evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Ea, eu şi ei  -  Corespondenţă literară  -  Cuantum sincronicity - formula nemuririi  -  Meditaţie  -  Sete  -  Claviaturi  -  Prima pagină  -  Dincolo de evoluţie  -  Copilul gheţii  -  Apocalipsa  -  Punct. ªi atât  -  Mutare disciplinară  -  Cadou pentru regele Isrunului  -  Darul divin  -  Ancheta  -  Mamal - Beciul  -  Povestea unui ceas  -  Concurenţă neleală  -  Antarctic City  -  Noapte bună, Andrei  -  Dumnezeul unei lumi mărunte  -  Luminile oraşului XX  -  Muribundul  -  ªi atunci...  -  Întunericul de dincolo  -  Locul pierdut  -  Halucinaţie  -  Luminile oraşului VIII  -  Coana mare se mărită  -  Norma  -  De profundis  -  Pasul craiului de munte  -  Tentaţia continuă  -  Luminile oraşului VI  -  Misiunea  -  Ziua în care pământul s-a oprit  -  Simbioza  -  Cadoul  -  Copilul Visător cu Mâinile de Aur  -  Poporul perfect  -  Luminile oraşului 2 (III)  -  Limoniu  -  Muzeu Apocaliptic  -  Inelele lui Saturn  -  Fortul  -  Întâlnirea  -  Iluzia viselor  -  Valea blestemată  -  Strada inocenţilor  -  Molecula Vieţii de Apoi


Răscrucea

Răscrucea
  Bogdan Peta
varianta print

Bogdan Peta



Publicat Miercuri, 17 Septembrie 2003, ora 10:05

      La o rascruce de drumuri s-au intilnit doi oameni: un calugar si un bancher. Prin ce imprejurare acea rascruce i-a pus fata-n fata e greu de deslusit dar nu si imposibil insa misterios este drumul pe care fiecare a lasat in urma-i rascrucea. Cum un calugar poate fi gasit in asemenea imprejurari este mai lesne de inchipuit, insa un bancher e greu de imaginat la o raspintie in mijlocul unei pustietati. Dar desi parea ca amindoi, cel putin pentru o scurta vreme, impartaseau aceeasi soarta motivele care i-au adus in acelasi loc sunt cu totul si cu totul deosebite.

      Cu fata-i galben-lucie, cu obrajii supti, cu barba neagra si deasa razimata in piept, cu ochii negrii pierduti in contemplatie si cu miinile reunite parca intr-o rugaciune fara de sfirsit calugarul parca plutea, nu mergea, aducind mai degraba cu o fiinta din alte lumi o fiinta ce scapa determinarii legilor fizicii. Nu se stie din ce motiv - desi acestea ar putea fi doua - duhovnicul lui ii ceruse sa faca o ascultare cu totul si cu totul aparte, neobisnuita. Este cunoscut faptul ca porunca duhovnicului se urmeaza ca si cum ar cobori de pe buzele Domnului Iisus. Calugarii stiu acest lucru si inca prea bine ca oricit de neobisnuita ar parea ascultarea aceasta trebuie facuta pentru ca numai asa el se curata de zgura propriei ratiuni lasind loc incet, incet salasluirii in el a ratiunii divine; numai asa calugarul Il poate incredinta pe Dumnezeu ca golit fiind de sine este un vas demn de a fi umplut cu vointa divina, de a deveni unealta manifestarii intre semenii sai a vointei divine - ce-si poate dori un om mai mult? Cineva ar putea obiecta sustinind ca aceasta negare de sine este o cumplita mutilare a insusi actului existentei, o dezbracare de ceea ce omul are mai de pret: ratiunea. Si noi la rindul nostru am putea obiecta ipoteticei persoane ca aceasta negare de sine intr-adevar exista dar nu are ca scop inhibarea actului ratiunii ci tocmai transfigurarea lui, capatarea acelui "gind al lui Hristos". Ca sa ajungi la o asemenea traire este nevoie de o lupta cumplita, pe viata si pe moarte cu cel mai mare dusman al omului: el insusi.

