evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Andru  -  Cuantum sincronicity - formula nemuririi  -  Camera de la capătul holului  -  Café du Marcel  -  Himera  -  Cum să te fereşti de urs  -  Imdiola  -  Jocul Zeilor (VII)  -  Aer  -  Experimentul  -  Dependent TV  -  O dimineaţă perfectă  -  Satiră robotică  -  Fără doar şi poate  -  Omega  -  Jocul Zeilor (II)  -  ...ªi la sfârşit a mai rămas coşmarul  -  StarCraft : Musafiri nepoftiţi  -  Drumul spre (II)  -  Vatmanul - Mass Media  -  Duel în Lumea Visurilor  -  Scrisoare din Hipercubul 13  -  Lumină dublă  -  Luminile oraşului XXIX  -  Feţele dragostei  -  Mamal - Despărţirea  -  Cinci personaje în căutarea unor măşti vesele  -  Călătorie în spaţiu-timp  -  Lumina de jad  -  Tata, ceasul şi căpşunile  -  Novo Homo Sapiens  -  Tahiji  -  Toate filmele româneşti au un final trist  -  Pendulul municipal. "La dolce vita"  -  Sedrina  -  Submarinul Roşu  -  Bumerangul lui Zeeler  -  Meduza (X)  -  Rapsodia  -  Printre oameni  -  Războiul lumilor  -  Luminile oraşului XXV  -  Exterminatorul  -  Viola  -  Coşmar  -  Chipul de pe Marte  -  Povestea unui suflet  -  Pasul craiului de munte  -  Ea, eu şi ei  -  Jocul Zeilor (III)


Aici şi acum

Aici şi acum
  Ioana Andreea Ştefănescu
Mimi, Momo şi Mumu
varianta print

Ioana Andreea Ştefănescu



Publicat Miercuri, 17 Septembrie 2003, ora 10:05

      - Ultimele le vedeam gurile, apoi trupurile se evaporau definitiv. Ramâneau Vocile, unele ascutite, altele sparte, ca niste niste pocnituri.

      Mai putin Parcul Verde care crestea în mod miraculos fara sa-i pese, tot restul devenea transparent, îsi pierdea treptat contururile pâna se confunda cu aerul. Câteva persoane verzi se ridicau de pe bancile parcului brusc, automat, cu gesturi somnambulice si alergau printre voci, zbierând cât le tinea gura ca ele nu mai suporta, ca vor un trai decent, ca s-au saturat de vise verzi, arta verde, sau cai verzi pe vremurile astea. Din strada, din cer, din pamânt, împrejur, auzeam cum Verzii fugitivi erau acompaniati de cuvinte, în marea lor majoritate rostite cu furie, cu ura, cu invidie, cu gelozie, dar niciodata din curiozitate.

      Deceptionat, de-a lungul scurtelor mele incursiuni prin multime, am încercat sa provoc curiozitatea celorlalti, sa stârnesc întrebari, încercând sa impresionez. Pentru început, mi-am accentuat cât am putut paloarea obrajilor si, în lipsa de alte conversatii, am început sa port sistematic discutii cu mine însumi. Efectul a fost descumpanitor, nu numai ca nu m-a mai întrebat nimeni nimic, dar refuzau sa-mi adreseze un singur cuvânt. Vocile ma ocoleau, sau daca nu, atunci deveneau suspect de apropiate, de-a dreptul soptite. Cineva verde, profund îndurerat de paloarea mea, m-a sfatuit mai în gluma mai în serios, sa folosesc prezervativ chiar si când culeg flori sau scriu poezii, fiindca nimeni, dar absolut nimeni nu trebuie sa puna la îndoiala inteligenta virusilor. Practic, virusii conduc lumea. În aceste conditii, trebuie sa alegi. Ori esti transparent si prost, ori esti verde si inteligent, dar te plimbi toata ziua în parc si nu produci nimic. Altfel, virusii pun ochii pe tine si te omoara în temei legal, pentru încalcarea legii liberului arbitru. Lipsit de orice speranta, am încercat sa plâng, însa fiind atât de rosu în original, ceilalti au crezut ca sângerez, ca voi infesta instantaneu mediul cu rosu si astfel cred eu ca se explica tipetele de panica pe care am apucat sa le aud când în sfârsit, m-am hotarât sa lesin.

