârtii pe-aici. Are adresa noastra în mâna. Da. Rhona Romcea se numeste.

      - Cine a gasit-o?

      - Vasilica, portarul. Credeti ca a vrut sa se sinucida?

      - Nu. În nici un caz! Ar fi fost greu sa-si împlânte stiloul, în pozitia asta. Vasilica! Vino putin! Cum era femeia?

      - Pai, era cazuta si în mâna dreapta tinea geanta asta deschisa. Nu a vrut sa se sinucida, va spun eu, precis. La colt am vazut o alta femeie îmbracata în negru aproape fugind. Dar eu m-am oprit la fata sa-i dau primul ajutor. Saraca! O fi avut bani în geanta

      - Si ce mai are în geanta?

      - Niste hârtii scrise.

      - Ia citeste-mi acolo ceva.

      - Dar sunt ciorne, asa par. Ceva literatura. Nu e ceva scris de la cap la coada.

      - Nu conteaza. Eu ador literatura. Când am fost ceva mai tânar am participat la cenacluri literare si am scris si eu vreo 5 poezii. Hai, spune!

      - O citesc pe asta pe care o purta în buzunarul de la piept. Dar o sa-si revina, domnule doctor?

      - O sa-si revina ea pâna la urma. Acum banuiesc ca e putin traumatizata, doar e si normal. Uite si acum e perfect constienta. O sa ramâneti cu o cicatrice cam urâta, ca un fel de tatuaj negru în zona pieptului. A inimii. Si sa va îngrijiti mai mult, domnisoara. Sa nu mai umblati noaptea, ca apare câte un personaj din asta si va omoara asa putintel. Vârful penitei v-a patruns pieptul pâna la inima. Vindecarea fizica va dura o luna probabil. Ehei, vindecarea sufleteasca, se spune ca dureaza mai mult. Cica îti trebuie ca sa te vindeci, cel putin jumatate din timpul investit într-o relatie, de iubire sau de amicitie... Vasilica, zici ca agresorul era o femeie?

      - O femeie, domnu doctor, am vazut-o cu ochii mei. Statea în fata ei privind-o. Asta era pe jos, zacea într-o parte. Atunci am strigat si am fugit spre pacienta. Înainte sa o ridic, i-am închis geanta. Pe loc, femeia cealalta, a disparut.

      - Cum a disparut?

      - A disparut pur si simplu ca si cum s-ar fi topit.

      - Da, da, o fi disparut în geanta. O fi fost un personaj iesit de acolo mai Vasilica.

      - N-am zis asta domnule doctor, ca nu-s bolund la cap. Am atipit putin, asta-i adevarul.

      Si n-am prins momentul. N-am vazut decât ca s-o cam evaporat femeia. Apoi, mai multe, nu stiu

      - Am oprit hemoragia. Te rog, citeste-mi ciorna aceea!

      - Domnu doctor, nu cred ca-i a ei. E alt scris acolo.

      - Nu conteaza, citeste ceva, orice.

      - Bine. Zice asa:

     

      Fiul calaului si pasarea uriasa. (Varianta-poveste)

     

      Zburam calare

      pe-un fel de pasare alba, imposibil de mare. Si nimeni nu ne-ar fi stiut, eram ascunsi în tipatu-i monosilabic, mut. In fiecare clipa-i smulgeam câte o pana din aripa, ea dându-mi de pe frunte câte-un nor, îmi tot rostea fara-nteles cuvântul dor . Mai poposeam înalt pe cate-un vârf de munte, ne lepadam de semne pentru vremi carunte. Acolo sus paream de neatins, eram copil si pasare desprinsi din vis. O pinteneam pe sub aripa, unde doare si-i strapezeau din ochi lacrimi de sare. Ploua peste pamânt cu vers fierbinte, îmbalsamând durerea în cuvinte.

