evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Starea de trecere  -  Mărturisirea lui Abel  -  Oglinda  -  Anul 10000  -  Vikingul  -  Experienţă pecuniară  -  Sedrina  -  Luminile oraşului XXIII  -  Eu, Singularul Absolut  -  Gondolierul  -  Trenul  -  Texte.01  -  Războiul  -  Sunet pentru suflet  -  Povestea gândacilor  -  Descoperirea  -  Pacientul  -  La vânatoare da "Eilian"  -  Apocalipsa  -  Povestea trenului  -  Călătoria unui artist...  -  Dispariţia  -  Odă pentru Măria Sa, Îngerul nostru  -  Greaţă  -  Necunoscutul intrigant  -  Vară cu ciocănitori  -  Coconul  -  Aer  -  Paradox  -  La copcă  -  Mamal - Beciul  -  Fragile  -  Vrăjitorul  -  Mimi, Momo şi Mumu  -  Alfa şi Omega  -  Melcul  -  Învingătorul ia totul  -  Tocăniţa de ciuperci  -  Iza  -  ROV-27  -  Luminile oraşului XXI  -  Aventurile Poetului Rătăcitor : (I) Prinţul Canalelor  -  Înainte ca toate imaginile să dispară...  -  Proză scurtă  -  Lala  -  Gender X  -  Poporul perfect  -  Cyborg story  -  Enigma de cristal  -  Canicula


Groparii

Groparii
  Diana Virginia Todea
TV nation
Boredom
A Swedish Golem
We are all Jews
Outside in this dream
varianta print

Diana Virginia Todea



Publicat Duminică, 22 Iunie 2008, ora 10:10

      Groparii ţineau o conferinţă specială. Se chinuiau să descopere şi să postuleze adevărul artei lor, cea de gropar. Bine, bine, să postulezi era uşor, dar să afli în ce anume consta acea artă, era mai greu.

     

      Căci în atâtea minunăţii, în atâtea secrete bine păstrate şi cu greu mânuite, cine nu s-ar pierde? Din ziua de vineri până luni s-au certat neîntrerupt. S-au ţinut deoparte, cei care aveau în sinea lor mai multe de împărtăşit.

      Dacă studiai psihologia groparului, aflai informaţii preţioase despre modalitatea lor de a lucra, descopereai esenţa vieţii de gropar–mistica unui asemenea om era pe atât de simplă în exterior, pe cât de complicată în interior. Să te trezeşti la ora cuvenită, dimineaţa, să îţi faci într-un fel anume toaleta, să te îmbraci cu hainele speciale comemorării unei absenţe umane, să te pregăteşti sufleteşte cu o rugăciune, toate acestea făceau parte din arta de a fi gropar.

      Hainele negre, cu şapcă neagră pe frunte, îi aduceau înfăţişării groparului o şi mai mare somptuozitate şi importanţă. Căci, într-adevăr, cutuma de a lua sicriul şi de a-l coborî încet în groapă, de a răsturna peste el câţiva bulgări de pământ, de a aşeza întregul balot de ţărână deasupra, necesita multă răbdare şi în principal ştiinţă. Ştiinţa o aveau mulţi, însă răbdarea era o virtute şi încă una rară.

      Cei ce se retraseră înspre coloanele de piatră ştiau în sinea lor mult mai bine ce era de aflat din munca lor. Drept e că pentru un străin acest lucru ar părea cam ciudat–o adunare de gropari să discute secretele meseriei lor pentru o mai bună „adâncire” în tainele „îngropăciunii”, dar singura noastră cale de a-i înţelege ar fi să-i urmăm îndeaproape cum discută aprins aceste lucruri.

     

     



     

      Din partea locului, simplul fapt de a deschide gura şi de a începe discuţia era de ajuns ca să te faci remarcat. Un ins înalt, subţire, cu mustaţa brună, începu brusc un dialog anticipat:

      -Dacă subţirimea coşciugului ţine de o parte importantă în coborârea lui, ne trebuie mult timp pentru ca noi să deprindem câteva mişcări de orientare. Nu ar fi mai bine dacă am lăsa în seama „celorlalţi” să fie mai atenţi în construirea cutiilor? Singuri nu putem manevra o ustensilă esenţială şi doi la mână, e păcat să ne avântăm şi să stricăm o bunătate de lemn. Corect? „Voi” nu credeţi la fel?

