evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Îmbrățișare  -  Drumul spre (II)  -  Gustul libertăţii  -  Meduza (X)  -  Fortul  -  Coconul  -  Luminile oraşului XXXI  -  Novicele  -  ªahul de duminică  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (I)  -  Cyborg story  -  Omega  -  Viziune  -  Zona 25  -  Ziua în care pământul s-a oprit  -  Strada inocenţilor  -  Castravetele  -  Pasomii  -  La lumina...  -  Fălci însângerate  -  Homus trolEIbuzus  -  Rapsodia  -  Între două lumi  -  Transcendere  -  Luminile oraşului XXXIII  -  Supravieţuitorul  -  O şansă pentru câţiva  -  Caseta pirografiată  -  Îngerul cenuşiu - Gabrielle  -  Ignis  -  Fata mării, Poliana  -  Pierderea  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (VI)  -  Corabiile lungi  -  Începutul  -  La vânatoare da "Eilian"  -  Kamikaze  -  Luminile oraşului XXV  -  Vinerea Rozinelor Timpurii  -  Cristerra  -  Exterminatorul  -  Eu, Singularul Absolut  -  Ultima frunză  -  Aniversarea  -  Lacrimi de stea  -  Umbra  -  Scrisoarea  -  Ankirah  -  Engel  -  Vară cu ciocănitori


Mărire şi decădere

Valentin Stoian



Publicat Sâmbătă, 16 August 2003, ora 10:05

       -Misca-te odata, tradatorule! striga gardianul catre mine în timp ce ma împinse pe culoarul murdar al închisorii catre camera care avea sa fie celula mea în ultimele zece zile ale vietii mele. Vocea sa suna aspra, aproape plina de ura, iar ochii sai exprimau dispretul profund pe care probabil ca îl simtea fata de mine. Modul cum se purta dovedea ca ar fi fost foarte bucuros sa fie cel care o sa îmi puna streangul de gât de azi în zece zile, cel care avea sa traga maneta care avea sa ma trimita pe lumea cealalta.

      Peretii culoarului erau plini de igrasie, iar picaturile de apa cadeau peste tot din tavan. Daca si celula mea avea sa fie asa probabil ca voi muri de vreo boala înainte sa fiu executat în fata multimii care nu dorea altceva decât sa îmi vada ultimele zvâcniri ale trupului muribund atârnat în streang. La urma urmei le furasem cea mai scumpa iluzie pe care o aveau, era normal sa fie asa. Si la urma urmei nici nu îmi parea rau.

      Am trecut pe lânga o fereastra si pentru o clipa am putut vedea imensele cladiri, (poate într-o alta epoca o cladire cu 25 de etaje ar fi fost normala), parasite, fara urma de viata, ruginind abandonate la marginea marelui oras, cladiri în care nimeni nu mai locuia deoarece nimeni nu mai stia cum sa le întretina. Geamurile sparte, sipcile de metal pline de rugina, tencuiala cazuta, acoperisurile sparte, toate aminteau de o epoca în care probabil ca omenirea atinsese culmi ale tehnologiei pe care noi nici nu mai putem sa ne o imaginam, dar si de decaderea cumplita pe care o suferisem. Decadere la care si eu contribuisem probabil cu un pas, reinventând oarecum o parte din ceea ce ne adusese aici.

      Blestemele gardianului continuau în timp ce ma împingea tot mai tare de la spate. Acesta deschise o usa si intraram pe coridorul de celule unde am fost întâmpinat cu alte blesteme de la detinuti. Pâna si ei ma urau. Am mers mai departe ignorându-i, catre celula umeda si mica de la capatul holului, celula condamnatilor la moarte. Zdrentele care le aveam pe mine începeau sa ma roada si sa îmi provoace mâncarimi, iar gândul ca probabil nu le voi schimba în urmatoarele zece zile nu facea nimic pentru a atenua neplacerile. Funia cu care îmi erau legate mâinile imi rodea pielea facându-mi urme sângerii la încheieturi, dar nimanui nu îi pasa acum de asta. Înca îmi mai aduc aminte de vreme când totul era altfel. Mergeam în tacere spre celula în care aveam sa îmi petrec putinul timp pe care îl aveam de trait pe lumea asta.

      Spre deosebire de zdrentele mele, gardianul purta uniforma rosie cu galben, impecabil ordonata, a Garzilor acoperita de armura facuta din fier, care stralucea la lumina becului minuscul de pe culoar. Coiful ascutit pe care acesta îl purta îi ascundea o parte din fata lasând totusi sa se vada niste trasaturi dure. La sold avea o sabie lunga, pe mânerul careia tinea mâna de când ma luase în primire. O singura miscare gresita si sabia ar fi iesit în mai putin de trei secunde pentru a se înfige în corpul meu, pentru a-mi varsa sângele, lucru care probabil ca ar fi fost una dintre cele mai mari realizari ale gardianului. Dar, asa cum fusese învatat, asculta ordinele supus si se abtinea sa îmi faca de petrecanie. Avea sa primeasca ceea ce dorea de azi în zece zile.

      Culoarul celulelor era îngust cu câte sapte astfel de încaperi pe fiecare parte, în care erau tinuti prizonierii care comisesera cele mai groaznice crime. De pe ambele parti se auzeau voci care strigau "Moarte tradatorului!" sau "Scoateti-i ochii!" sau "La moarte cu el". Ajunsesem deja în dreptul celei de-a cincea perechi de celule cînd ceva ma lovi în ochi cu o forta destul de mare. Durerea pe care mi-o provoca paru sa îi întarâte pe ceilalti care începura sa arunce la rândul lor cu obiecte de metal în mine,obiecte ascunse în celulele lor. Pe fata începura sa îmi apara firisoare de sânge , dar mersei mai departe încecând sa ignor totul. Daca as fi fost în locul lor probabil ca as fi facut la fel.

      Ajuns la celula mea, celula celor care nu mai aveau mult de trait, gardianul ma apuca de brat si ma împinse înauntru cu putere, astfel încât cazui pe salteaua de paie care urma sa fie patul meu.

      -Asta e locul tau! Asa sfârsesc tradatorii, striga el satisfacut în timp ce trântea usa. O parte din mine vroia sa îl apuce si sa îl dea cu capul de toti peretii sau sa înfiga o lance în el, dar alta parte stia ca alti oameni probabil ca patisera mult mai rau din cauza mea, asa ca asta era doar o mica parte a ceea ce meritam. Mi se pare surprinzator cum aceasta a doua parte a mea devenise atât de puternica în ultimul timp, dupa o perioada de absenta îndelungata. Zgomotul metalic al usii care se închidea si al cheilor din broasca ma facura sa realizez inevitabilitatea soartei mele, soarta ce avea sa se sfârseasca pe un esafod în fata întregii omeniri. Toata omenirea avea sa asiste la executia mea, executie care avea sa dovedeasca odata pentru totdeauna ca cei care fac greselile care ne-au adus în situatia asta sunt pedepsiti exemplar, ca oamenii nu sunt niste animale mânate de dorinte de putere si de instincte primare, catastrofa omenirii de acum doua generatii ne-a facut sa evoluam spre ceva mai bun decât vechiul Homo sapiens. Când o spun asa parca îmi vine sa o si cred.

      Celula mea este o încapere ca celelalte, lunga de trei metri si lata de doi. Peretii sunt de piatra simpla fara nici un fel de decoratii, la urma urmei ce nevoie are un condamnat la moarte de frumusete. Pe la colturile superioare apa se infiltreaza în continuare în pereti, iar jos se pot vedea garile pe care soarecii le-au sapat în piatra, desi nu îmi pot imagina cum. În mijloc se afla câteva paie pe care trebuie sa dorm, desi nu fac mare lucru pentru a diminua taria pietrei reci de dedesubt. Nu exista nici o fereastra, astfel ca nici activitatea privitului pe geam nu îmi este permisa. O mica toaleta mizera se afla în unul dintre colturi, toaleta care a fost folosita se pare si de soareci. Becul din celula lumineaza anemic, la fel ca tot ce merge pe baza de electricitate în zilele noastre. Mica moara de apa a închisorii de abia produce energie pentru încalzire, iar multa lumina pentru prizonieri este considerat un lux nepermis . Parca toate conditiile sunt facute pentru a îmi dori sa mor, pentru a privi executia care ma asteapta ca o eliberare nu ca o pedeapsa.

      -Vino la gratii! se aude vocea gardianului. Ma conformez si odata ajuns acolo acesta îmi ordona sa scot mâinile afara. Dupa ce fac si acest lucru scoate sabia din teaca si îmi taie legaturile de la mâini, eliberându-mi încheieturile sângerii. Apoi, cu o sila aproape evidenta scoate din micul sac pe care îl avea sub uniforma cele doua obiecte pe care le cerusem ca ultima dorinta a condamnatului la moarte, conform traditiei. Pâna si în cazul meu judecatorii se hotarâsera ca merit sa fiu tratat cu macar atâta omenie. Un caiet si o pana de scris, obiecte cu care inentinez sa câstig batalia cu istoria chiar daca am pierdut-o pe cea cu ziua de azi, sa îmi explic actiunile posteritatii care probabil ca ma va întelege. Asta în cazul în care actuala conducere nu decide ca ce am scris eu are caracter subversiv si ordona arderea sa. Dar, am reusit sa aranjez cu câtiva oameni care înca nu m-au respins sa aiba grija sa fie pastrat jurnalul meu cu orice pret.

      Gardianul arunca caietul pe jos apoi pana si apoi calimara de cerneala cu o lipsa de chef totala. Si-a facut datoria si acum probabil ca se va întoarce la casa sa din lemn unde îl asteapta o sotie si o gramada de copii. Alt gardian, de data aceasta din garda închisorii va veni sa pazeasca celulele. Nu este nevoie ca un membru al Garzii, cei mai buni soldati ai vremii sa pazeasca un tradator, chiar daca e un tradator mare. Oricum nu am unde sa fug, închisoarea mea este la marginea Pustiului. Iau pana în mâna, o umezesc de cerneala si deschid caietul. Asadar sa începem.

     

     

      Draga cititorule al viitorului, cel care gasesti acest jurnal. Doamne sper sa citeasca cineva ce am scris aici! Permite-mi sa ma prezint: ma cheama Mihail Entoro, fiul lui Trakor si al Elenei. M-am nascut in anul 50 D.M.(Dupa Molima), deci la momentul în care scriu aceste rânduri am aproape 40 de ani, vârsta la care am realizat mult mai mult decât altii, dar am si pierdut imens mai mult decât majoritatea oamenilor. Poate ai citit numele meu în cartile de istorie, daca nu s-a decis la nivelurile cel mai înalte ca pâna si de acolo sa fiu sters. Probabil ca am fost înfierat si prezentat ca cel mai mare tradator pe care l-a cunoscut omenirea dupa molima, ca Virusul reîncarnat. Chestia este ca oamenii care au scris aceste lucruri despre mine s-ar putea sa nu se fi înselat chiar asa de tare. Dar, totul va fi explicat mai târziu. Sa începem cu începutul.

      M-am nascut într-o casa saraca cu opt copii, eu fiind al saselea. Casa noastra nu avea mai mult de trei camere în care trebuia sa traim cu totii. Parintii mei faceau ceea ce faceau majoritatea oamenilor dupa Molima, încercau sa adune cât mai mult din cladirile abandonate în care traisera odata oameni, cladiri ce înca mai tineau diverse metale pretioase sau lemne care ar fi putut ajuta la constructia caselor, sau bucati uriase de beton sau diverse alte lucruri pe care doar cei batrâni stiau sa le foloseasca. Este surprinzator cât de putin din cunostintele omenirii au supravietuit Molimei.

      Cert este ca eu si fratii si surorile mele ne petreceam zilele jucându-ne în noroaiele din spatele casei, vânând diverse animale care puteau fi mâncate sau ajutând vecinii la cultivatul câmpului. Parintii mei erau saraci si nu aveau decât foarte putin pamânt si acela aflat atât de aproape de pustiu încât era aproape nearabil. Tata era un om extrem de preocupat sa ne asigure hrana zilnica, lucru care îl facea irascibil si stresat. Arata cu aproape 20 de ani mai batrân decât era în realitate din cauza grijilor zilnice. El ne-a învatat cum sa tragem cu arcul sau sa aruncam o sulita într-un iepure sau o caprioara.