      Fie ca il considera destul de otelit pentru a da piept cu lumea - dar a da piept cu lumea inseamna sa te asezi pe o pozitie contrara ei, sa o privesti din afara si nu dinlauntrul ei -, fie ca era un test pe care calugarul trebuind sa-l treaca sa descopere in sine fructul atitor si atitor ani de nevointa el trebuia sa fie incredintat ca o data pasind in lume tot ceea ce i se intimpla este rodul vointei divine, ca el nu este decit o unealta a manifestarii acestei vointe, iar daca la un moment dat faptele par a nu avea o desfasurare logica, de-a lungul nevointei sale a invatat sa nu se indoiasca ci sa mearga mai departe oricit de ciudat si lipsit de logica s-ar arata lucrul acesta ratiunii sale, caci daca se indoieste si isi da urmare siesi atunci este ca un vas care se sparge si pierde toata esenta nepretuita incredintata lui. E nevoie de un suflet otelit pentru a da piept cu indoiala, unul dintre capetele balaurului nevazut care macina sufletul omului in fiecare milisecunda a existentei sale. Aceasta il adusese pe calugar in lume: o datorie fata de sine, fata de semeni, dar mai ales fata de Dumnezeu.

      Cu totul alta este povestea bancherului care se afla aici numai si numai datorita unui capriciu al vietii pe care o ducea, o viata cufundata in placeri, o viata al carei sens nu era altul decit acela de a cauta placeri mereu noi. Un grup foarte exclusivist de bancheri ai carui membri erau asa de bogati incit nu mai tineau socoteala propriilor lor avutii s-a vazut, asa cum era si de asteptat, pus fata in fata cu inevitabilul: pur si simplu nu mai gaseau nici o modalitate de a-si oferi placeri. Sufletul lor era asemeni buretelui imbibat cu apa care refuza sa mai absoarba chiar si o picatura in plus. Scirbiti peste masura de ceea ce ar mai putea insemna placerea pentru ei stateau coplesiti de povara propriilor lor existente. In incaperea tapitata cu marmura trona linistitea. Nici unul dintre ei nu mai avea puterea sa scoata macar un sunet, asa erau de vlaguiti si cernuti prin sita placerilor. Masa rotunda de marmura incrustata cu motive de cristal si aur era la fel de tacuta ca si cei ce ocupau scaunele de aur din jurul ei.

      O liniste groasa ce umplea si cel mai dosnic ungher al incaperii ii tintuia parca pe scaunele lor. Priviti de cineva nevazut acesta ar spune negresit ca masa si scaunele si ocupantii lor formau un tot, de parca sculptorul dintr-un inceput si-ar fi gindit astfel opera sa. Deodata unuia dintre ei i se lumina fata ca la o revelatie si rupse de pe buze exclamatia: "Dar daca...?" Ceilalti pricepura numaidecit de parca ar fi avut toti acelasi gind. Acum toti nutreau acelasi ideal, aveau aceeasi dorinta, si fiecare dintre ei era nerabdator sa se lase prada acestei idei cu totul neobisnuite.

      Este uimitor cum uneori, oameni aflati la poli opusi ai existentei, sfirsesc in bratele aceluiasi destin. Saracia poate fi deopotriva o stare a existentei sau un strigat de ajutor. Aceasta fusese revelatia care le strafulgerase constiintele intr-o fractiune de secunda. Totul s-a petrecut de parca singura clipa cu adevarat vie din viata lor de pina atunci fusese acea fractiune revelatoare - tinjeau dupa saracie.

      Calugarul imbracase saracia ca pe o haina nu ca sa-i tina de cald ci ca sa-l obisnuiasca cu frigul: sa nu-i fie frig la caldura ci sa-i fie cald la frig. Bancherul, deocamdata, nu vedea in asta decit o experienta, o prelungire extraordinara a placerii ordinare. Daca pe parcurs, sufletul sau ar raspunde revelatiilor pe care saracia le arata celor care o urmeaza experienta extraordinara de placere s-ar transforma in experienta autentica de viata, atunci bancherul ar inceta prin a mai fi un simplu bancher si, impartasindu-se din intelesurile adinci ale vietii avea sa devina si un om adevarat.

      Fiecare din cei patru, caci patru erau, lua infatisare de cersetor si apuca fiecare pe drumul sau. Nici unul dintre ei nu stia ce-l asteapta si cu atit mai putin desluseau posibilitatea ca viata lor sa se innoiasca intr-adevar si nu sa se invecheasca cu inca o placere. Dar tocmai acesta era esenta revelatiei: existenta lor ajunsa la saturatie cauta opusul ei precum alpinistul care cucerind piscul cel mai inalt al unui munte si nemaiavind unde sa urce va fi nevoit sa coboare.

