evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Războiul  -  Luminile oraşului XIII  -  Ultima frontieră  -  BO  -  Citadela Asociaţiei  -  Visând cu ochiul deschis  -  Conştiinţa împăcată  -  Călătorii cu îngeri  -  Luminile oraşului XXXIII  -  Liber arbitru  -  Între două lumi  -  Legenda "OMU"-rilor  -  Caseta pirografiată  -  Meduza (III)  -  Cojocul (Cujuh)  -  Bumerangul lui Zeeler  -  Odă pentru Măria Sa, Îngerul nostru  -  Peştele albastru  -  Vatmanul - Purificarea  -  În căutarea zborului  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (VI)  -  Duhovnicul  -  Muzeu Apocaliptic  -  Cadoul  -  Cristerra  -  Mr. Loverman  -  Parte din mintea ta  -  Sharia (fragment)  -  Necunoscutul intrigant  -  De profundis  -  Inelele lui Saturn  -  Theron Girradus  -  Robotul  -  Drum bun  -  Luminile oraşului XV  -  Poetul cerşetor  -  Canicula  -  Talent  -  Drumul care nu se vede  -  Cine sunteţi?  -  Cursa  -  Mergem acasă  -  Norul de argint  -  Experienţa însoţeşte sensul ascuns al misiunii noastre  -  Hora Ielelor, Pensiune II  -  Eu, Singularul Absolut  -  Descoperirea  -  Pacientul  -  Genocidul  -  Cercul


Casa libertăţii

Casa libertăţii
  Marian Nistor
varianta print

Marian Nistor



Publicat Sâmbătă, 23 August 2003, ora 10:05

      E o zi torida din luna lui cuptor. Ma uit afara pe fereastra prin plasa fina si rupta în atâtea locuri. Privesc copacii din jur si frunzele lor care încep sa-si piarda din verdele atât de imaculat. Se vestejesc primind unele o culoare mai ruginie, altele una mai galbena. Ma asez tiptil pe pervaz si primul gând care ma strafulgera e idea de libertate. As vrea sa fiu liber, sa pot sa ma plimb prin gradina care e chiar lânga mine. Natura ma cheama si totusi sunt prins în aceasta casa a mea. Poate ar fi mai bine sa o numesc închisoare, dar nu e la fel de lugubra si trista. Primesc de mâncare, sunt hranit, cineva ma iubeste, dar eu tot îmi doresc libertatea.

      Îmi amintesc copilaria pe care am petrecut-o în aceasta casa care a îmbatrânit odata cu mine. Peretii s-au decolorat, culorile nu mai sunt la fel de vii ca si atunci când le-am vazut prima data. Vopseaua de pe usi îmi pare atât de neagra, cu toate ca ar trebui sa fie alba. Ce bine era când eram mic! Atunci nu stiam ce înseamna sa fi liber, si sa poti zbura pe o câmpie plina cu flori. Atunci eram fericit aici în casa. Aceleasi covoare le calc în fiecare zi si pe lânga aceleasi picioare de mese trec atât de adesea.

      Ma tolanesc în pat, caldura de la geam devenindu-mi deja insuportabila. Ma rostogolesc de pe o parte pe alta încercând sa-mi gasesc o pozitie cât mai confortabila. În mintea mea acelasi gând îsi face loc. Libertatea! Ce nu as da sa fiu si eu într-o padure, sa ma întind pe iarba la umbra unui copac. Dar nu pot! Sunt închis aici si nu pot sa vad decât aceleasi trei camere. Îmi închid ochii si simt cum ma desprind de trup...