      Visul meu cel mai mare în copilarie a fost sa traiesc ca unul dintr oamenii dinaintea Molimei, sa am o casa numai a mea, lumina electrica si apa curenta. În 50 de ani instalatiile de canalizare si de filtrare a apei cazusera în ruina, astfel încât toata copilaria mea nu m-am spalat decât cu apa scoasa din fântâna si am folosit o groapa în pamânt acoperita cu un scaun gaurit ca toaleta. Am reusit atunci când aveam zece ani sa fiu invitat la unul dintre vecinii mai bogati, care reusise sa îsi plateasca oameni sa îl faca canalizarea si sa îi instaleze o moara de apa pentru electricitate. Acolo am vazut pentru prima data miracolul luminii electrice, miracol care m-a urmarit tot restul vietii mele. Tot acolo vecinul, pe care îl ajutasem timp de o luna de zile la încarcatul lemnelor pentru iarna, m-a lasat sa fac un dus cu apa cald care mi s-a scurs pe trup încontinuu. Îmi aduc aminte ca mi-am dorit sa nu mai plec niciodata de acolo, sa ramân vesnic sub jetul de apa care îmi îndeparta toata mizeria de pe corp. Mi-am dorit ca toti oamenii sa aiba parte de asa ceva, sa fac ceva pentru ca sa îi ajut. De atunci acesta a fost dorinta mea puternica mult timp.

      Cea mai placuta amintire a copilariei mele si cea care mi-a insuflat visul mai sus mentionat sunt povestile pe care mi le spunea bunicul meu, seara înainte de culcare. Avea un aer blând, iar fata sa era acoperita de o mustata alba continuata de o barba lunga de aceeasi culoare si niste plete pâna peste umeri. Ochii sai radiau bunatate, dar în anumite momente se putea citi în ei taria otelului si lipsa de mila a animalelor de prada. El, bunicul meu era unul dintre ultimii oameni care supravietuisera Molimei, oameni care chiar îsi mai aduceau aminte cum fusese viata înainte de acel an teribil în care omenirea cazuse atât de mult. Povestile sale se refereau la viata de dinainte precum si la anii imediat urmatori Molimei.

      Bunicul meu fusese un om neimportant angajat la o fabrica uitata într-o tara a carui nume nu si-l mai aduce aminte nimeni. Avusese un apartament într-un bloc de locuit, o masina (gândul la o caruta care se propulsa singura înca ma lasa cu gura cascata) si câtiva bani pusi deoparte. Placerea sa cea mai mare era sa mearga în fiecare an la mare, alt cuvânt pe care trebuia sa mi-l explice, nu vazusem niciodata o apa mai mare decât lacul de la marginea orasului, împreuna cu bunica si câtiva prieteni sa înoate sa stea la soare si sa dea pe gât mai multe beri decât îi placea bunicii sa vada. Cu alte cuvinte dusese o viata destul de simpla pâna în momentul în care soarta îl alesese sa fie unul dintre cei cae sa duca mostenirea omenirii mai departe.

      Povestile sale despre Molima erau vagi deoarece nu fusese în centrul evenimentelor ci mai degraba la periferia lor. Dar, din ce am reusit sa înteleg a reiesit faptul ca o natiune mare din vest se luptase cu o natiune mai mica din est (termenul de natiune înca îmi este vag, nici acum, dupa atât timp nu reusesc sa înteleg cum omenirea a avut odata mai multe conduceri, toata viata mea am stiut ca conducerea întregii omeniri se afla în Centrala) si ca ambele parti luptasera necinstit. Dar, natiunea mai mica avusese niste oameni care fabricasera Virusul, un instrument de ucis extrem de puternic, care intra în organismul tau, statea acolo cinci sau sase zile, timp în care se înmultea si se transmitea cu o viteza uluitoare la alti oameni, apoi ucidea fara mila. Virusul fusese împrastiat în câteva aeroporturi de unde se raspândise în întreaga lume. Atunci când ajunsese la partea cu aeroportul, bunicul a trebuit sa îmi explice cum calatoreau oamenii înainte de Molima, zburând prin aer în niste aparate care semanau cu pasarile. Întreaga noapte de dupa aia ma visasem zburând cu aripi în loc de mâini si cu un cioc în loc de gura. Apoi, natiunea mare se razbunase, aruncând cele mai puternice arme asupra natiunii mici, facând-o una cu pamântul. Dar, cei care facusera Virusul nu se gândisera de loc la efectele sale asupra întregii omeniri, fiind ocupati doar sa distruga natiunea mare. Cei care scapasera de distrugerea armelor cazusera prada si ei alaturi de miliardele de oameni.

      Ce rol avea bunicul meu în toata treaba asta? te vei întreba fara îndoiala. Cine a fost el si ce a facut? Raspunsul meu este simplu: a fost un nimeni si nu a facut nimic. Sigur ca as putea sa inventez o mie de fapte eroice pe care bunicul meu le-a facut, dar scopul meu nu este sa am o istorie familiala bogata. Adevarul e mai interesant. În vreme ce miliardele mureau varsând sânge pe toate orificiile posibile, cu bube uriase acoperindu-le corpul, în chinuri groaznice, bunicul si bunica supravietuiau si nu aveau nici cea mai mica problema de sanatate. Probabil ca au fost niste oameni extrem de norocosi deoarece amândoi au scapat, fiind probabil unul dintre cele doar câteva zeci de cupluri în care ambii parteneri au supravietuit. Poate ca dragostea i-a tinut în viata. Ce se întâmpla de fapt?

      Câtiva cercetatori care se apucasera sa cerceteze Virusul au ajuns la concluzia ca un om în 1 300 000 de oameni avea o gena care producea o substanta care ajuta organismul sa învinga Virusul, si astfel organismul sa supravietuiasca. La momentul în care Virusul a lovit populatia planetei era de 13 miliarde asa ca un calcul simplu arata ca circa 10 000 de oameni au supravietuit Molimei. Acei 10 000 erau întreaga omenire acum.

      Modul cum gena aparuse nu facea nici o distinctie de rasa, sex, culoare, etc. Astfel ca supravietuitorii erau albi, negri, galbeni, de toate nationalitatile si etniiile. Dar, era o mare problema. Cum sa refaci omenirea daca 10 000 de oameni traiau pe cinci continente diferite? Asta a fost problema cu care s-au confruntat savantii. Atunci, au facut probabil cel mai altruist gest pe care l-au facut niste oameni vreodata, gest pentru care sunt si astazi pomeniti sub numele de Eroii, iar numele lor este rostit cu stima.

      Stiind ca vor muri din cauza Virusului, Eroii au iesit din laboratorul lor izolat si au luat câte un avion pe care l-au pilotat catre cele cinci continente, catre fiecare mare oras în parte. Cu diverse masuri de prevenire si protectie au reusit fiecare sa traiasca câte zece zile, timp în care nu au facut altceva decât sa strânga toata omenirea într-un singur loc, loc în care traim si astazi, loc ce este numit Orasul. La doar putin timp dupa ce ultimul transport sosise, ultimul dintre Eroi a murit ucis de Virus. Astfel întreaga omenire ramasa s-a strâns într-un singur loc pentru a încerca sa refaca ceea ce fusese odata. Bunicul si bunica au fost printre acei 10 000 de oameni dezorientati, înspaimântati, cu visele bântuite de milioanele de morti pe care îi vazusera, de cladirile pustiite, lasate în paragina.

      Orasul se afla la marginea unui fost oras de dinainte de Molima, cu cladiri înalte, facute din otel sau beton, cu geamuri care odata straluceau în soare, acum sparte sau murdare. Ce amai mare constructie din fostul oras este o cladire alba, pe un deal, cu doua aripi unite la mijloc de o sectiune unde este cea mai înalta. În fata ei e o strada lunga plina cu bazine si fântâni în care odata apa tâsnea voioasa. Odata bunicul mi-a spus ca aceasta cladire a fost la vremea ei considerata a doua sau a treia ca marime din lume si multi oameni veneau pâna aici doar ca sa o vada. Alta poveste pe care am auzit-o de la bunicul este una mai veche decât lumea însasi si spune cum acest oras atât de lipsit de viata acum a fost înfiintat de un pastor venit de la munte. Aici, Eroii au ales sa înfiinteze Orasul, poate în speranta ca asa cum pastorul gasise aici un loc prielnic sa se aseze, asa si omenirea va gasit un loc prielnic sa renasca.

      Mult din cunostintele omenirii s-au pierdut, cum ar fi producerea masinilor, sau a avioanelor, sau a betonului, sau a calculatoarelor, sau a radioului, lucruri pe care nu mi le pot decât imagina si al caror nume le stiu doar din povestile bunicului, deoarece toti cei care stiau sa le faca au murit. Totusi o parte a supravietuit, cum ar fi producerea de cantitati mici de energie electrica sau topirea metalelor sau niste motoare rudimentare cu aburi. Cea mai avansata tehnologie pe care am vazut-o a fost cum un om amesteca niste prafuri, le pune într-un tub închis, baga pe la celalalt capat o bila de fier, apoi aprinde praful si acesta explodeaza aruncând bila printr-un perete solid de lemn. Batrânii spun ca ne-am întors în timp cu 500 de ani, dar nu îmi pot imagina cât de bine trebuia sa fie înainte de Molima. Nici tata, care s-a nascut la 20 de ani dupa Molima nu poate.

      Imediat dupa Molima oamenii au decis ca vina pentru dezastru a fost nu a unui om sau a altuia, ci vina se afla în toti oamenii, în dorintele de a stapâni alte fiinte, de a detine mai mult decât o persoana are nevoie, de a spune altora ce sa faca si când, de a dispune de viata altor oameni si de a ucide pe cei care nu sunt de acord cu tine. Astfel ca s-au decis sa faca un sistem de conducere astfel încât nimeni sa nu mai aiba vreodata suficienta putere pentru a se folosi de ea pentru propriile sale scopuri egoiste. Normal ca munca lor fusese usurata mult de Virus, deoarece este mult main usor sa faci un sistem de guvernamânt care sa functioneze pentru 10 000 de oameni decât unul care sa mearga la câteva sute de milioane.

      Un consiliu format din noua este ales la fiecare patru ani din populatie prin alegeri libere, consiliu care coordoneaza treburile curente, face legile si comanda Garzile care au rolul de a mentine legea si ordinea. Unul dintr membrii acestuia se ocupa doar de acest departament. Nici unul dintre membrii consiliului nu este mai puternic decât ceilalti si pentru a aproba o lege trebuie sa existe unanimitate, iar pentru a aproba o hotarâre simpla majoritate. Astfel, toti sunt obligati sa discute pâna când sunt de acord în problemele importante. Locul unde se întruneste Consilul se numste Centrala. Legile importante trebuie aprobate de Adunare, adica de popor, deoarece nu este foarte greu sa organizezi un referndum pentru cei 12 543 de oameni la care ajunsunsese numarul omenirii în cei aproape 50 de ani dupa Molima, înainte ca eu sa îmi fac aparitia. Fiecare district are judecatori care decid asupra problemelor legale, pedepsind furturile, violurile si crimele în functie de gravitatea lor, iar o curte suprema din sapte oameni vegheaza ca consiliul sau alti judecatori sa nu îsi depaseasca atibutiile. Ce este de remarcat la aceasta curte este faptul ca judecatorii sunt trasi la sorti în fiecare an din oamenii de rând deoarece legile sunt extrem de simple dupa Molima si toti le cunosc. Consiliul colecteaza taxele, dar trebuie sa prezinte în fiecare an Adunarii un document în care justifica fiecare banut. Pedepsele pentru încercarea uzurparii puterii sunt grave astfel ca nimeni nu putea sa faca mai mult decât ceea ce legea îi permitea. Astfel timp de 80 de ani omenirea s-a amagit cu impresia ca a reusit sa depaseasca propriile defecte, ca Molima si dezastrul au reprezentat o evolutie. Pâna când am venit eu.