      Asadar urmindu-si fiecare cararea, unul dintre ei se intilni la o rascruce de drumuri cu calugarul nostru. Multa pustie batura pina acolo fiecare dintre ei si multa mai aveau de batut insa bancherul nu stia si calugarului nu-i pasa - e uimitor cum resorturi diferite ale sufletului omenesc reusesc sa-i puna pe doi oameni complet deosebiti fata-n fata cu aceeasi situatie.

      Bancherul tare mult ar fi vrut sa schimbe o vorba cu primul om intilnit dupa atita vreme insa calugarul fara sa-si ridice barbia din piept si ochii din pamint trecu mai departe alegind fara sa stie, fara sa-i pese calea pe care venise bancherul. Acesta la rindul lui vazindu-l pe calugar alege calea pe care acesta venise. Trecind unul pe linga celalalt fara sa schimbe o privire, un gind, o vorba aveau, in cele din urma sa schimbe intre ei locul in lume. De fapt aceasta este adevarata rascruce cind cei doi fara sa se cunoasca isi vor lua locul, pentru scurta vreme, unul altuia in lume.

      Urmind cararea calugarului, bancherul se adincea si mai mult in pustie si in curind avea sa invete prima lectie a pustiei: singuratatea. Singuratatea are darul de a-l pune pe om fata-n fata cu el insusi: unde mai poti fugi de tine insuti in pustie daca nu tot spre tine insuti: este ca si cum nu ar mai exista puncte cardinale si oricit te-ai indeparta fugind de tine insuti te indrepti tot spre tine insuti asa incit pina la urma nu ai incotro si trebuie sa asculti ceea ce constiinta are sa-ti spuna - nu i te poti impotrivi prea mult pentru ca acum esti pe tarimul ei, al singuratatii si aici ea, constiinta, face cartile. Bancherul, om de lume si petrecaret, mereu inconjurat de oameni gasea in prezenta lor refugiul de sine insusi, tertipul de a ocoli a sta fata in fata cu sine insusi, cu constiinta - oglinda sinelui (care te arata asa cum esti). Refugiul celor patru in camera rece imbracata in marmura este o tresaltare a constiintei. Camera aceea rece avea sa le fie intr-un fel sau altul mormint. Fie mormint vietii lor de pina atunci avind astfel sa se trezeasca la viata adevarata, fie viata lor de pina atunci avea sa le fie mormint si soarta lor era pecetluita.

      Haituit parca de propria-i singuratate bancherul strabatea pustia aproape secatuit de orice vointa dar mai ales incredintat ca la orice pas este gata sa cada prada unei fiare cumplite si nevazute, fiara a carei rasuflare rece si ascutita o simtea in ceafa. Ca si cum ar fi vrut sa-i arate putina mila pustietatea ii scoasa in cale bancherului o minastire, o oaza nu numai la propriu in acea pustietate dar si o oaza de credinta in mijlocul acestei veritabile pustietati care se cheama lume. Nu credea sa se bucure vreodata ca vede o minastire. Drumul prin care omul ajunge sa dea sens vietii, sa o pretuiasca la adevarata ei valoare, sa o redescopere pura si neatinsa de zgura existentiala, trece prin constientizarea inutilitatii vietii. Este revelatia pasarii phoenix: omul devenit scrum al existentei, va renaste la viata din propria cenusa redescoperind-o pura, neatinsa de zgura celei precedente - focul incercarii este rezistenta la contientizarea inutilitatii, altfel omul risca sa ramina cenusa, adica sa se simta inutil pentru intotdeauna, insa sentimentul inutilitatii trebuie sa actioneze ca o trambulina spre redescoperirea de sine si nobletea scopului de a trai. Toate acestea le traia din plin si bancherul cind i-a rasarit in fata ceea ce mai tirziu avea sa o recunoasca sub forma unicei fericiri pe pamint: minastirea. Singuratatea il aruncase in focul cunoasterii de sine, descoperindu-i treptat inutilitatea propriei existente. Dintre toate, aceasta este cea mai istovitoare munca, aceea a cunoasterii de sine. Sleit de orice forta sufleteasca, ars in cenusa propriei lui vieti de pina atunci in urma trecerii prin focul cunoasterii de sine al carei salas este chiar propria-i constiinta bancherul-cenusa abia mai avu putere sa bata in poarta minastirii. Descoperirea acestui liman incepu sa-i redea increderea in viata, ii soptea ca muncile lui de pina atunci nu erau zadarnice, ca intr-un fel sau altul acestea ii vor fi rasplatite, cum?, nu stia si nici nu avea nevoie sa stie atita vreme cit in launtricul lui era incredintat ca scopul descoperirii inutilitatii de sine duce spre descoperirea adevaratului scop al vietii.