     

      Aceasta pasare, stiam, nu se opreste,

      decât ucisa-n aer, miseleste. Am sarutat-o pe grumaz caldut, i-am smuls o pana mare, am ascutit-o, i-am înfipt-o în spinare. Si-a-ntors spre mine ochi plapânzi, uimita: o sa cadem copilule-s ranita! Zâmbeam: o sa cadem? Ei bine, jura! (si-mi scânteiau în ochi furie, ura). As vrea acum sa calaresc pamântul, strigam, purtat de-o iapa. Biciuind cu vântul! As vrea sa ropotesc peste hotare, calcând pe verde, unde creste floare...

     

      Cadeam încet cu ea,

      strigam: ce bine! Sa nu te temi, am sa ramân în veci, cu tine!

     

      M-am ridicat întreg,

      nevatamat de pe spinare, calcându-i lesul fraged în picioare. Atât i-a fost sarmana dolofana: o pasare ucisa de o pana! In câmp cu trandafiri, de gnomi, e îngropata. Si n-am sa-i vizitez mormântul, niciodata! Ramâi rapusa, ce-mi mai pasa mie? Ia uite pe pamânt ce herghelie... Voi pintena-ntre iepe, ce splendoare! Si-am sa le-ncalec în galop pe fiecare. Calare îmi întind un brat spre nor, si nu-l ating si parc-as vrea sa zbor. Pe unde-mi esti plapânda zburatoare, as vrea sa ma înalti, calare!?

     

      Scriu pe o frunza un cuvânt ciudat,

      mi-e dor sa ma înalt în vânt curat. De alba, uriasa zburatoare, mi-e dor de noi, de-un zbor spre soare. Am înteles acum, de ce, când spunem dor , gasim o rima la cuvântul zbor .

     

      Alerg calare

      pe-un fel de herghelie, imposibil de mare. Si nici o înaltare nu ma stie, ma tropotesc între copite pe câmpie. Calatoresc cu sabia-n spinare, pe jos, târât, pe sus, calare. Gasesc în drumul meu o ciocârlie, o iau în palme si o lepad vie. Sunt un calau batrân de-acum, o aratare. Si-nca mi-e dor de ea, de noi, spre soare. N-am sa ma-nalt nicicând de pe picioare, sunt un calau batrân, de-acum, nu sunt în stare. Hei fiule, când n-ai picioare, încaleca ce prinzi si-alergi calare! Si da. Poate ca dorul doare.

      Alerg calare.

     

     

      - Of, Doamne! Vasilica, te rog cheama infirmiera de pe sectie. Spune-i ca am rugat-o sa ma ajute. Trebuie sa o curatam, pe pacienta uite saraca, toata e mânjita cu cerneala si sânge. Of!

      - Stiti ce, domnu doctor? Mie mi-e mila de fata asta. Eu chiar as vrea sa aflu de ce i-a facut femeia aceea, ceea ce i-a facut. Sa nu va suparati pe mine, domnisoara Romcea, ca v-am spus ca mi-e mila, dar asa e. Mi se pare cam nedrept, desi s-ar putea sa ma însel. Domnu doctor, nu va suparati, dar mie nu mi-a placut povestea asta. Mama lor de infractori! Eu mi-as fi dorit sa fiu politai, va spun drept si nu ma duc de-aci pâna nu aflu. Eu nu înteleg ce-o fi vrut de la pacienta. Ca bani, n-are. Prea bine îmbracata, nu-i. Atunci ce sa fie? Sa fiu al dracului daca nu aflu! Stati acolo, domnisoara, linistita ca va zic eu de ce? Asta-i stiloul?

      - Da. Deschide-l, te rog, Vasilica!

      - Aha! Ia uitati, domnu doctor. Aici e o foicica. Un mesaj, probabil.

      - Ia citeste, ce scrie, Vasilica!

      - E tot o poezie aici. Da hârtia s-a umplut de cerneala si de sânge. Nu se vede nimic.

      - Încearca, totusi.

      - Gata, domnu doctor, am descoperit motivul. Domnisoara, uitati-va la mine! Eu, Vasilica portarul de la Policlinica Judeteana stiu sa va raspund la întrebarea dumneavoastra, care ziceati catre femeia aia care va omora, de ce? . Acuma stiu ca daca poti sa crezi în ceea ce scrii si în ceea ce ti se scrie, atunci e cam periculos. Da m-am prins de figura. Domnisoara, va citesc mesajul, ca e pentru dumneavoastra. Da uitati-va mai întâi, domnu doctor, ce scrie aici!