     

      Au trecut doua zile de când am fost adus aici, zile în care nici nu am fost lasat sa ies din celula. Îmi petrece zilele stând absolut degeaba pe patul de paie care abia ascunde taria si raceala pietrei. Din când în când gardianul care vine sa îmi aduca mâncarea îmi arunca o privire plina de dispret în timp ce îmi arunca un bol plin cu o fiertura cu gust fad si doua felii de pâine veche. Uneori mai aduce câte o sticla de apa, dar în rest nici nu se preocupa de soarta mea. Are în schimb grija sa închida toate usile cu mare grija dupa ce pleaca. Diverse amintiri îmi trec prin minte, dar nici una nu este suficient de clara si de ordonata ca sa o scriu aici, în jurnalul meu. Nu fac decât sa ma uit la peretii goi sperând ca voi putea înfrunta moartea întreg la cap. Aud un zgomot la capatul celalalt al culoarului, zgomot care ma face sa tresar. În spatele gardianului apare o femeie pe care o cunosc, motiv pentru care trebui sa întrerup ce scriu acum. Îti voi povesti totul mai târziu.

     

     

      Mersul gratios si parul blond si lung al Aranei ma facura sa tresar atunci când am recunoscut-o. Ce o cauta oare aici dupa tot ce s-a întâmplat între noi, dupa atâta timp în care nu ne-am vazut? A venit sa îmi arate cât de mult m-am înselat, sa deguste victoria sau doar sa arunce o ultima privire plina de mila asupra omului care o tradase, înainte ca acesta sa fie executat. Orice scop ar fi avut m-am pregatit sa o întâmpin cu demnitatea care nu ma parasise nici acum, îmbracat în zdrente si închis într-o celula murdara.

      Avea o rochie alba, care îi reliefa formele cu un decolteu adânc ce lasa sa se vada mai mult decât ar fi fost obisnuit. De ce oare se îmbracase asa acuma? Sa îmi arate ce am pierdut? Ochii albastri ma priveau cu taria otelului, dar si cu caldura pasiunii în timp ce se apropia cu un mers ferm de mine. Gardianul avea grija ca nici unul dintr ceilalti detinuti sa nu o deranjeze, croindu-i loc cu sabia daca era nevoie. Arana ajunse lânga celula mea.

      -De ce ai venit? am întrebat eu cu o voce suspicioasa. Nu îti e destul ca peste o saptamâna si o zi o sa ma vezi murind? Vrei sa ma chinui si mai tare? Asa de rau ti-am gresit?

      -Atât de întunecata la suflet ma crezi? raspunse ea cu o voce blânda. Nu ma cheama Altiera sa stii. Referirea la cealalta femeie care îmi marcase viata îmi aduse aminte de faptul ca si ea avea sa sfârseasca la fel ca mine si acum probabil ca este si ea închisa într-o celula la închisoarea de femei. Ura dintre cele doua femei se citea în vocea ei, ura pe care eu o provocasem. Daca Arana nu avea sa se bucure de moartea mea, moartea Altierei cu siguranta ca avea sa o încânte. Faptul ca se compara cu Altiera îmi arata cât de mult am jignit-o prin ce am spus referitoe la motivele vizitei ei.

      -Nu, dar nu te-as condamna daca te-ai bucura sa ma vezi mort.

      -Înseamna ca ai o parere foarte proasta despre mine. Chiar dupa tot acest timp stiu foarte bine ca mort nu vreau sa te vad. Mai întelept da, dar slabe sanse sa se întâmple asta. Scopul vizitei mele este sa vad daca pot sa te ajut cu ceva, dar vad ca pâna si pe mine ma privesti cu suspiciune.

      -Si nu as avea motive? Ai colaborat cu inamicii mei, am spus furios. Unul dintre motivele pentru care sunt astazi aici esti tu.

      -Am facut ce a fost mai bine pentru societatea asta. Si tu nu erai acel lucru bun. Relatile noastre personale n-au avut nici o legatura cu asta. Si totusi am venit sa vad cum te simti. Acum, ca esti doar un muritor de rând si tu meriti atentia mea.

      -N-am nevoie de nimic. Poate doar de o plimbare din când în când sa îmi mai dezmortesc oasele, dar gardienii nu m-ar lasa sa ies din celula sub nici o forma. Mai sunt grupari care ma sustin, desi împrastiate. Le e frica ca voi încerca sa fug, chiar daca multi oameni mai degraba m-ar omorî cu mâna lor înainte sa ma predea daca ma gasesc. Cu ce altceva mai m-ai putea ajuta?

      -Cu niste vesti, raspunse ea, pregatindu-se sa plece. Roderic a fost si el condamnat la moarte si va fi executat împreuna cu tine si Altiera. Ieri au mai avut loc câteva lupte între sustinatorii tai si Garzi , dar acestea din urma au câstigat. Mandron este acum sef al Consiliului, iar Consiliul are din nou vechile puteri. Adunarea a aprobat ca ziua arestarii tale sa fie Ziua Orasului. Esafodul se construieste, iar în oras starea de nervozitate creste. Executia e asteptata cu sufletul la gura. Cred ca asta e ultima data când te vad. Ce pot sa mai spun dupa atâta timp? La revedere pare cam ciudat. Adio, iubirea si distrugerea mea.

      -Adio, am raspuns si eu, în timp ce ea se îndeparta.

     

      Draga cititorule, probabil relatarea acestei vizite te-a nelamurit peste masura, dar sunt convins ca pe parcurs ce citesti acest jurnal totul se va lamuri. Sa facem ceea ce am facut pâna acum si sa începem cu începutul.

      Când aveam aproape 16 ani, tata si-a dat seama ca nu sunt facut pentru ca sa stau sa cultiv pamântul vecinilor sau sa merg prin cladirile abandonate sa strâng materiale de constructie sau alte obiecte de valoare. Aveam, spunea el, o scânteie în mine, o scânteie de inteligenta si ambitie pe care nu merita sa o irosesc în jurul casei. Aceasta scânteie o dovedisem în mai multe cazuri când fratii mai mei intrau în diverse belele din care numai eu reuseam sa îi scot, când copii de vârsta mea din cartier ma ascultau si ma respectau, când pâna si adultii ascultau sfaturile mele, fie ca era vorba de cum sa planteze o recolta sau sa sape o fântâna sau sa foloseasca o bucata de metal recuperata din ruine. Asa am ajuns eu soldat în Garda sub comanda lui Asodean Ioros. M-am remarcat destul de repede, eram un baiat ambitios, care asculta ordinele, dar gândea si pentru sine, cu o dorinta fenomenala de a face bine altor oameni, mânat parca de un spirit de justitie. Antrenamentul era greu si misiunile la fel, multe includeau lupte corp la corp cu banditii care bântuiau anumite zone ale Orasului. Sabia mea era reunoscuta ca cea mai rapida si mortala din toata compania.

      Într-o seara, care avea sa îmi schimbe destinul iremediabil am fost invitat la cina în casa capitanului, o onoare pe care doar putini o primeau. Tocmai ma întorsesem dintr-o misiune periculoasa în care doi dintr colegii mei murisera si alti cinci fusesra raniti. Eu omorâsem cinci banditi si ma alesesem doar cu câteva zgârieturi pe corp. Am ajuns îmbracat în uniforma de gala, cu rosul si galbenul într-o stare impecabila, epoletii auriti pe care îi purtam stralucind în soare. Dupa ce am intrat am facut cunostiinta cu fiica capitanului.

      Din primul moment pe care am vazut-o pe Arania am stiut ca o doresc. Avea o rochie purpurie si un colier de perle la gât. Colierul era probabil de dinainte de Molima deoarece nimeni nu mai stia de unde vin perlele acum. Parul blond îi cadea pe umeri, acoperindu-i ovalul fetei. Ma privea si ea cu încântare. Mai vazusem femei frumoase în viata mea, dar ea îmi lua rasuflarea.

      Capitanul, pentru a marca victoria din acea seara invitase doi membri ai Consiliului si familiile lor. Unul dintre ei era Rondar Arton, un barbat batrân, chel si cu mustata alba. Am fost surprins sa îi cunosc sotia, pe Altiera Arton, o femeie care parea cu 30 de ani mai tânara decât el, totusi cu 10 mai în vârsta decât mine. Altiera era parca opusul perfect al Araniei, avea un par negru, ochi de aceeasi culoare. Corpul dovedea frumusetea maturitatii si a experientei de viata, spre deosebire de Arania care arata tinerete si gingasie. Celalalt membru al Consiliului era Roderic Entornia, comandantul Garzilor. Am pus un genunchi la pamânt în fata sa, dar acesta mi-a spus sa ma ridic. Apoi ne-am asezat la masa, eu cautând cât mai mult atentia Araniei, dar încercând sa nu par lipsit de respect fata de înaltii oaspeti.

      -Pari un baiat inteligent, a spus Roderic. Este o calitate rara la Garzi, cei mai multi sunt buni soldati, dar daca le-ai ordona sa se arunce în râu ar face-o fara sa clipeasca. Si pe lânga asta te si pricepi sa lupti. Într-adevar remarcabil.

      -Poate într-o zi o sa ajunga sa îti ia locul, comenta Altiera. Mai stii ce se întâmpla?

      -Caut doar sa servesc omenirea si Consiliul, am raspuns eu. Satisfactia mea cea mai mare este sa ajut pe altii.

      Ceea ce acum ma mira înca este faptul ca pe vremea aceea, când aveam aproape 20 de ani, chiar credeam aceste cuvinte. Nu îmi puteam imagina satisfactie mai mare decât privirea usurata a unui negustor pe care îl scapam de hoti sau sentimentul de justititie când prindeam un criminal. Nu îmi doream nimic mai mult pentru mine.

      Arania intra si ea în discutie:

      -Nu e greu sa fii atât de tânar si sa îti risti viata în fiecare zi?

      -Daca esti mânat de intentii bune, nu, am raspuns atintindu-mi atentia asupra ei.

      -Tare as vrea sa nu trebuiasca sa fie asa, afirma Altiera. În ultimul timp crimele si furturile s-au întetit. Garzile sunt din ce în ce mai solicitate. Dar, birocratia ne sufoca si nu putem face nimic. Consiliul trebuie sa aprobe tot ce fac Garzile. E greu sa ai alti opt privindu-te mereu peste umar, nu-i asa, Roderic?

      -Nici nu îti imaginezi.

      -Înainte când apareau probleme oamenii alegeau un conducator puternic si dur sa le rezolve si îi dadeau puteri suficient de mari. Poate ar fi bine sa se întâmple asta si acum.

      -Dar, asa am ajuns aici. Datorita tiranilor, replica Arania cu o voce furioasa. Orice om care concentreaza puterea nu va dori sa o paraseasca si se va lupta cu altii pentru ea. Daca o rata mai ridicata a criminalitatii afecteaza destui oameni sunt convinsa ca un razboi pentru putere ar implica întreaga omenire.

      -Esti prea tânara. Dar vei întelege ca aceasta încercare de guvernare nu va supravietui mult timp, i-o întoarse Altiera. Trebuie sa avem pe cineva dur la conducere.

      -Sunt perfect de acord, o sustinu Roderic. Criminalitatea a crescut foarte mult.

      -Si banuiesc ca te oferi sa conduci, Altiera? sari Arania.

      -Arania, ajunge! interveni capitanul. Doamna, scuzati ofensa. Fiica mea e înca tânara.

      -Nici o ofensa, e de înteles, raspunse Altiera pe o voce împaciuitoare. Dar, Arania e bine sa lasi problemele astea pe seama celor mai în vârsta.

      Se lasa un moment de tacere în timp ce servitorii aduceau mâncarea. Aceasta consta din friptura de oaie cu sos de fructe si orez. Vinul era delicios, iar sotul Altierei bau câteva pahare. Parea preocupat doar de mâncare si bautura, lasând problemele serioase în seama altora, mai ales în seama sotiei. Daca lucrurile se petreceau asa peste tot, nu era nici un dubiu cine controla cu adevarat votul sau.