      Incepu sa-i se redeseneze in forme pure traiectorii ale vietii despre a caror existenta nu stiuse pina atunci, acum i se revela scopul muncilor lui din pustie, acum isi lua rasplata in urma luptei cu constiinta inutilitatii de sine. Aceasta este renasterea din propria cenusa. La auzul cuvintelor "Fericiti cei saraci cu duhul ca acelora este imparatia cerurilor", la auzul fericirilor de pe munte sufletul lui incepu sa verse siroaie de lacrimi, lacrimi ce aveau sa topeasca si ultimele urme de zgura ramase pe sufletul proaspat renascut, insa aceste urme, putine, sunt si cel mai greu de inlaturat deoarece sufletul trebuie sa prinda radacini in noua viata la care a renascut din cenusa vietii celei vechi. Bancherul deveni calugar, imparti toata averea saracilor si Dumnezeu il pecetlui cu multe daruri sufletesti aflind lucruri mereu noi despre care merita sa traiesti si mori in aceeasi masura pentru ca de fapt stii pentru ce merita sa traiesti daca stii pentru ce esti pregatit in orice moment sa-ti jertfesti viata. Inutilitatea vietii tocmai asta ii aratase ca nu are un ideal pentru care sa-si jertfeasca viata or, renasterea insemna de fapt ca, gasind nobletea scopului de a trai, descoperise nobletea scopului de a se jertfi care sunt dealtfel inseparabile. Din fericire pentru el, dar din pacate pentru ceilalti fusese singurul care sparsese crusta de gheata sub care innotase pina atunci. Sparsese crusta si acum era pe linia de plutire. Un om aflat pe linia de plutire poate fi salvat, insa cei ce innoata in adincuri nu mai pot fi salvati, nu pot fi salvati de ei insisi. Deasupra celorlalti crusta s-a intarit si mai mult.

     