      - Apoi?

      - Apoi nimic. M-am trezit din nou printre ei. Zilele se reluau cu diferenta ca exterioarele variau, trecând în mod aleator de la transparent la verde, astfel încât niciodata nu puteam anticipa când o zi va fi transparenta, niciodata când va fi verde. Ca la pocker-ul mecanic, maream miza si pariam întâmplator. Bineînteles, nu aveam noroc, ar fi fost probabil o eroare. Fiindca noi eram ghinionisti prin natura noastra, asa ziceau Vocile. Când ma asteptam sa fie transparenta, era verde, sau invers. Pentru ei parea ceva normal, asa e dat sa fie, sa fim ghinionisti, spuneau si chiar zâmbeau. Mie îmi venea sa mor, de fapt, asta am si facut de câteva ori, cred ca devenise tic. În cele din urma m-am oprit din cauza unei voci stridente care se vaita de câte ori muream, încât am hotarât sa traiesc mai bine decât s-o mai aud. În plus, mi-am atras invidii inutile din cauza faptului ca înviam prea usor, fara post si suferinta în prealabil.

      - Zilele se reluau?

      - Exact. Imagineaza-ti ce anomalie! Si pe lânga toate, era dimineata si seara în fiecare zi. Nu ti se pare, admitând faptul ca se traia în medie circa 55 de ani, nu ti se pare înspaimântator?

      - Înspaimântator? Deja tremur, mi s-a facut pielea de gaina...Si cum te fereai de transparenta si de verde?

      - Nu aveai cum si gata. Transparent sau verde. Destinul hotara!

      - Hotara destinul?!

      - Ba bine ca nu! Imagineaza-ti ca nu am avut dreptul o secunda, dar retine! O singura secunda nu am avut dreptul sa decid asupra mea!

      - Incredibil! Absurd !

      - Anormal, îti spun, asta e cuvântul!

      - Si ceilalti cum reactionau?

      - Care ceilalti?

      - Ceilalti, celelalte, Vocile cum reactionau?

      - Bine mersi. În timp ce eu priveam înfiorat la ceas, la scurgerea timpului (n-ai cum sa întelegi acum ce înseamna "ceas", pe scurt un dispozitiv care scoate limba si îti arata ce fraier ai fost ca ai trait), unele chiar dormeau si se trezeau fericite, ziceau ele, "odihnite". Altele ramâneau acasa, sau mergeau la lucru de ca si când nimic nu s-ar fi întâmplat.

      - În fiecare zi?

      - Chiar asa!

      - Asta n-o mai cred!

      - Ba da, mi-au si motivat de ce, pentru salariu, pentru bani.

      - Hîm, asta nu ar fi asa scandalos sa ai vointa, dar sa ti-o canalizezi în modul asta, e lipsit de logica.

      - Am cautat imediat sa aflu pentru ce vor bani, eram ros de curiozitate, eram stupefiat, eram intrigat. Au raspuns fara nici o jena ca fiecare are problemele sale, scopurile sale, în viata.

      - Vrei sa spui ca fiecare traia pe cont propriu, practic nu existau interese comune?

      - Cu o singura exceptie, când se întemeiau familii, un fel de organizatii în care activau minim doua persoane verzi sau minim doua voci, în general de sex opus.

      - Si care era interesul?

      - Interesul era ca, odata devenit membru, puteai sa faci ce vrei. Sa minti, sa furi, sa înseli, sa ucizi. Aveai toata libertatea. Am fost perseverent si am întemeiat si eu cinci sase familii, dar n-am respectat regulamentul nici uneia si astfel, pe parcurs, am fost eliminat.. Nu furam, nu minteam, dimpotriva, eram foarte sincer. M-au acuzat de nepasare fata de interesele familiei. Când i-am întrebat care erau alea, mi-au replicat ca asta e si regula numarul unu a organizatiei, sa pastrezi secretul fiecarei miscari, încercând sa-i copiezi pe ceilalti, fara sa pui întrebari.

      - Ce prostie!

      - Da, si culmea, tocmai inteligenta se masura la ei în numarul de secrete pe care erai capabil sa le ai, fata de cel mai apropiat membru al familiei. O aiureala, crede-ma, bine ca n-ai trecut prin asta.