      Am intervenit pentru a încerca sa calmez spiritele:

      -Arania, sunt într-adevar multi infractori în zilele noastre. Multi sunt împinsi mai mult de saracie decât de dorinta de a fura si ucide. Poate ca ne trebuie cineva mai dur, dar nu putem sa riscam noi dictaturi. Apoi, adresându-ma Altierei. Doamna, eu cred ca trebuie sa ne descurcam cu ce avem. Consiliul este uneori greoi, dar rolul sau este sa îi faca pe oameni sa discute, sa schimbe idei.

      -Într-adevar inteligent baiat. S-ar putea sa ajungi mare în cadrul Garzilor. Într-o zi sunt convins ca îmi vei lua locul, comenta Roderic.

      -Ai dreptate, Mihail aproba si Altiera. Trebuie sa ne descurcam cu ce avem. Dar, sunt convinsa ca într-o zi lucrurile se vor schimba.

      Cina se termina într-o atmosfera placuta, apoi invitatii plecara la casele lor. Capitanul îmi spuse ca se bucura ca ma pricep si la negocieri pe lânga mânuirea sabiei si ca o cearta între doua femei este mai greu de oprit decât cea mai mare bataie de strada pe care am vazut-o. Apoi, Arania se oferi sa ma conduca acasa, lucru care ma bucura nespus.

      Pe drum, în timp ce mergeam pe strazile pietruite, printre casele mici aflate în umbra colosilor care fusesera odata un singur oras al omenirii. la lumina lampilor cu gaz de pe stâlpii de iluminare, Arania spuse:

      -Mersi ca m-ai sustinut cu Altiera. E o catea si jumatate. Cred ca daca ar fi dupa ea s-ar proclama regina sau asa ceva numai sa conduca ea. Roderic nu e mai bun decât ca e putin mai parsiv. Am mai avut ocazia sa discut cu ei. Ar face orice sa puna mâna pe putere.

      -Mi-am sustinut parerea. Dar, treburile Consiliului nu sunt si ale mele. Roderic este comandantul meu suprem si trebuie sa ascult ordinele sale. La fel si tatal tau, asa ca data viitoare ar fi bine sa ai grija ce spui. Dar, în orice caz ma bucur ca am fost de folos. Ti-am spus cât de bine arati în seara asta? Am mai vazut femei frumoase, dar tu le depasesti pe toate.

      -Ma supraestimezi, raspunse ea usor rusinata, dar cu placere. Apoi, cu un ton glumet: M-ai parasi pentru Altiera oricând.

      -Niciodata, am raspins eu si am sarutat-o. Ea si-a lipt buzele de ale mele si am ramas asa câteva minute. Deodata un zgomot neasteptat ne-a întrerupt si în mai putin de o secunda circa cinci oameni cu cutile scoase, îmbracati în haine murdare, ne înconjurara.

      -Banii, hai, repede! tipa unul. Apoi vazând-o pe Arania spuse:

      -Tu, domnisoara, ramâi cu noi. Prietenul tau poate sa plece dupa ce ne da banii.

      Întunericul îi împiedica sa vada galbenul si rosul hainelor mele, altfel nu ar fi avut atât de mult curaj. Dar, nu aveam de gând sa ma las cu una cu doua. Am scos rapid sabia si pâna ca primul sa se dezmeticeasca, printr-o miscare fluida, i-am retezat capul care se rostogoli pe pavaj cu zgomot. Trupul cazu la rândul sau zvârcolindu-se. Arania urla de spaima, dar nu aveam timp sa ma preocup de ea. Patru oameni fandara spre mine din patru directii cu cutitele în mâini. M-am aplecat pentru a e eschiva armele, apoi am întins un picior pentru a-l secera pe unul dintre ei din întoarcere. Acesta cazu, dar nu atinse pavajul în viata deoarece în cadere am sarit în spatele lui, cu fata spre ceilalti atacatori si i-am retezat gâtul cu sabia. Arania se acunsese între doua case, asa ca acum puteam lupta fara grija ei. Un cutit zbura spre mine, dar am avut timp sa-l vad si sa-l opresc cu sabia. Unul dintre banditi s-a aruncat catre mine cu cutitul în fata, dar m-am lasat într-un genunchi, tinând sabia ca o sulita în care se înfipse. Ultimii doi fugira, dar unul dintre ei cazu la rândul sau prada sabiei care îi reteza capul. Celalalt reusi sa scape, dar m-am hotarât sa nu alerg dupa el.

      Arania iesi din ascunzatoare vizibil speriata.

      -Cine erau?

      -Niste banditi. Tipul de oameni cu care ma lupt în fiecare zi.

      -Nici nu stiu ce sa zic.......vocea îi tremura de spaima. Mi-ai salvat viata. Multumesc. Apoi sari sa ma îmbretiseze si lacrimile începura sa îi curga pe obraji. Ma saruta de câteva ori în drum spre casa.

      Ajuns acasa, o invitai înauntru, iar ea accepta cu placere. Acolo ne sarutaram si mai mult, iar ea lasa rochia sa îi cada de-a lungul trupului în timp ce îmi desfacea uniforma. Vremurile erau într-adervar bune.

     

     

      Zilele trec si eu ma dau din ce în ce mai tare cu capul de pereti în aceasta celula mizera. De la vizita Araniei au trecut trei zile si acum sunt la jumatatea timpului pe care îl petrec aici. Gardienii ma privesc în continuare cu dispret, dar acum m-am obisnuit. Erau vremuri când doar vederea mea le-ar fi inspirat frica si respect.

      Ca si acum doua zile usa se deschise dintr-o data si un barbat înalt, cu parul negru, în care se puteau vedea doua suvite albe, dar cu o fata înca tânara si muschi care demonstrau asta intra. Era îmbracat în uniforma alba a Sefului Consiliului, functie pe care eu o creasem, dar pe care el o detinea acum, uniforma care îi reliefa barba si mustata de culoarea taciunelui. Sabia încrustata cu rubine si smaralde straluci sub pelerina, iar pe piept se putea simbolul Sefului Consiliului, o sabie si o carte. Acesta trebuia sa îndrume si sa conduca, cel putin astea erau cuvintele pe care le folosisem eu pentru a justifica simbolul. Se apropie încet-încet de mine.

      -De ce ai venit si tu, Mandron? am întrebat aproape latrând. El era ultimul om pe care doream sa-l vad, omul care îmi stricase toate planurile cu idealismul sau stupid.

      -Poate ti-e greu sa crezi, dar ma intereseaza soarta ta. Ai fost bun cu mine cândva si cred ca a-ti face o vizita nu strica. În ciuda a tot ceea ce ai facut meriti macar atâta. Si tu esti facut din carne si oase, la urma urmei.

      -Banuiesc ca îti place noua ta functie.

      -Am de gând sa o desfiintez. Nici un membru al Consiliului nu trebuie sa fie deasupra celorlalti. Experienta ta ne-a învatat asta.

      -Acum mult timp eram si eu ca tine. Gustul puterii o sa se prinda si de tine, fii sigur. Ma mir ca ai reînfiintat Consiliul. Sa fi fost în locul tau nu as fi facut-o.

      -Si as fi fost la fel de rau ca tine, replica Mandron. De ce te-am dat jos? Sa ma pun eu în loc? Asa nu faceam nimic.

      -Este asa de bine sa fii plin de idealuri. Dar o sa fii la rândul tau atras de putere, ti-o promit.

      -Te înseli.

      -Pacat ca nu voi mai vedea câta dreptate am avut ,am continuat caustic.

      -Din nou te înseli. Puterea este a Consiliului, nu a unui singur om. Asta este ceea ce cred. Acum plec. Te voi vedea peste cinci zile.

      -La revedere, Mandron. Si atunci când vei fi în locul meu îti vei aminti de ce am zis. Pentru ca sunt convins ca asa va fi, am strigat eu în timp ce se îndeparta.

     

     

      Cei mai fericiti ani din viata mea au fost cei în care am fost capitan în garda, în locul tatalui Araniei, care a murit în lupta la câteva zile dupa acea cina memorabila. Relatia mea cu Arania mergea perfect, iar viata mea profesionala la fel. Am reusit sa reduc rata criminalitatii în sectorul meu cu peste 50% si sa câstig respectul subordonatilor , dar si al superiorilor. Oamenii ma urmau cu ardoare în lupta, înfruntând otelul banditilor mânati de exemplul meu. Civilii pe care îi aparam ma adorau, deoarece multora le salvasem familiile sau avutul. Unii dintre ei chiar mi-au propus sa candidez pentru Consiliu, dar eu nu eram interesat. Eram fericit pentru ca serveam un tel superior mie, un tel nobil, acela de a impune ordinea, de a face dreptate nedreptatitilor, de a servi Consiliul. Roderic era în continuare comandantul meu, dar vazând treaba buna pe care o faceam nu se amesteca foarte tare în viata mea.Aveam o relatie excelenta cu el. Însa cea mai mare fericire a mea era sa ma întorc acasa, dupa înca o zi epuizanta si sa o gasesc pe Arania asteptându-ma cu bratele deschise. Nu ne preocupasem sa ne casatorim legal, modul nostru de viata era foarte obisnuit.

      Dintre toti oamenii pe care îi comandam, l-am remarcat pe Mandron Adobingias, un tip cu doi ani mai tânar decât mine si la fel de dedicat servirii justitiei. Era cel mai bun arcas din echipa mea, dar nici cu sabia nu se descurca deloc rau. În putin timp ajunse aghiotantul meu, secundul meu la comanda. Faptele noastre erau vestite, o data reusind sa ucidem zece banditi doar noi doi. Era gata sa ma urmeze oriunde si oricând.

      Într-o zi am auzit o bataie în usa biroului meu. Acesta se afla la al doilea etaj al postului Garzilor din cartierul meu, loc de unde se puteau admira constructiile de dinainte de Molima. Secretarul meu intra si îmi spuse ca Roderic vrea sa ma vada.

      -Trimite-l încoace imediat, am ordonat, si am, îngenuncheat când acesta intra.

      -Ridica-te, îmi spuse Roderic. Am venit în calitate de prieten , nu de sef.

      -Da, Comandante.

      -Spune-mi Roderic. Te rog.

      Aceasta onoare ma flata foarte tare. A fi rugat de Comandant sa îi spui pe nume nu era ceva ce se întâmpla în fiecare zi.

      -Cu ce îti pot fi de folos Com.....Roderic?

      -Întrebarea este mai degraba cu ce îti poti fi de folos tie, comenta el. Dupa cum stii, se apropie alegerile pentru Consiliu. Eu nu am de gând sa mai candidez. Opt ani la conducerea Garzilor m-au obosit destul. Dar am nevoie sa fiu înlocuit de cineva în care am deplina încredere. Si acea persoana esti tu. Depune-ti candidatura si vei fi ales de Adunare fara nici o problema. Gândeste-te la toate avantajele. Gândeste-te ca îi vei putea servi pe oameni mult mai bine asa.

      -Propunerea ta ma maguleste, Roderic. Acum ca aveam o astfel de posibilitate în fata gândul de a fi Comandantul Garzilor ma atragea cu putere. As fi avut mai multa putere, mai multe avantaje si as fi putut sa ajut mult mai multi oameni. Dar, m-am hotarât sa fiu prudent:

      -As vrea sa discut asta si cu Arania, daca se poate.

      -Normal ca se poate, dar ai grija sa nu dureze prea mult. Mai este doar o saptamâna pâna la termenul limita de depunere a candidaturilor.

      -Asa am sa fac, Roderic, am raspuns.

      Dupa ce Roderic pleca l-am chemat pe Mandron la mine si i-am spus vestile. Acesta a parut bucuros pentru mine, dar m-a avertizat ca politica nu este asa de usoara. Totusi a terminat spunând ca ma va urma oriunde si cu orice pret. Apoi am plecat acasa unde am fost întâmpinat de Arania. Atunci când i-am spus si ei ideea lui Roderic, a parut suspicioasa.

      -Stii ca nu am încredere în el. Pun pariu ca pune ceva la cale, si nu m-ar mira daca si Altiera ar participa.