      Însinguraţi, de partea opusă celor mai tineri, cei meşteri în ale îngropăciunii tăceau. ''Voi'' se referea la partea doctă a tagmei lor. Cât despre ceilalţi, întotdeauna tâmplarii erau învinuiţi, şi poate nu pe nedrept, de greşelile făcute în construirea cutiilor, obiecte esenţiale în slujba unor gropari. Cât de lung sau cât de subţire era coşciugul era o problemă veşnică ce ridica semne de întrebare pentru mintea ştiinţifică a unor meseriaşi ca ei.

      Nu răspunse nimeni. Se observă un soi de nelinişte mult mai gravă decât o puteau percepe cei în cauză. Ochii erau aţintiţi spre un punct îndepărtat în care, se părea, cineva făcea focul. Nu era greu să distingi mirosul de lemne încă umede de la ploaia din ajun, în pocniturile cărora groparii simţeau o stranie năduşeală acoperită de jena liniştii posace.

     

      -Era mai rău dacă ne puneau să construim noi cutiile!

      Vocea părea sugrumată, dar era de mirare să vezi cum un om atât de mărunt şi încruntat era capabil să ţipe în aşa hal.

      -Dacă vorbeai mai tare poate reuşeam să ne înţelegem cu clienţii noştri, remarcă unul din grupul tinerilor, umflat de râs pe seama glumei pe care tocmai o născocise.

      -Morţii-s morţi, nu sunt păpuşi îngropate, ci oameni ca tine. Poate din sufletele lor, aşa îngropaţi cum sunt, se degajă mai multă lumină decât din al tău. Tăcerea era şi mai tensionată odată ce vocea baritonală a lui nea Ivan se auzi despicând cu putere conversaţia acidă de mai înainte.

     

      Ochii vineţii ai lui nea Ivan erau şi mai strălucitori decât în plină zi. Era cu neputinţă să nu remarci sperietura şi tăcerea respectuoasă pe care, cei ce vorbiseră, o reflectau prin poziţia lor corporală.

      Tânărul vesel deveni galben într-o clipă, în timp ce lunganul chibzuit îşi ridică capul puţin plecat şi tuşi scurt şi apăsat.

     

      -În seara asta ne-am strâns să discutăm un lucru demn de băgat la cap. Mai ales pentru voi, ăştia mai slobozi la gură, tună îndelung Ivan. O meserie ca ale noastre se învaţă în doi ani şi se ştie de-abia după douăzeci. Să te numeşti gropar cu adevărat, poţi s-o faci când ajungi aşa, ca moş Ignat.

      Dintr-o sucire de cap, nea Ivan arătă pe un bătrân senin, încovoiat, cu barbă albă, îmbrăcat tot în negru, care părea că se gândeşte la depărtări.

     

      -Ca moş Ignat să te afli şi atunci să zici că îngropăciunea te-a numit omul ei. În tine totul stă ca un bulgăre de pământ, negru, greu şi prăfos. Din ochii tăi se vede o unică chemare, în pământul tare, te asemui cu o ghindă de stejar care se ridică spre a vedea unirea lemnului cu lutul nears. Singur, greul cutiei, te va face să simţi în ce fel ai trăit, de unde te-ai născut cu adevărat şi dacă cineva o să te ţină minte. Pământul te gustă, te miroase şi când te-a învăţat în simţurile sale, te blestemă în măruntaiele sale sau te coboară mai adânc în rădăcinile trandafirilor sau în preajma apei subterane.

      În timpul stins, el te va auzi, te va remodela, îţi va fi păzitor. Asculţi un răspuns, dar simplul auz te înşeală, în groapa ta de unde viermii se năpustesc să te albească. Greşeala voastră este că nu coborâţi ca un scufundător în simplul grăunte de cenuşă. Vă agăţaţi de lopată şi aşteptaţi doar să vină cineva să vă ridice din nou la suprafaţă, acolo unde este aer. Din bula de aer vă stingeţi ca un fir de praf luat de vânt, în timp ce în pământ totul se recheamă în vinele esenţelor. Ai trup şi din el revenirea se face încet, treptat, ca un melc ieşit din găoacea prea strâmtă; din tulpina plantelor îţi cresc mâinile, din rădăcinile arborilor se extind picioarele şi dintr-un bulgăr sărat de pământ ţi se naşte inima. Din trupul revenit la viaţă, pământul îţi dă suflarea sufletească şi te împinge în laguna teritoriilor izvoarelor. Acolo purtat de apele calde te trezeşti în partea opusă zenitului, chemând din nou aerul.