      Dar intre timp ce se intimpla cu calugarul ? Pe unde il purta Providenta ? Pasii Providentei il purtara pe calugar intr-o cetate. El nu stia ce avea sa i se intimple, ce rol avea sa joace in destinele acestei cetati. Pasii il purtau la fel de impasibil, nepasator printre furnicarul acela de oameni, oameni carora Dumnezeu avea sa le ofere un zimbet de pe sfintele Sale buze. Cetatea era victima unor lupte pentru putere intre familiile bogate si cum niciuna nu era mai mult sau mai putin indreptatita decit cealalta sa conduca cetatea ( de fapt nici una nu era indreptatita ) trebuia gasit un compromis care sa impece toate partile animatoare de conflict. La umbra unui armistitiu se infiinta ad-hoc o adunare de intelepti care trebuia sa aduca o solutie general-impaciuitoare. Poporul care murea de foame si era apasat cu jug de fier nu avea nimic de spus despre propriul lui destin. Paradoxul tuturor timpurilor: poporul care mai intii de toti el are deptul sa-si croiasca destinele este marginalizat, scos din aceasta cursa, indepartat cu cruzime de la dreptul lui de a-si tipari singur cartea destinului sau. Roadele intelepciunii batrinilor se lasau asteptate, rabdarea beligerantilor se subtia vazind cu ochii, situatia era critica gata oricind sa degenereze in conflicte a caror singura victima era poporul insusi, cind deodata dintr-un ungher aproape nevazut al mesei inteleptilor se ridica un batrin peste care greutatea anilor se masoara in intelepciune. Solutia este simpla si salvatoare: "sa alegem conducator din mijlocul poporului, un om care sufera laolalta cu el, care-i cunoaste ranile si, in consecinta si leacurile trebuincioase. Daca esueaza atunci cetatea se imparte in mod egal familiilor bogate". La auzul acestei solutii, instinctiv familiile s-au coalizat cerind timp de gindire. Batrinul juca o carte mare si stia ca numai riscul mai poate salva cetatea din ghearele acestor rapitori. Riscul era chiar farimitarea cetatii intre familii, iar farimitarea insemna de fapt slabirea ei cumplita ca entitate. Dar daca poporul coaliza nu numai cu ideea in sine ci si cu cel ales si lucrul acesta se intimpla repede fara a mai lasa teren de actiune bogatasilor atunci sansele erau dintre cele mai bune. Bogatasii, gindindu-se ca aceasta nu este decit alt praf aruncat in ochii poporului ca sa-l linisteasca consimtira. Intre timp calugarul nostru fu aproape smuls cu cruzime din dulcea rugaciune in care vorbea cu Dumnezeu, de problemele care munceau sufletul bietului popor asa incit se puse la curent cu suferinta acestuia. El nu putea face altceva decit sa-L roage pe Dumnezeu sa arate izbavirea bietilor oameni asa incit in mijlocul pietei calugarul ceru oamenilor sa spuna o rugaciune buna si pentru alinarea sufletului. Ca al un semn toti se strinsera roata in jurul calugarului si impreuna incepura sa inalte rugi catre Dumnezeu pentru a-i aduce pe drumul izbavirii. In acelasi moment iesira si batrinii cetatii pentru a pune idea in practica dar constatara cu uimire ca ideea se pune in practica de la sine, numai ca poporul si cu atit mai putin calugarul nu stiau inca ce insemneaza aceasta pentru ei. Inteleptii nemaistind pe ginduri instiintara poporul de ceea ce aveau sa faca. La aceste cuvinte calugarul cazu ca strafulgerat de o revelatie: acum stia de ce parasise minastirea, de ce ajunsese in cetatea aceasta, de ce se indreapta spre el soborul acela de batrini. Dumnezeu, in nemasurata Sa grija de oameni, ii descoperea calugarului intentiile Sale aproape concomitent cu infaptuirea lor ca nu cumva calugarul sa cada in deznadejde. Batrinii se apropiara totusi cu o usoara retinere stiind ca acesta calugar fiind, om al rugaciunii, nu are nimic in comun cu un conducator, dar totusi are multe in comun cu un conducator blind, drept si iubitor de popor. Ajunsi in fata lui calugarul vazind teama din ochii lor le raspunse: "Nu va temeti. Sa se faca ce trebuie facut". Batrinii numaidecit parca intinerira cu vreo 20 de ani la auzul acestor cuvinte incepatoare de mintuire pentru acel popor oropsit. Astfel rugaciunea pe care o faceau impreuna se implini numaidecit pentru ca poporul fraterniza imediat cu calugarul si toate fortele vrajmase pina atunci poporului fraternizara numaidecit cu acesta saturindu-se sa slujeasca niste satrapi. Calugarul fu pus numaidecit conducatorul cetatii, nu de catre vreo familie condusa de ambitii meschine, ci de cetatea insasi. Inconjurat de batrinii cetatii, dar mai ales condus de Intelepciunea divina calugarul a reusit sa aduca lacrimile de fericire in ochii bietilor oameni, lacrimi care au gonit pentru intotdeauna pe cele ale suferintei si impreuna cu ele pe acele familii blestemate. Calugarul, conducator fiind isi ducea mai departe viata lui de calugar de care nu se putea dezlipi petrecind-o in rugaciune dar si plecind urechea dreptatii la nevoile simple ale bietului popor. Dar, lucru cel mai important este ca a aratat poporului cuvintul lui Dumnezeu. Nu a stat mult, insa indeajuns cit sa lase urmasi, tot din rindul poporului, demni de statura sa morala si o pravila care sa lumineze mereu conditia conducatorului. Principalele puncte ale pravilei ar fi cam acestea: austeritea clasei conducatoare, frica de Dumnezeu, judecarea poporului dupa cuvintul si cu frica de Dumnezeu, conducatorul este slujitorul iar nu profitor de pe urma poporului, si nevoia poporului mai presus de nevoile celorlalti.

      Calugarul a plecat cu constiinta lucrului facut cum trebuie, cu datoria implinita fata de sine, de oameni, dar mai ales fata de Dumnezeu. Intors la minastire calugarul povesti cu deamanuntul celorlalti frati si staretului cum Dumnezeu lucreaza prin vasele Sale alese, apoi luind deoparte pe un anume frate ii spuse: "La rascruce te-am vazut si a fost mai bine pentru tine asa pentru ca altfel stricam toata lucrarea Domnului pe care o savirsea in tine. Bine ai venit frate in lumea ingerilor. Nu ma indoiam ca o sa reusesti pentru ca atit timp cit se lasa in mina lui Dumnezeu omul se poate ridica si din cel mai cumplit hau al iadului". Amindoi izbucnira in lacrimi si se imbratisara. Amindoi fusesera unelte de nadejde in mina lui Dumnezeu, unul parasind-o, celalalt luind lumea in piept.

© Copyright Bogdan Peta
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online