      -Draga, e Comandantul meu. Si daca i-as lua locul as putea sa fac mult mai mult bine oamenilor, si deasemenea noi am trai altfel.

      -Esti asa de sigur ca vrei sa intri în acea lume? E un cuib de viespi tot Consiliul. Fiecare planuieste câte ceva, dar nici unul nu e suficient de puternic sa îi învinga pe ceilalti.

      -Hai nu mai fi asa. Sunt convins ca nu e chiar asa de rau. Si la urma urmei ce stii tu despre politica?

      -Nu stiu prea multa politica, dar i-am cunoscut pe membrii Consiliului. Toti îmi dau impresia unor oameni cu mai multe fete, iar Roderic mai ales. Sotul Alteirei face tot ce zice ea, asa ca o pot considera aproape ca un membru. Si îmi inspira mai mult dezgust decât Roderic. Pâna sa îti dai seama te vor prinde în plasa lor.

      -Mai lasa odata suspiciunile astea. Sunt si ei oameni ca si noi. Iar un loc în Consiliu va fi bun pentru amândoi.

      -Stii ca te voi sustine pâna la capat. Te iubesc. Dar, te rog, ai mare grija. Ceva nu îmi miroase bine.

      A doua zi am depus actele de candidatura pentru un loc în Consiliu ca si Comandant al Garzilor. Legea cerea ca cel care candida sa fie un membru al acestui corp, iar eu eram parca cel mai potrivit pentru slujba. Eram convins ca astfel voi putea sa aduc în sfârsit ordinea în Oras, sa duc omenirea pe noi culmi ale dezvoltarii. Nici un moment nu m-am gândit cât de dulce poate fi puterea si privilegiile care vin cu ea, cât de greu este de parasit. Adunarea a votat numirea mea în Consiliu în unanimitate. Vremurile grele de abia începeau.

     

     

      Începutul mandatului meu în Consiliu a fost marcat de foarte multe reusite, mai ales în domeniul opririi criminalitatii. Dar, am colaborat si am propus si alte legi, am participat la discutii si alte chestii din astea. Ajunsesem un om popular în Consiliu si toti îmi cereau parerea. Am reusit sa ma feresc în mare parte de intrigi si manipulari politice, chiar nu eram interesat. Traiam mai bine si reusisem sa ofer si Araniei o casa mai frumoasa, acces la magazinele cele mai scumpe si tot asa. Stilul asta de viata începuse sa ne priasca amândurora, dar în special mie. Si daca avantajele materiale erau susbstantiale, puterea pe care o detineam era cireasa de pe tort. Desi o foloseam pentru a face bine oamenilor, exista în mine o placere în a vedea ca alti oameni ma asculta, ca trebuie doar sa dau un ordin si acela se îndeplinea.

      Mandron era în continuare adjunctul meu si ma ajuta sa îmi fac treaba. Aproape la fiecare sfârsit de saptamâna ieseam cu el si sotia sa Morania la calarie printre ruine sau la diverse restaurante din Oras.

      Roderic era în continuare în Consiliu, dar acum trecuse ca sef al Tribunalelor, lucru care m-a surprins dupa ce îmi spusese ca nu mai doreste sa candideze. Atunci când l-am întrebat de ce a spus asta, mi-a raspuns ca atunci se hotarâse sa se retraga, dar întodeauna îsi dorise sa conduca aplicarea justitiei. Sotul Altierei era si el prezent în Consiliu si la reuniunile cu familia o puteam vedea pe ea. Dupa un timp am început sa petrec din ce în ce mai mult timp în compania Altierei, spre supararea Araniei care în continuare nu o placea deloc. Dar, eu ma simteam atras de forta personalitatii ei, de modul cum avea solutii la cele mai grele probleme ale Consiliilui, astfel ca dupa o cearta cu Arania, i-am spus ca nu e treaba ei sa îmi spuna cu cine sa îmi petrec timpul. Totusi nu s-a putut abtine sa nu ma avertizeze sa am grija.

      Acum 10 ani, au avut loc cele mai mari greve si proteste de dupa Molima, proteste care au degenerat de multe ori în anarhie, cu cladiri incendiate, lupte cu Garzile, institutii distruse si altele. Oamenii criticau birocratia, saracia si tot ce era rau pe lume, dadeau vina pe Consiliu, vroiau sa arda Centrala si altele. Demonstratiile se iscasera aproape din nimic, de la încercarea Garzilor de a opri un om care vroia sa-si instaleze ilegal o moara de apa pe râu. Consiliul se întruni, dar nu ajunse la nici o solutie din cauza ca Roderic si sotul Altierei propuneau interventii în forta, în timp ce ceilalti sugerau negocieri. Eu am fost de partea vechiului meu Comandant deoarece consideram ca ordinea trebuie impusa si pastrata cu orice pret. Mandron nu a fost de acord cu mine, spunând ca nici o criza nu se rezolva cu forta si ca bietii oameni au si ei macar partial dreptate, desi nu au dreptul sa distruga si sa arda. Dupa sedinta Roderic si Altiera au venit la mine în birou:

      -Salut Mihail.

      -Buna ziua, Roderic. Buna, Altiera. Ce va aduce pe la mine? Sau nu mai are rost sa întreb?

      -Te-ai prins, începu Altiera. Trebuie sa facem ceva cu demonstratiile astea si Consiliul nu e în stare. Negocierile n-or sa ne duca nicaieri. Oamenii aia nici nu stiu ce vor. Sunt doar niste animale înfuriate pe care stapânul le-a lasat libere. Cineva trebuie sa impuna ordinea.

      -Trebuie sa înnabusim demonstratiile, aproba si Roderic.

      -Consiliul n-o sa aprobe niciodata, am spus eu.

      -Nici nu trebuie daca ne jucam cartile cum trebuie.

      -Ce propuneti?

      -Avem dovezi ca unii dintre membrii actualului Consiliu au colaborat la instigarea revoltei.

      Afara se puteau auzi tipetele oamenilor, zgomotele de geamuri sparte, de oameni raniti sau muribunzi, de otel scrâsnind, de sabii lovite si de sageti trase. Garzile se luptau sa împinga o multime furioasa din fata Centralei, care raspundea cu pietre si sticle. Dar garzile nu faceau nimic pentru a potoli multimea ci doar pentru a o împiedica sa ajunga la poarta Centralei.

      -Reale sau fabricate?

      -Tu ce crezi?

      -Fabricate, normal. Daca stau sa ma gândesc bine si vazându-va aici nu m-ar mira ca voi sa fiti în spatele revoltei.

      -Asta sigur nu o poti dovedi, spuse Altiera.

      -Nici nu intentionam. Deci, ce propuneti?

      -Garzile îti sunt loiale?

      -În totalitate.

      -Bine, noi vom face publice dovezile si tu îi vei aresta pe membrii Consiliului. Apoi, deoarece Adunarea nu mai exista vom numi un consiliu cu oamenii nostri, care vor vota, datorita circumstantelor, crearea functiei de Sef al Consiliului. Tu vei fi ales, apoi vei reprima revolta în sânge. Apoi puterea va fi a noastra.

      -Si voua ce va iese?

      -Normal ca vei avea nevoie de adjuncti, replica Roderic.

      -Foarte bine, dar de ce eu?

      -Esti un om popular, continua Altiera. Oamenii vor avea încredere în tine dupa ce revolta va fi înnabusita. Pe noi nu ne iubeste nimeni. Reputatia ta este foarte buna. Oamenii te vor urma fara sa gândeasca. Si îti place puterea.

      Nu stiu ce a fost atunci în capul meu, dar stiam ca în ultima privinta Altiera are dreptate. În ciuda a tot ceea ce pretinsesem îmi placea sa conduc si a avea mai multa putere parea cea mai atractiva varianta. Eram în stare sa fac orice, sa sacrific orice pentru a ajunge mai sus. Chiar daca asta însemna înnabusirea în sânge a unor oameni care nu erau cu foarte mult diferiti decât parintii mei, oameni saraci, care nu aveau din ce sa traiasca, care se revoltau acum în speranta unei vieti mai bune sau mai degraba din disperarea cauzata de lipsa acesteia. Exista întotdeauna un prim pas pe drumul catre moarte, iar pentru mine asta a fost acel pas.

      -Bine, fie, am acceptat.

      -Atunci ne-am înteles, confirma Roderic. Da ordinele de rigoare.

      -Asa o sa fac.

      Roderic pleca, dar Altiera ramase.

      -Stii, mai e o problema, spuse ea.

      -Arania.

      -Stii ca nu o sa accepte asta niciodata. E prea idealista. Esti sigur ca esti în stare sa te desparti de ea pentru putere?

      -Relatia noastra a devenit rutina în ultimul timp. O iubesc si ma iubeste, dar ceva nu mai e la fel. Stiu compromisul pe care îl fac.

      Aceasta a fost probabil cea mai dureroasa decizie din viata mea. Stiam ca Arania nu ar fi acceptat niciodata sa faca parte dintr-o conducere autoritara. Dar, oricât ma durea sufletul recompensele promise erau mult prea mari pentru a le îndeparta. Gustul puterii era prea dulce.

      Altiera începu sa vorbeasca din nou:

      -Vei avea nevoie de cineva alaturi de tine. De o femeie. Barbatul meu e batrân si nu am mai fost cu un barbat mai tânar ca mine de mult timp. Dintotdeauna te-am placut.

      Apoi îsi desfacu fermoarul rochiei care cazu la pamânt si se apleca spre mine sa ma sarute.

      Privind în perspectiva, acum, îmi dau seama ca nu am iubit-o niciodata pe Altiera si nici ea pe mine, dar atractia fizica si dorinta de putere m-au mânat înainte. Daca Arania a fost singura si marea mea iubire, Altiera a fost doar un mijloc pentru a atinge niste scopuri. Totusi asta nu m-a împiedicat sa petrec clipe foarte placute alaturi de ea.

      Dupa ce Altiera pleca la rândul ei, l-am chemat pe Mandron caruia i-am explicat ce vroiam fara a îi da însa detaliile reale. Totusi când a auzit de arestarea membrilor Consiliului si înnabusirea în sânge a rascoalei, a fost furios.

      -Nu se poate! E împotriva oricaror reguli. Nimeni nu poate aresta Consiliul fara dovezi convingatoare!

      -Vei executa ordinul, Mandron sau te voi trimite la spânzuratoare!

      -Comandante, Mihail, te rog ca prieten. Opreste nebunia asta! Revoltele pot fi oprite si altfel. Deja s-au pornit negocieri. Nu e prea târziu.

      Aici era singurul punct la care Mandron se însela. Pentru mine era prea târziu.

      -Îti ordon în calitate de Comandant al Garzilor. Pune arcasi pe cladirile învecinate multimii! Mobilizeaza toate Garzile, toti cei 1000 de oameni! Adu catapulte. Ia cei mai buni oameni si aresteaza-i pe membrii Consiliului. Acum!

      -Nu, raspunse el hotarât.

      -Nu îmi lasi nici o alternativa.

      Spre norocul meu inteligenta în Garzi era într-adevar ceva rar. Oamenii ascultau ordinele fara preget, iar pe ale mele mai ales. I-am chemat pe cei care se ocupau de paza biroului meu. Erau niste soldati simpli, alesi în aceasta functie pentru muschii lor si pentru aptitudinile lor cu sabia, nu pentru minte.

      -Cu ce te putem servi, Comandante? întreba unul.

      -Arestati-l pe Mandron pentru insubordonare. Chemati-i la mine pe comandantii sectoarelor. Sunati mobilizarea generala!

      -Nu faceti asta, începu acesta. Daca tineti la democratia noastra, va rog, nu faceti asta!

      Dar protestele lui Mandron nu avura nici un rezultat. Oamenii stiau doar sa execute ordinele mele astfel ca acesta fu prins, sabia îi fu luata de la sold, apoi fu închis într-una dintre celule. Tradarea Araniei fusese acum completata si cu tradarea lui Mandron.