      Şi trupul ţi se naşte întocmai din trupul mamei tale. Aflat în tine, pământul te vrea viu şi înapoi în faţa cerului.

      Dar acest lucru voi n-o să-l aflaţi niciodată, când auzul vostru opac se închide la glasul străfundurilor. Ca să auziţi trebuie să rechemaţi forţa, iar voinţa să vă coboare între bulgări. Doar atunci.

     

      Înghiţii în sec de două ori şi ochii îi luceau în străfundurile lor. Din secunda următoare, nervii se poticneau către o singură întrebare: din noi ce va ieşi? Tot un gropar uitat de lume, tot un necunoscut care-şi face treaba ori cineva ca moş Ignat?

      Tinerii înverziseră şi deveniseră şi mai traşi la faţă odată cu căderea luminii. Simplul umblet al gândacilor pe pământ le încetinea gândirea şi le trezea un soi de sentiment straniu, de chemare între străfunduri.

      Din două motive moş Ignat alesese această meserie: pentru a fugi de oamenii răi care-l priveau întotdeauna steril şi de sus şi pentru că pământul îl chema straniu spre o lume necunoscută, departe de tot ce văzuse în viaţa lui.

     

      Soarele putea fi un glob roşu la orizont, în amurg. Colinele puteau să apară ca două braţe arcuite în aşternut, râurile să fie ca nişte seve rănite ale unor arbori prea bătrâni pentru totul, însă sincera vedere a pământului, negru şi gol ca trupul de femeie râncedă, îi deştepta un fior inexplicabil asemenea unor lăute, în acord, noaptea. Era un tânăr când totul devenise o simplă repetiţie seacă de idei şi gesturi văzute şi revăzute zilnic. Trist era să-i urmăreşti pe oameni râzând anevoie şi glumind sufocant în propriile greutăţi sufleteşti.

     

      Un om ca el văzuse şi dragostea şi frumosul vieţii, însă ceea ce îl atrăgea în fundul lumii, în genunea începuturilor era magicul bulgăre de pământ, negru, slut şi călcat în mii de ani, sub mii de paşi. A ştii de unde vine totul, când esenţele te recheamă în vastitatea necuprinsului era un covârşitor adevăr, unic în felul său, neştiut însă de alţii. El credea că totul vine din izvoarele subterane, din palpitaţia rădăcinilor ce spuneau atâtea pentru o ureche bătrână ca a sa. În interiorul lumii, în magma singuratică şi veşnică, viaţa atingea alte limanuri şi altfel se numea: era un nou început. Un strop de lavă şi acela te va modela în trup, în oase, în sânge, în inimă şi dinţi şi îţi va sufla în pântece viaţa cu puterea sigură a mii de mişcări tectonice. Un bob de plantă te va agăţa în circuitul vieţii, te va propulsa în arbore şi, zburând departe când totul se numea din nou, te va transforma în vis şi speranţă, în suflu vaporic rechemându-te la suprafaţa pământului. Te recheamă în sine, în glasul neştiut al craterelor, dându-ţi putere să renaşti.

     

      Pentru moş Ignat, viaţa se reducea la un bulgăr, un suflet, un izvor, un glas şi o visare.

     

      Dincolo de acestea era întuneric, ceartă, zgomot brut şi uitare. În negrul său, aşa cum o arătau veşmintele sale, moş Ignat uitase demult de ceartă, larmă şi lacrimi neşterse. Le simţea adesea coborând pe obraz, dar odată cu ele simţământul singurătăţii se unea în meseria sa, singura iubită pe care o cunoscuse în inima sa, unică în frumuseţea ei. ’’În gropăciune stă rostul: acolo mă voi întoarce şi eu, şi alţii, dar în acea clipă izvoarele mă vor cunoaşte, mă vor simţi şi mă vor renaşte. Şi lacrimile mi le vor şterge pentru totdeauna’’; aşa gândea moş Ignat şi aşa gândea mereu, cuprins de aceeaşi privire îndepărtată, când cerul îi părea mai albastru ca un ocean subteran. Din aceste comentarii, el nu înţelegea speranţa pe care ei o aveau în suflet, şi rostul vorbirii fără sens. Tăcerea lui nea Ivan îl tulbura însă, ştiind prea bine ce se ascundea după vălul calmităţii.