      Ma trezesc într-o lume ciudata. Ma uit în jurul meu si observ iarba, încep sa simt mirosul florilor. Ma ridic brusc, poate de uimire, poate de bucurie. Încep sa ma plimb agale prin iarba din jurul meu. Razele de soare se reflecta atât de frumos în corola florilor. Fiecare floare îmi zâmbeste si-mi râde cu bucurie. Nu-mi vine a crede. Sunt liber! Încep sa alerg pe câmpul caruia nu îi zaresc sfârsitul. În orice directie m-as uita nu vad decât iarba si flori. Continui fuga mea bizara si fara nici un sens. Vreau sa ajung undeva, simt cum cineva ma cheama, dar nu stiu de unde. Totusi fug într-o directie anume fara stiu de ce am ales-o chiar pe aceasta. Ma uit în stânga mea si vad cum soarele începe sa se ascunda în spatele câmpiei. Intensitatea luminii scade cu fiecare salt pe care îl fac picioarele mele în iarba. Un sfert de soare e ca si disparut, dar eu fug în continuare. Simt cum chemarea se aproprie, încep sa realizez ca instinctul ma poarta într-adevar într-un loc anume. Dar unde?

      Brusc aud o bubuitura! Cineva a trântit o usa. Îmi deschid ochii si ma trezesc în patul unde m-am tolanit cu câteva minute înainte. Revad aceeasi plapuma. Nu sunt liber! Nu mai sunt liber! Ce tristete ma copleseste... Ma ridic alene din pat, sar jos pe podea si ma îndrept spre bucatarie. Gasesc pe masa o farfurie cu mâncare si ma apuc sa înghit. Nu am nici un chef sa manânc, dar simt cum ma roade stomacul. Înghititurile pe care le iau sunt atât de mici, încât nici nu trebuie sa le mestec. În mintea mea atâtea întrebari îsi cauta raspunsul dar nici una nu reuseste sa-l gaseasca. Poate ca nu sunt destul de inteligent, dar cum as putea sa fiu, daca nu am libertate si nu pot sa învat.

      Dupa ce termin de mâncat ma duc în camera de oaspeti, fac vreo doua trei ture în jurul mesei goale. Ma uit împrejurul meu si simt cum ochii mei devin de sticla fumurie. Totul apare în ceata. E oare semn ca îmbatrânesc? Îmi scutur un pic capul si încerc sa privesc din nou. Aceeasi ceata.

      Ma duc înspre geam si urc din nou pe pervaz. Privesc copacii, dar acum altceva îmi atrage atentia. Violetul fructului unei plante pe care nu o cunosc. Sunt niste boabe mici si sunt prinse fiecare de o ata dreapta ce coboara în jos. Fiecare boaba se înghesuie printre celelalte încercând sa-si faca loc parca numai spre a fi vazuta de mine. Ma întind pe pervaz si îmi sprijin capul de geam. Privesc cerul albastru, plin de nori mici, care mai acopera din când în când bila galbena a soarelui. Îmi întind mâinile ca si dupa un somn în care am dormit bine. Simt adierea vântului care îmi aduce pe la nas mirosuri îmbietoare de flori si diferite alte arome, necunoscute mie.

      La un moment dat, intra în camera un baiat cam de vreo 19 ani cu o privire fulgeratoare si adânca. As vrea sa îi spun ca-mi doresc sa fiu liber sa pot sa fac si eu ce îmi doresc, dar sunt sigur ca el nu m-ar întelege. Poate mi-ar spune: "Dar nu esti liber? Doar ai tot ce îti doresti? Ce vrei mai mult de atât?". Ah, ce minte îngusta, au unii oameni! Nu pot vedea dincolo de granitele mintii lor atât de simple si banale. Ei pun atâta pret pe dragoste, un lucru pe care eu îl consider o prostie. Eu îmi doresc libertatea absoluta, în care sa nu depind de nimeni, dar ei care o au, se îngradesc folosind scuze de genul dragostei sau a legilor. Nici nu-si dau seama ce prosti sunt! Gata, îmi închid ochii, deoarece simt cum inima îmi zvâcneste din piept. Încerc sa ma reconciliez cu faptul ca totul e menit, totul are un scop, dar mai ales ca totul are timpul sau. Poate am sa fiu si eu odata liber...

     

     

      Un zgomot surd strapunge atmosfera calma.

      "Emil! Hai sa manânci! Mai lasa pisica aceea si nu o tot studia!". Baiatul se ridica de pe scaun si iesi din camera.

     

© Copyright Marian Nistor
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online