      Dupa ce i-am chemat pe comandantii de sectoare, am ordonat ca toti membrii Garzilor sa ia pozitii în fata multimii. Arcasii fura pusi pe cladiri, iar numarul celor care împiedicau oamenii sa intre în Centrala fu triplat, devenind din ce în ce mai mult un dispozitiv ofensiv. Otelul sabiilor luci în soare când acestea fura trase din teaca. Desi la demonstratii participau vreo 2000 de oameni, deci de doua ori mai mult decât toate Garzile, stiam ca acestia nu au nici o sansa în fata trupelor bine antrenate. Bietii oameni de abia îsi facusera o lista de revendicari, iar agitatorii care îi îndemnasera sa se revolte, agitatori platiti de Altiera, disparusera, asa ca acum multimea era dominata mai mult de frica decât de furie. Citind revendicarile lor am vazut ca cereau doar lucruri marunte cum ar fi preturi mai mici la mâncare sau mai multa electricitate sau cresterea preturilor la metalele pe care le recuperau din cladirile abandonate, metale care reprezentau sursa lor de trai. Orice om normal stia ca acestea nu puteau fi îndeplinite de catre Consiliu, ca agitatorii îi facusera sa creada ca toata vina pentru saracia lor o poarta Consiliul si nu starea generala dezastruoasa a omenirii. Ceea ce ei nu stiau era ca membri Consiliului erau arestati chiar în acele momente. Acum eu, Roderic si Altiera eram Consiliul.

      Ceilalti 6-7 mii de oameni care nu participau la revolta erau ascunsi în casele lor, astfel ca acum Adunarea nu mai exista. Multimea furioasa distrusese magazine si case, asa ca majoritatea neparticipantilor priveau cu ochi buni înnabusirea revoltei si l-ar fi întâmpinat ca pe un mântuitor pe cel care ar fi facut-o. Dar, o interventie în forta prea dura ar fi iscat resentimente, astfel ca pâna acum Garzile se limitasera la oprirea agresiunilor si pastrarea multimii într-un singur loc. Acum era timpul pentru mai mult.

      Am iesit în strada unde am vazut dispozitivul Garzilor pregatit pentru atac, asteptând doar un ordin. Uniformele erau impecabile, iar armele fusesera ascutite de curând. Dincolo de linia soldatilor se puteau vedea oameni în zdrente, speriati, înfometati, dar furiosi. Mirosul lor îmi aduse aminte de copilarie. Multi tineau în mâini furci sau topoare sau chiar câteva sabii, însa se vedea ca nici unul nu stia sa le foloseasca prea bine. Acestia agitau sloganuri sau tipau, dar de un timp nu mai încercau sa intre în Centrala. Numarul Garzilor îi speriase.

      Deodata, din spatele meu se auzi un tipat si am vazut-o pe Arania coborând scarile casei noastre, care era chiar lânga centrala. Si ea vazuse Garzile pregatite de atac si venise sa împiedice acest lucru. Reusi sa treaca de garzile mele de corp, iar când ajunse la mine îmi dadu o palma:

      -Ce faci? întreba pe un ton dezaprobator si furios. Vrei sa masacrezi o cincime din omenire pentru ce?

      -Fac ce trebuie facut, ce trebuia facut de mult. Negocierile nu duc nicaieri.

      -Altiera si Roderic te-au convins, nu-i asa? Ei si politica lor dura.

      Mi-am dat seama ca nu stia despre arestari.

      -Mi-au spus ca aceasta revolta a fost instigata. De membrii Consiliului care doreau sa distruga Adunarea. Acestia sunt acum arestati.

      -Nu crezi ca ceilalti au facut asta mai mult decât mine. Totul e doar un pretext pentru a prelua puterea, nu-i asa? Roderic si Altiera vor sa preia puterea si tu îi ajuti.

      Pentru o secunda am încercat sa uit ce se petrecuse între mine si Altiera si sa o aduc pe Arania de partea mea.

      -Gândeste-te la avantaje! Gândeste-te ca eu o sa fie Seful Consiliului. Gândeste-te ca toate femeile te vor respecta. Vei avea acces la apa întodeauna, la cele mai delicate matasuri, la mai multa electricitate decât ti-ai imaginat. Vei avea servitori, pentru Dumnezeu!

      -Si pentru asta sa îmi tradez principiile? Niciodata. Nu esti cu nimic mai bun decât oamenii de dinainte de Molima si uite unde ne-a adus asta. Omenirea a evoluat.

      -Mai scuteste-ma cu evolutia asta. Ceea ce a facut omenirea este sa decada. Avem nevoie de o conducere dura sa o împinga pe drumul cel bun.

      -Si banuiesc ca vrei sa te sacrifici pentru binele omenirii? Si nici nu îti va placea deloc?

      -Te-as minti daca as spune ca nu. Dar asta nu va ma opri. Tu nu ma vei opri. Pleaca, i-am spus.

      -Te-am iubit cândva, dar acum nu te mai recunosc. Esti un tradator.

      Plângând, ea mi-a dat înca o palma, apoi a plecat spre o directie care nu ma mai interesa. Comandantii sectoarelor Garzii sosira la mine de cum o vazura plecând pentru a ma informa asupra ultimelor pregatiri.

      -Foarte bine, am început. Pregatiti un baraj de sageti, apoi intrati cu cavaleria grea. La sfârsit, trimiteti infanteria pentru orice eventualitate.

      Deasupra cladirilor mici ale Orasului se profilau înca vechile constructii de dinainte de Molima unde parca Moartea însasi se ascundea. Azi avea sa iasa din bârlog. M-am urcat pe acoperisul Centralei, loc de unde puteam observa câmpul de lupta fara nici o problema.

      -Începeti atacul! am ordonat

      Din câteva sute de arcuri pornira simultan sageti care se înfipsera în carne atunci când îsi atinsera tinta. Dinspre multime su auzira tipete, dar acestea fura acoperite de vâjâitul celei de-a doua runde de sageti. Acest lucru se repeta de trei sau patru ori, de fiecare data urletele auzindu-se mai puternice. Vazându-se atacata, multimea încerca sa înainteze spre linia Garzilor, dar aceasta se desfacu si un tropot de copite rasuna pe pavaj. Lancile calaretilor muscara si din oamenii dezorientati si alte câteva sute se prabusira la prima sarja a cavaleriei. Oamenii încercau sa lupte cum puteau, dar nu aveau nici o sansa în fata celor de pe cai. În scurt timp sarja cavaleriei se transforma în urmarirea unor ramasite speriate. Sângele forma deja râulete printre pietrele pavajului, iar cadavrele acopereau piata din fata Centralei. Atunci când infanteria intra în lupta cu sabiile, nu mai exista nici un fel de rezistenta, iar batalia se transforma în masacru. Totul se termina în mai putin de o ora. Doar 200 de protestatari scapasera cu viata în timp ce Garzile pierdusera doar trei oameni. Tot acesta fusese un pretext pentru a-i aresta pe membrii Consiliului. Chestia este ca nu îmi parea rau deloc. Iar eu, la 30 de ani, consideram ca mai am mult de trait.

     

      Plimbarea prin curtea închisorii mi-a trezit amintiri, atunci când am vazut de la fereastra esafodul pe care urmeaza sa îmi sfârsesc zilele. În cap mi-a venit imaginea altui esafod si a altei executtii, o executie care nu mersese deloc cum trebuia.

      Era o zi calda de primavara, iar soarele stralucea puternic. Temperatura era placuta, iar un vânt batea dinspre râu. O multime se strânsese în piata din fata Centralei în jurul unei platforme de lemn prevazute cu o spânzuratoare. Trecuse de abia o luna de când eu, Altiera si Roderic preluasem conducerea, având în spate un Consiliu de marionete. Eu eram acum Seful Consiliului, având puteri aproape depline, iar Altiera si Roderic erau adjunctii mei. Pe Arania nu o mai vazusem din acea zi uda de sânge, probabil se mutase undeva în Oras.

      Opinia publica îmi era înca favorabila, desi aparusera câteva grupari de rebeli care jurasera sa ma dea jos. Totusi, înca nu îmi faceam griji. Dar, de ce era atât de importanta acea zi? Dupa un proces scurt, Mandron avea sa fie executat pentru tradare. Priveam cu o umbra de regret acest lucru, dar stiam ca aceasta este singura cale sa-mi asigur scaunul. Era un om bun, Mandron, dar statuse în calea mea. Nu aveam nimic personal cu el, moartea sa era doat o necesitate politica.

      O platforma pentru Seful Consiliului si adjunctii sai fusese construita si la ora 11:30 eram acolo, îmbracat în uniforma alba impecabila, cu sabia atârnându-mi la sold, discutând ultimele probleme cu Altiera si cu Roderic. Parul negru al Altiereu flutura în vânt, iar ea se îmbracase într-o rochie în culori vesele parca pentru a arata bucuria pe care i-o provoca acest eveniment.

      Pe poarta închisorii, într-o caruta trasa de doi cai care îsi croia drum cu greu prin multime, aparu Mandron, legat cu lanturi, dar tinându-se drept si arborând o înfatisare demna, desi era îmbracat în zdrente Pe masura ce caruta se apropia de esafod multimea începu sa tipe si sa se agite, dar Mandron nu dadea vreun semn ca i-ar pasa.

      Caruta ajunse la platforma si Mandron se dadu jos de pe ea, calcând cu grija, dar hotarât. Se apropie de trapa si calaul îi puse streangul de gât. Apoi, cu o voce grava spuse:

      -Mandron Adobingias, ai fost condamnat sa atârni de gât pâna când vei muri pentru tradare. Mai ai ceva de spus înainte de executarea sentintei?

      -Traiasca Consiliul! Traiasca democratia! Moarte tradatorului! urla el pe un ton sfidator.

      Am rdicat o mâna si apoi am coborât-o pentru a da semnalul calaului sa traga de maneta. Acesta executa ordinul si Mandron se prabusi prin podea, cu o frânghie strângându-i gâtul.

      O sageata vâjâi de pe o cladire, sageata care trecu exact prin frânghia care îl sufoca pe Mandron înainte ca aceasta sa fie complet întinsa. Acesta cazu la pamânt, dar se ridica imediat si lovi pe primul soldat al Garzilor pe care îl avu în fata. Mi-am întors privirea spre locul de unde fusese trasa sageata si am putut vedea o fluturare de par blond în timp ce tragatorul fugea. Am realizat imediat ca era Arania. De abia atunci am realizat cât de mult am ranit-o, când am vazut ca o împinsesem sa se alature rebelilor. Din multime câteva sageti fura trase spre calau si spre Garzile care pazeau esafodul, care se prabusira moarte. De undeva, dintr-o strada laturalnica, un barbat pe cal aparu, croindu-si loc prin multimea spaeriata catre locul executiei. Ajuns acolo, ucise doi soldati cu sabia si îl ridica pe Mandron în sa, apoi galopa spre un loc ascuns.

      O sageata se înfipse în scaunul pe care stateam eu, la doar câtiva milimetri de pieptul meu. Altiera si Roderic fugisera înconjurati de Garzi, iar garzile mele de corp ma încojurara pentru a ma apara. Totul se trasformase deja în anarhie, oamenii fugeau în toate directiile, iar rebelii se retrageau acum cât de repede puteau.

      -Urmariti-i! Prindeti-i! Omorâti-i! am tipat. Urmariti calul! Gasiti-l pe Mandron! Vocea mea era din ce în ce mai furioasa, deoarece trebuia sa ma retrag ascuns de garzile mele din fata unui inamic pe care nici nu-l vedeam. Trimiteti tot ce aveti! Nici unul nu trebuie sa scape viu! Cercetati fiecare casa daca trebuie!

      -Da, Comandante, veni raspunsul, în timp ce eu ma prabuseam în scaunul meu, în timp ce afara multimea se raspândise lasând în urma câteva cadavre de oameni calcati în picioare. Când mi-am venit în fire, i-am chemat la mine pe Altiera si pe Roderic.

      -Se pare ca miscarea rebelilor e mai organizata decât credeam, am început. Iar Arania si Mandron sunt printre ei.

      -Ce vrei sa faci? întreba Altiera.

      -Daca am pornit pe un drum, trebuie sa-l ducem pâna la capat, oricât de greu e si oriunde ne-ar duce. Daca am ajuns dictatori trebuie sa dovedim ca nu ne jucam. Vom domni prin frica daca este nevoie, dar trebuie sa scapam de orice opozitie.