     

      Cuprins de patosul care-l obosise în discuţie, nea Ivan vedea acum lucrurile mult mai calm. Era senin în exterior, norii erau topiţi în zare, serviabili ca pentru o nouă viaţă celestă, un întuneric tuciuriu care anunţa apariţia lunii.

      Sigur acum pe sine, groparul nu reuşea să se identifice cu tagma şcolărească pe care o observase şi o educase, de-a lungul a câtorva ani. Avea un simţământ cert, de renunţare la dorinţa de-a mai continua astfel: nu dorea însă ca tot ce muncise, tot ce acumulase în timp să se năruie din pricina unor necopţi, subţiri fiinţe care nu contopeau nimic serios. Avea dreptate, dar speranţa era poate ce-i lipsea, urmărit acum cu un ochi vineţiu de către moş Ignat.

      Nu o vedea, dar presimţea ceva negativ care reieşea odată cu această discuţie. Un tălmaci i-ar fi trebuit, în simplul lui limbaj nu reuşea să farmece decât copacii. Ştia ce avea să răsune nu după mult timp din gurile nebotezate ale ucenicilor săi, dar, în fond, greşeala stătea undeva la mijloc. Un avertisment aşa brutal nu convingea pe nimeni, reacţia ar fi fost vulcanică şi total eronată, în raport cu ceea ce-şi dorea. Acum, drept şi ursuz, nea Ivan ţinea să se clarifice cu cei tineri, depărtând, oarecum, şi mai mult doritul de dorinţă. Zgomotul făcut de o căruţă ce se apropia în noapte, declanşă o deviere în planurile conducătorului de şleahtă precum şi un murmur scandalos în rândul novicilor.

     

     


     

      În spatele căruţei era aşezat un sicriu din lemn de stejar, închis la culoare şi învelit cu un postav negru, care din pricina vitezei căruţei era săltat la fiecare groapă sau piatră din drum. În ceata groparilor novici se stârniră animozităţi, dar un lucru îl înţeleseseră atât ei cât şi cei cu experienţă: trebuiau să lucreze. Noaptea ca noaptea, însă pentru ei nu exista un client neservit sau o groapă neastupată. Totul trebuia rezolvat. În concentrarea pe care o aveau în ochi se putea citi clar că nu meseria îi dezbina, ci firile lor posace sau prea închise.

      Caii nechezau şi mai tare, răbufnind în noapte zgomote de animale asudate. Grupul se adună în jurul căruţei venite în centrul cimitirului. Nea Ivan ştia că trebuia să controleze discuţia şi să le dea, astfel, o lecţie celor mai tineri. Un tunet prin cer le deschise conversaţia:

     

      -Matale văd că eşti grăbit, însă noi te putem ajuta. În aceste zile, cu astfel de oameni, noi nu ne putem opune în a-i duce pe nefericiţi în ultima lor poposire pământească. Spune-mi doar cum îl cheamă, ca să ştim ce să-i ridicăm la cap. Astfel curseră cuvintele lui nea Ivan.

     

      -Iertaţi-mi graba şi neastâmpărul cailor. Mă supără iară o moarte de la noi din sat. Am adus-o aici pe fiica primarului nostru, care e şi preot în părţile astea. Nu-i nimic uşor aici, eu vin doar s-o îngropaţi acum şi repede. E prea greu să-i cer tătânelui ei s-o mai îndure în casă. Şi-aşa o voia moartă demult. A fost o fată stranie, cu apucături de te mai miri din ce fel de cărţi luate, dar lumea zice pe la noi că nu era sănătoasă. Vrednic nu e acum să răscoleşti trecutul morţilor. Aşa că eu v-o las şi puneţi-o sub un nume ales de voi. Eu atât am avut să spun şi să ne dea Domnul zile mai senine. Mulţam.