      - Vasilica, te rog las-o sa doarma. Pacienta e extenuata. Trebuie sa se odihneasca.

      - N-o sa doarma pâna nu-i spun. Asa-i, domnisoara? Uitati ca a clipit din ochi.

      - Bine.

      - Haideti, va rog sa facem o reconstituire asa ca la Politie. Sa vada fata, ce si cum. Nu vedeti cât de mult asteapta sa-i spunem? Numai ca nu mai poate vorbi, saraca, dar asteapta Dumneavoastra domnu doctor sunteti pacienta si eu femeia în negru. Nu trebuie sa ziceti decât de ce? , cum a spus ea. Si eu fac ce a facut agresoarea. Dar spun si mesajul pe care i l-a înfipt în piept.

      - Bine, mai Vasilica.

      - Uitati-va la noi! Domnu doctor, stati asa, în genunchi. Gata. Începem reconstituirea!

      - De ce?

      - Acum mimez ca încerc sa va ucid. Dumneavoastra va prabusiti, domnu doctor, iar eu va privesc cu dispret. Repetati, va rog, întrebarea. N-ati fost destul de disperat si eu nu-mi pregatisem hârtia sa citesc rapid replica de pe ea.

      - De ce?

      - De ce? Pentru ca : Mie mi se pare ( ) ca tot ce scrii tu mie mi se întâmpla .

      Medicul se apleaca deasupra mea, îmi ia pulsul si îi face semn lui Vasilica sa taca. Sau îsi aranjeaza nasturii de la halat. Sau îsi face o cruce. Pe fereastra deschisa pe jumatate intra un vânticel de mai. Ramurile copacului arunca în salon o mâna de cirese negre. Portarul rupe din calendar luna iulie si medicul completeaza într-un registru data nasterii mele: august, 73. Copacul freamata greu, scuturându-si chiar si frunzele vestede în salon. E liniste si lumina. Calendarul se opreste din ruptul foilor la noiembrie, luna prezisei mele vindecari. E tot mai multa lumina. Din ce în ce mai multa. Nu ma mai doare nimic. Acum pot sa dorm. E prea multa liniste, totusi. Si lumina aceasta care se lasa peste mine, seamana cu un cearsaf alb. Sau cu dimineata ivita dintr-o noapte zbuciumata. Sau cu o uriasa coala alba, imaculata. Înca nescrisa. Mi-e din ce în ce mai somn. Sigur ca da, în noaptea asta, trebuia sa mi întâmple ceva. O lumina, o dimineata, un cearsaf peste mine sau o coala nescrisa. Acum e prezentul. Aici sunt eu cu gândurile mele. Am sa-mi închid fereastra, geanta, ranile, am sa ignor ploaia, sinele, ceasul, noptile, aerul, dorul, candoarea. Am sa ma închid de tot pe dinauntru. Esti mic. Atât de mic încât nu stiu daca am sa te mai zaresc vreodata. Acum înteleg de ce stateai ascuns. De ce n-ai venit tu sa-mi lasi un semn macar, iubitule. De ce mi-ai înfipt în piept mesajul prin intermediul unei fiinte anoste. Ca nu cumva sa aflu ca esti mai mic decât o picatura de cerneala în ochii unui personaj. Nici macar asta n-ar fi contat, îti spun, probabil, ultimele cuvinte, în gând. Caci gândurile nu mi le poti controla! Si n-ai fi reusit asta niciodata. Sunt ale mele! Atât mai am: gândurile. Si ele, pe mine. Cred ca e trei si jumatate, noaptea. Simt aceasta ora în mine. Acum am sa-mi las pleoapele grele sa cada unele peste altele. Acum nu vreau decât sa dorm. Caci misterul alb care m-a acoperit, îl voi dezlega, poate, alta data. Sau în alta viata. Sau atunci când îmi voi deschide ochi. Daca am sa-i mai deschid vreodata.

© Copyright Deliu Stejan
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online