      -Rebelii trebuie striviti, aproba si Roderic.

      Fata sa era atât de calma atunci când rostea aceste lucruri, ca si când decidea ce avea de gând sa manânce la cina. Nici eu nu eram foarte tulburat, în acea faza a vietii mele eram gata sa fac orice pentru a ramâne unde eram.

      -Asta o sa ne scada foarte mult popularitatea, spuse Altiera.

      -Dar o sa ne pastreze puterea, am replicat. Omenirea trebuie sa se teama de noi si sa ne respecte, nu sa ne iubeasca. Daca moartea a 100 reprezinta supunerea a 10 000, atunci asta e.

      -Are dreptate Altiera, interveni si Roderic.

      -Atunci fie cum vreti voi! Ce propuneti concret?

      -Voi ordona o cercetare casa cu casa pentru arme si rebeli. Cineva trebuie sa stie ceva despre unde si cine sunt ei.Vom folosi orice metode necesare pentru a obtine informatii. ORICE metode! Deasemenea vom plati sau vom intimida omaneni sa devina informatori. Daca pâna acum am tolerat câteva demonstratii contra noastra, de acum încolo cei care se plâng sau au ceva de comentat vor fi arestati se executati ca participanti la revolta. În plus, fotografii uriase de ale mele vor fi puse în toate locurile importante. Trebuie sa instituim un cult al personalitatii mele. Doar asa, cei care ne vor sustine vor ramâne supusi. Daca vreti, puteti fi si voi inclusi.

      -Preferam pozitiile din umbra, spusera amândoi în acelasi timp.

      -Bine, cam asta fost. Voi ordona imediat Garzilor sa ia masurile de rigoare.

      Roderic pleca, dar Altiera ramase. Aveam nevoie de relaxarea pe care doar ea mi-o putea oferi.

     

      Biroul în care îmi petrecusem ultimii cinci ani, biroul Sefului Consiliui era o încapere patrata, destul de mare, cu latura de 8 metri si înalt de circa 3. Se afla la ultimul etaj al Centralei, loc de unde puteam admira piata uriasa din fata centralei precum si cladirile mici ale Orasului, umbrite de constructiile de dinainte de Molima. În birou, pe pereti se aflau tablouri care înfatisau diverse scene mitologice sau de vânatoare, scene pe care eu le alesesem ca decor. Câteve becuri electrice luminau întreaga încapere, reflectându-se în coloanele de marmura rosie care sustineau încaperea. Pe geam se putea vedea o fotografie ( fabricarea si developarea filmului fotografic era una dintre stiintele car esupravietuise Molimei ) gigantica, înfatisându-ma pe mine, cu o mâna în aer, parca pentru a indica drumul. Acestea fotografii erau de acum amplasate la fiecare mare intersectie, sau, în varianta mai mica, în toate cladirile publice. Bunicul îmi spusese cum conducatorii de dinainte de Molima îsi tineau supusii în frâu, amestecând adoratia pentru conducator cu frica de diverse politii secrete. La o scara mai redusa, cam asta era ce faceam si eu.

      Scaunul meu era din lemn de stejar sculptat si acoperit cu aur si argint. Deasupra capului meu era cusuta o imagine a cerului noptii cu stele facute din pietre pretioase, stele care pareau sa formeze o coroana în jurul capului meu. Masa care reprezenta biroul meu era si ea decorata cu sculpturi de animale si pasari de prada. Pe doua scaune putin mai simple, dar si ele bogat decorate fata de ceea ce aveau majoritatea oamenilor, stateau Altiera si Roderic cu fete îngrijorate. Dupa o pauza de vreo doi ani, atacurile rebelilor reîncepusera cu o frecventa nemaivazuta, generând uneori si mici revolte ale populatiei. Oamenii erau acum deja terorizati de Garzi, dupa cele câteva sute de executii din decursul acestor ani, majoritatea de dupa eliberarea lui Mandron. Dar, pe lânga teroare, multi simteau deja ura catre mine, catre acest sistem de conducere. Însa, avusesem grija ca cei care îsi exprimau ura prea tare sa fie redusi la tacere. Îmi placea prea mult postul asta pentru ca sa-l scap din mâini.

      Ceea ce era trist era ca în ciuda arestarilor si perchezitiilor ordonate de mine cu cinci ani în urma, Mandon si Arania nu fusesera gasiti, în plasa noastra cazând doar câtiva agenti rebeli nesemnificativi, care nu avusesera prea multe informatii. Din ceea ce reusisem sa scoatem de la ei reiesea ca Mandron si Arania, împreuna cu trupele lor, care numarau vreo 500-600 de oameni, se ascundeau într-o tabara de la marginea Orasului, undeva în Pustiu, asa cum erau numtite locurile nepopulate din jurul nostru. Însa nici unul nu stiuse unde exact era tabara desi multi fusesera torturati de Sectiunea Speciala, un detasament al Garzilor care se ocupa de distrugerea rebelilor. În ultimii ani numarul garzilor crescuse la 3000 de tineri bine îndoctrinati, bine antrenati si echipati, care erau în stare sa faca orice pentru mine.

      -Deci, cum oprim atacurile? începu Roderic.

      -Trebuie sa facem ceva, aproba si Altiera. Crezi ca s-ar putea începe niste negocieri, Mihail?

      -Vorbesti tâmpenii, am replicat. Trebuie sa strângem surubul si mai tare!

      -Oamenii nu mai rezista mult! Mâine-poimâine te trezesti cu o revolta!

      Dar parca pentru a-i anticipa vorbele o multime invada piata din fata Centralei, o multime furioasa, care striga slogane de genul "Moarte tradatorului" si altele asemanatoare. Unii aveau arme, alti doar cutite si topoare, dar printre ei se puteau vedea oameni ce dadeau impresia de soldati instruiti, pregatiti de lupta. De la fereastra l-am putut vedea pe Mandron conducând atacul si pe Arania în spatele lui. Multimea se îndrepta catre Centrala, dar spre norocul meu Garzile se pusesera în pozitie defensiva, cu sulitele în fata, strânsi cu totii într-o linie. Imediat am chemat un soldat care a transmis ordinul de mobilizare generala catre toate Garzile. Multimea fugea din ce în ce mai tare spre usi, dar primele linii se înfipsera în sulitele soldatilor, altii fiind secerati de sageti. Mandron îndemna oamenii sa continue lupta, în timp ce Arania tragea sageata dupa sageata în Garzi.

      -Vezi unde ne-ai adus, începu Altiera. Tocmai ce ne lipsea acum. O revolta pe care trebuie s-o înnabusim.

      -Avea sa se întâmple pâna la urma, Altiera. Si astfel avem ocazia sa aratam cât de serosi suntem, ca nu avem nici o intentie de a ne juca, am spus în timp ce ma uitam pe geam cum în ciuda avântului si a îndemnelor, oamenii se oprisera secerati de sabii si sageti, iar Mandron se lupta din greu cu sabia printre uniformele rosu cu galben. Totusi am observat ca dintre Garzi circa 100 erau morti, dar printre atacatori numarul era triplu. Garzile începura sa înainteze, taindu-si carari cu sabiile, apoi sosi cavaleria care facu si mai multe cadavre. Din pacate nici unul nu era al lui Mandron sau al Araniei. Din nou, pavajul era rosu de sânge ca în ziua în care eu preluasem puterea. Vederea atâtor morti nu ma mai misca deloc, devenisem imun.

      Dupa ce ultimele ramasite fura împrastiate, un agent al Sectiunii Speciale veni în biroul meu. Roderic si Altiera erau înca acolo:

      -Ce s-a întâmplat acolo? am urlat. Cum s-a putut întîmpla asta?

      -Mandron si Arania împreuna cu câtiva rebeli s-au deghizat si au incitat oamenii la revolta. A fost o chestie spontana, pe care nu am putut-o împiedica, raspunse acesta speriat.

      -Bine, începe represaliile obisnuite! Afla unde sunt rebelii. Executa-i pe cei care au participat!

      -Am înteles, Comandante, spuse acesta, lasându-se într-un genunchi.

      "De abia acum le-am dovedit pâna unde sunt în stare sa merg" am gândit în timp ce ordonam sa îmi fie adusa mâncarea. Nici atunci nu mi-am dat seama pâna unde erau în stare sa mearga ei.

     

     

      Ce îmi aduc aminte din urmatorii cinci ani de dupa încercarea de revolta sunt cozile interminabile de rebeli (poate ca unui om de dinainte de Molima, obisnuit cu multimea, 900-1000 de oameni ar fi parut putin - bunicul îmi povestea de orase cu milioane de oameni, dar pentru mine erau cozi interminabile ) care erau atârnati în spânzuratorile de la marginea orasului, dupa ce îmi fusesera prezentati pentru judecata. Nici unul nu se rugase pentru viata sa, nici unul nu ma implorase sa îl las sa traiasca în schimbul informatiilor asupra taberei rebelilor. Nici pâna acum nu reusisem sa o gasim, desi patrule ale Garzilor fusesera trimise în Pustiu. Dar multe se întorsesera fara nici un rezultat, iar altele nu se mai întorsesera deloc. Nu gasisem în mine nici un pic de mila când îi trimisesem la moarte pe oamenii aceia, asta era singura solutie pentru a pastra puterea pe care o dobândisem, iar acest lucru merita orice sacrificii. Din când în când mai aveau loc ciocniri izolate la margiena Orasului, dar nimeni nu putea sti cine le câstigase. Dar, de la acea revolta, Mandron relizase ca nu are nici o sansa încercând sa influenteze civilii, care ar fi fost masacrati de Garzile mele. Trebuia creata o forta de lupta cel puti egala.

      Relatia mea cu Altiera era excelenta, desi nu era iubire nici pe departe. Roderic ma vizita la rândul sau, dar din ce în ce mai rar, preferând sa guste singur privilegiile functiei sale.

      Orasul era acum aproape pustiu. Populatia se redusese datorita executiilor la circa 7000 dintre care jumatate era Garzi, iar 2000 erau rebeli. Astfel ca populatia civila a omenirii ajunsese la vreo 1500 de oameni speriati, înfometati, care nu stiau ce sa aleaga dintre cele doua tabere, exploatati si brutalizati de amândoua. Casele mici erau goale, iar multi îsi gasisera refugiul printre ruine. Din când în când incendii mistuiau Orasul, incendii pe care nimeni nu le stingea, care erau lasate sa arda tot ce puteau.

      Programul meu de îndoctrinare continua si mai tare, mai ales în cadrul Garzilor, care erau acum aproape singurii mei supusi. Ma gândeam daca tot acest razboi ma va duce în situatia de a fi un conducator fara a avea pe cine conduce. Dar, totusi mai aveam Garzile, desi si acolo aparusera nemultumiri care trebuisera reprimate prompt si eficient. Câtiva ofiteri chiar se alaturasera rebelilor.

      În ziua care avea sa fie ultima mea zi în biroul acela, o zi de care ma desparte doar o luna, dar parca atât de mult, stâteam în biroul meu urmarind niste rapoarte despre o constructie de aparare pe care o ordonasem în jurul Centralei, ca un fel de zid prevazut cu turnuri care avea sa fie apararea mea împotriva rebelilor. Garzile se apucasera si de construit deoarece nu existau altii în stare. De la fereastra îi puteam vedea muncind, punând piatra peste piatra, în timp ce câtiva civili zdrentarosi cereau ceva de mâncare, doar pentru a fi alungati.

      Se auzi un ciocanit în usa si un soldat din Garzi aproape ca se prabusi în birou. Rosul din uniforma era acoperit cu un rosu mai intens, cel al sângelui. Pe fata avea o rana din care sângele curgea ca un suvoi nestavilit. Dupa bezile aurite de pe mâna am putut vedea ca era capitan. Îngenunche.

      -Comandante, vesti urgente.

      -Ce e? Repede, am început în timp ce ordonam ca omul sa fie îngrijit.