     

      Şi vizitiul se chirci pe capră, îşi ridică gulerul mantoului negru şi făcu un semn spre cei din spate să ridice cutia. Groparii o luară şi observară că nu era prea împovărată şi nici miros greu nu împrăştia. Era o cutie micşoară, cu lemn sculptat simplu, neornat şi lustruit cu grijă. În ciuda vremii rele, groparii doreau ca copila să fie coborâtă în pământ cu grijă. Nu era semn bun dacă cutia se împotmolea sau crea dificultăţi la coborâre.

      În câteva minute, o groapă adâncă de doi metri era săpată, iar meseriaşii proptiră chingile din piele sub cutie, în timp ce alţii ajutau la fixarea ei în perimetrul gropii. Nu era nici ploaie, nici prea frig, vântul însă bătea puternic înăsprindu-le feţele care vădeau concentrare şi grijă.

     

      Era un nou început; întotdeauna fusese vorba de adâncuri, de pământul negru ce acum îmbrăţişa o copilă stinsă. Erau şi izvoarele, era şi luna în nimbul ei stelar, erau şi oamenii care acum se uitau cu grijă, rugându-se pentru un suflet plecat. În magma din interior, pământul avea să renască, un nou suflet coborât şi simţit, un nou început, în străfundurile vieţii. Din tulpini aveau să crească mâinile, din rădăcinile copacilor aveau să se lungească picioarele, iar inima, sufletul avea să plângă din nou într-un bulgăr sărat. Nu era nici om încă, nici zâmbet, nici vis, nici zgomot, avea să fie esenţă, viaţă nepătrunsă, începută din suflul pântecelor negre. În mâinile lor, groparii simţeau puterile pământului, simţeau cum sufletele le curgeau în lopeţi, în străfunduri, între izvoarele subterane, iar glasul lor se contopea cu forţa din magmă. Un fior straniu îi rechemă în pântece, având de data asta un simţământ de viaţă, un suflet nou.

     

     

      În jurul lor era noapte, feţele lor străluceau în mii de mişcări interioare, sub mii de priviri nocturne.

     

      Era un nou început.

     

© Copyright Diana Virginia Todea
Comentarii (3)  
Mircea Trif
Miercuri, 3 Septembrie 2008, ora 16:42

E bine, Diana. Tema mea favorita...
Subiecte incitante (fara tunuri laser si crucisatoare stelare), atentie la unele componente de vocabular si o sa fie si mai bine. Succes!

Diana Todea
Sâmbătă, 28 Iunie 2008, ora 20:41

Multumesc pentru comentariul dvs. Il primesc cu maxim respect. Pe de alta parte ce am vrut sa sugerez in aceasta povestioara este tocmai filosofia si simbolistica mortii. Nu puteam sa realizez acest lucru daca nu "plictiseam" voit cititorii. Imi amintesc cum autorii germani sau scandinavi reusesc exact acelasi lucru cand abordeaza teme "dark". Nu se prea poate spune ceva ambiental sau relaxant despre moarte.

In prim plan totul este extrem concentrat pentru ca tema este filosofica. Imbinarea naratiunii cu reflectiile personale mi se par elegiace si descriptive. Eu cand citesc o astfel de povestire nu ma intereseaza sa sar de la un moment fictional la altul, ci dimpotriva sa adancesc imaginile care se coordoneaza cu reflectiile. In final, totul poate fi luat ca o sonata a mortii, ca o descriere poetica a unor sentimente foarte adanci.
Eu cred ca este una dintre cele mai adanci povestiri pe care le-am scris pana acum, plina de emotie si reflexivitate.

Diana Coconescu
Sâmbătă, 28 Iunie 2008, ora 13:25

Autoarea da dovada de un real talent si un stil format , cu toate acestea cred ca subiectul lecturii de mai sus este cam vag . O opera literara este reusita când te tine cu sufletul la gura , adica nerabdator sa citesti mai departe, când îti trezeste interesul. Din pacate povestirea ta a fost plictisitoare; prea multa simbolistica si filozofie acolo unde cititorul cauta destindere si odihna activa.
Daca nu era bine scrisa , renuntam la aceasta lectura dupa primele pasaje!

Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online