      - Si parcul, oamenii verzi?

      - Oh, ei cresteau, îsi vedeau de drumul lor. Când eram eu Acolo ajunsesera cam la nivelul norilor. În timpul ce parcul se extindea, Vocile se simteau amenintate. Rivalitatea dintre Voci si Verzi se explica prin faptul ca si unii si ceilalti aveau personalitati puternice. De aici, paradoxala într-un fel, decizia de a lasa destinul sa hotarasca în locul lor. Prima precautie a Vocilor a fost radioul, apoi telefonul. Asta pentru a lua legatura, chipurile mai repede, în cazul în care atacau Verzii care devenisera agresivi si împânzisera parcul cu baricade din spatele carora vindeau carti. Vocile au ripostat imediat, încercând sa ocupe timpul oamenilor cu crearea locurilor de munca si cu programe de divertisment radiofonice. N-a tinut, Verzii au fost dintotdeauna mai uniti, cu toate ca pierdeau zilnic din adepti. Fiecare parc, cu uscaciunile lui, obisnuiau ei sa se încurajeze. Nu se considerau ghinionisti, în schimb erau convinsi ca sunt neîntelesi.

      La scurt timp dupa primele inovatii, în tabara Vocilor au început sa se nasca orgoliile, încet încet dusmaniile. Folosite la început cu scopul de a înlesni transmiterea informatiei, aparatele Vocilor au devenit arme de lupta. De exemplu, un mod de razbunare foarte rapid acceptat, a fost sa nu raspunzi la telefon când erai cautat. Astfel, Vocile s-au scindat în doua grupuri - adormite si ragusite - în functie de tonalitatea de la celalalt capat al firului Pe urma iar am lesinat, cine stie ce s-a mai întâmplat.

      - Si ea?

      - A plecat într-o zi sa se plimbe în parc si nu s-a mai întors.

      - Ah, n-am stiut, îmi pare rau.

      - Nu trebuie, nu-mi pare mie, tie de ce ti-ar parea?

      - Te-a înteles întodeauna, a fost alaturi de tine.

      - Te înseli. M-a mintit tot timpul.

      - Esti paranoic.

      - Te înseli de doua ori si oricum, arata-mi mie cine nu e paranoic.

      - Nu esti paranoic?

      - Nu.

      - Dar cum?

      - Asculta-ma putin. Îmi amintesc foarte clar primul cadou de la ea. Era verde. I l-am aratat, a recunoscut. Ei bine, când am rugat-o sa ma dumireasca cum poate sustine ca e rosie când face cadouri verzi, s-a facut într-adevar verde, dar nu orice verde, un verde ciudat, nu era nici crud, nici... cum sa-ti spun eu tie...era...

     

      - Brotacel!

      - Exact, brotacel! Si s-a jurat pe iarba cea mai deasa ca toata viata a fost rosie si ca eu si numai eu sunt vinovatul pentru starea ei actuala. Actuala, vorba vine. Actuala de atunci.

      - Si?

      - Si s-a smuls din bratele mele si a fugit în parc.

      - Nu era normala.

      - Eu ce ti-am spus. Vroia sa se plimbe..

      - Nu se poate!

      - Ba da. Sa respire, auzi, aer, si sa umble desculta. În loc sa urle, sa tipe, sa sufere, sa se sinucida la urma urmei!

      - Mi se pare logic.

      - Oricum, parcul a fost doar un moft pentru ea. Înainte sa lesin am auzit ca face chiar parte din grupurile de Verzi refugiati, se pare ca a fost surprinsa tragând un pui de somn si mergând la serviciu. Cum pot dormi unii linistiti când mai au asa putin de trait?

      - Hai lasa, nu te mai gândi. De data asta esti Aici.

     

      Acum si Aici se bucurara de ultima înghititura de cafea si plecara. Mai rosii, mai aprinsi ca Niciodata. Fericiti, fara nici o speranta, fara nici un mâine sau poimâine, fara nici un ieri. Fara nimic. Cu ei însisi si cu mirarile lor îndreptatite, de altfel.

© Copyright Ioana Andreea Ştefănescu
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online