      -Mandron si rebelii au patruns în oras prin vest. Sunt o armata întreaga. Avanpostul nostru a fost încercuit si distrus. Eu sunt singurul supravietuitor.

      L-am chemat pe omul din camera alaturata.

      -Suna mobilizarea! Pozitii defensive în jurul Centralei la doi kilometri. Vreau ca batalia sa fie data pe strazi înguste, unde nu pot sa atace multi odata. Adu-i pe Altiera si pe Roderic. Mergem acolo! Avea sa fie ultima data când îmi vedeam biroul.

      În mai putin de jumatate de ora, 3500 de oameni se strânsesera pe câteva strazi înguste, care blocau accesul la centrala. Partea de vest era cea mai bine aparata, dar nici celelalte nu erau abandonate. Nu vroiam sa ne trezim cu rebelii în spate.

      Îmi instalasem postul de comanda pe o casa cu doua etaje, una dintre putinele care supravietuisera incendiilor. Pe partea cealalta alta casa aproape identica se afla la circa 5 metri, iar între cele doua o linie de oameni înghesuiti se formase. De fapt erau vreo zece linii, cu câte zece oameni fiecare, fiecare cu sulite îndreptate spre locul de unde se vedeau rebelii. În spatele lor alti oameni se pregateau pentru contraatac cu sabiile, cei din infanterie, sau cu lancile, cei din cavalerie. Pe case, sau printre ruine amplasasem arcasi. În total circa 1000 de oameni trebuiu sa tina acest punct vital. Ceilalti erau disperati prin oras, la alte puncte vitale, pentru a împiedica un atac din spate.

      Altiera era lânga mine, tremurând de frica. Era o femeie stapâna pe sine, chiar dura uneori, dar doar atunci când era sigura de rezultat. I-am luat mâna în a mea încercând sa o linistesc:

      -Am trecut prin atâtea. O supravietuim si chestiei asteia.

      -Asa e, o sa supravietuim, spuse ea cu o voce de abia auzibila.

      Undeva, printre casele ruinate, dinspre cladirile uriase se auzi un tropot de copite si un horn de atac. Am putut vedea praful pe care armate rebelilor îl ridica. În mai putin de doua minute primii inamici intrara pe strada micuta, unde fura întâmpinati de un val de sageti, dar altii si altii urmara, iar în curând la capatul opus se vedea o mica armata pregatita. Ma asteptam sa atace, dar când o facura am avut prima surpriza a zilei. De obicei, atacurile însemnau ca cel putin prima linie se înfigea în sulitele aparatorilor, iar urmatoarele încercau sa îsi croiasca drum printre cadavre. Dar, un mic detasament, cel ce avea onoarea primului atac avea la rândul sau sulite mult mai lungi decât cele ale aparatorilor, fiecare om, cu cât era mai în spate având o sulita mai lunga. Un baraj de sageti începu din ambele parti, iar sulitasii lui Mandron atacara, formând un triunghi de spini.

      Zgomotul ciocnirii fu infernal, otelul izbindu-se de otel, trecând prin armura si carne. Tipete de agonie se auzira din partea Garzilor mele, în timp ce multi se prabusira. La început ai mei se retrasesera fara a rupe linia, dar am înteles rapid ca totul era degeaba. Triunghiul nu era o forma întâmplatoare, avea rolul sa concentreze întreaga presiune într-un singur punct pentru a rupe linia aparatorilor, pentruc ca atacatorii sa aiba pe unde sa patrunda pentru a masacra în voie. Dar, apoi urma a doua surpriza a zilei, surpriza care ma lovi ca un ciocan în moalele capului.

      În partea opusa a strazii, pe un cal alb, aparu Mandron care se avânta în batalie prin gaura de abia facuta de sulitasii sai, alaturi de toata cavaleri si infanteria sa. Deodata, ma zari si striga cu o voce care acoperi zgomotul bataliei:

      -Moarte tradatorului!

      Ca la un semnal o parte din infanteria mea intra în lupta, dar nu contra rebelilor. Sulitasii mei, deja confuzi se pomenira atacati din spate de proprii lor camarazi, care treceau de partea dusmanului. Acestia strigau la rândul lor "Moarte tradatorului!". Liniile se prabusira si în curând se dezlantui debandada. Cei care trecusera de partea rebelilor se legara la cap cu un batic pe care era afisat simbolul rebelilor, un soare rasarind deasupra unui oras, iar acum îsi ucideau fostii camarazi.

      Când am vazut asta, am luat-o de mâna pe Altiera, care aproape ca lesinase de frica si am coborât prin dosul casei. Roderic ne urma îndeaproape.

      -Retagerea! am ordonat. Catre Centrala. Pentru Comandant.

      Spre norocul meu, câtiva ofiteri nu fusesera cuprinsi de panica si lasara o ariegarda sa îi tina pe rebeli în loc, în timp ce retrageau ce forte mai aveau. Am fugit împreuna cu Altiera si cu Roderic toata distanta. Nu am facut acest lucru din lasitate, dar era convins ca mai avem o sansa de aparare, în jurul cladirii.

      Ajunsi acolo am gasit ramasite de la toate celelalte puncte de aparare unde oamenii mei fusera tradati si învinsi. În curând am reusit sa instalam o tentativa de dispozitiv defensiv. Mai aveam numai vreo 1500 de oameni sub comanda mea, multi trecusera de partea lui Mandron si multi altii murisera. Arania fusese si ea vazuta la unul dintre punctele de lupta.

      În curând piata fu invadata de rebeli, care fura întâmpinati cu sageti, însa nu se oprira din atac. Am lasat-o pe Altiera plângând si mi-am scos sabia din teaca în acelasi timp cu Roderic, apoi m-am avântat în batalie. Un dusman a ridicat sabia asupra mea, dar i-am blocat lovitura si cu o miscare fulgeratoare i-am secerat capul. În jurul meu lupta se dadea cu sabiile, noduri de oameni fiind înclestate în lupta. Alt rebel ma ataca cu un ciocan, dar ma atinse doar pe armura. O pata mare si rosie i se ivi pe piept în timp ce îmi croiam drum catre urmatorul, încercând sa strapung liniile inamice. Trei fosti soldati în Garzi ma înconjurara, dar sabiile lor lovira aerul în timp ce a mea îi strapunse pe doi. Roderic, aparut parca de niciunde se ocupa de al treilea.

      Din nefericire pentru noi, stradaniile noastre nu avura nici un folos. Soldatii loiali mie se retrageau din ce în ce mai mult spre Centrala, printre zidurile în constructie. Când cavaleria rebela ataca aceasta crea mari culoare pritnre oamenii mei, culoare care fura în curând pline de dusmani. De doua-trei ori a trebuit sa ma retrag din fata puhoiului inamic si în curând luptam printre cadavrele soldatilor mei, la intrarea în Centrala. Încet-încet rebelii ajunsera la usa si, desi am mai ucis doi, a trebuit sa ma afund din ce în ce mai tare în cladire. Doar grupuri razlete ale oamenilor mei mai supravietuiau, grupuri încercuite de rebeli. Unii alesera sa se predea, dar altii luptara pâna la moarte.

      În timp ce fugeam pe culoare, încercând sa scap cumva din cladire am putut-o vedea pe Altiera plângând, înconjurata de rebelii care o arestau. Arania o conducea cu o privire satisfacuta, aproape rautacioasa. Pe alt culoar, aceeaai soarta o avea si Roderic.

      Am ajuns la usa culoarului secret care dadea afara din centrala doar pentru a-l gasi pe Mandron asteptându-ma. Dorea sa fie o confruntare de la om la om.

      -Asadar, încerci sa fugi, începu el, în timp ce se pregatea de lupta. Sabia sa era plina de sânge, la fel si hainele. Câteva taieturi i se vedeau pe piept, dar nici eu nu o duceam mai bine.

      -Tu ai face altceva?

      Am reusit sa parez primul atac si sa contraatac, dar lovitura mea gasi sabia lui Mandron. Otelul scrâsnea lovit atunci când cele doua sabii se atingeau si uneori ieseau scântei. Se vedea totusi ca Mandron era mai bun decât mine, nu mai luptasem cu sabia de mult, în timp ce el facea asta aproape zilnic. Alte lovituri parate, alte fandari si fente avura loc între noi doi, dar nici o lovitura nu îsi gasi tinta. Am fentat un atac la cap si atunci când Mandron a ridicat sabia sa se apere, m-am lasat un pic în jos si l-am taiat pe burta. Însa si el fu suficient de rapid pentru ca rana sa nu fie grava. Urmatorul sau atac fu o fandare cu sabia în fata, astfel ca m-am retras un pas, punând-mi sabia în pozitie de blocare. Cu o miscare fluida, parca pregatita toata viata, Mandron se roti si piciorul sau zbura spre locul unde stia ca o sa fie mâna mea. Sabia îmi zbura din mâna, iar eu cazui la pamânt sub forta loviturii. Otelul lui Mandron sclipi în curând la gâtul meu.

      -Hai, fa-o! am tipat. Sa terminam totul azi. Doream sa termin odata cu viata deoarece pierdusem tot ce era mai scump pentru mine. Fara putere, viata nu avea rost si îi înstrainasem pe toti oamenii care tinusera la mine. Nu doream un proces sau alte umilinte publice.

      Dar Mandron nu îmi taie gâtul, ci spuse:

      -Justitia trebuie înfaptuita. Un tribunal va decide soarta ta.

      Apoi chema alti soldati rebeli sa ma aresteze si intra în biroul meu. Pe drumul spre celula eram o epava, nefiind în stare nici sa observ sângele si cadavrele de pe holuri, oameni care murisera din vina mea.

     

      Despre ultima luna ce as mai putea sa povestesc? Dupa ce lucrurile s-au mai calmat, oamenii au iesit din ascunzatori. Mai ramasesera numai 5000. Dusesem jumatate din omenire la moarte, si drept sa spun nici nu îmi pasa. Apoi a urmat procesul prin care am fost condamnat, acum câteva zile. Câtiva ofiteri superiori ai Garzilor vor avea aceeasi soarta. Nu i-am mai vazut pe Roderic si pe Altiera din ziua procesului si probabil ca îi voi vedea doar când vom atârna în streang împreuna. Am auzit ca Arania si Mandron traiesc acum împreuna, dar putin îmi mai pasa.

      Oamenii pareau usurati ca au scapat de mine, multi dintre ei au fost dispusi sa povesteasca suferintele îndurate din cauza mea. Aceiasi oameni care acum zece ani ma aclamau, acum ma urau, doreau sa ma ucida. Chiar si cei care îmi fusesera aproape s-au dezis de mine, unii chiar sincer. Au înteles cât de usor poate fi îndoctrinat un om, cât de usor poate fi mintit si instigat sa faca lucruri oribile. Unele Garzi mai încearca si acum o rezistenta inutila, dar altele au trecut de partea câstigatorilor. Multi au fost dati afara si înlocuiti cu rebeli, astfel ca Garzile sunt acum în mâna lui Mandron.

      Sper ca nu ma vei judeca prea tare, cititorule, atunci când îti vei arunca ochii pe acest jurnal. Vei putea sa întelegi evenimentele asa cum au fost si nu asa cum le prezinta istoria. Indiferent în ce epoca ai trai, chiar daca omenirea a progresat sau chiar a ajuns la nivelul de dinainte de Molima as vrea sa întelegi ca la urma urmei nu am fost un monstru sau un exemplar al altei specii disparute. Am fost, sunt si voi ramâne, în definitiv o fiinta umana.

      Timpul meu s-a scurs. Peste o ora voi fi mort. Aud deja multimea strânsa în fata închisorii pentru a îmi observa ultimul drum în caruta plina de paie care ma va duce la esafod. Nu mi-e frica de moarte, nu mai am pentru ce sa traiesc de mult. Acestea sunt ultimele rânduri pe care le scriu în aceasta celula de piatra murdara si trista. Usa de la capatul culoarului se deschide si doua Garzi, cele însarcinate sa ma pazeasca pe ultimul drum apar. Se îndreapta cu pasi repezi spre usa celulei. Aceasta scârtâie când soldatii baga cheia. Au venit...

© Copyright Valentin Stoian
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online