evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Metastază  -  Natură moartă, cu portret  -  Îndelunga aşteptare  -  Lumina de jad  -  Lumea de sus  -  Un bilet de plecare de pe Soregaard  -  Fragmente de... viaţă  -  Lacrimi de stea  -  Halucinaţie  -  Imperiul Marţian contraatacă  -  Jazzonia : Cartea Cruciadelor  -  A şaptea faţă a tăcerii  -  Războiul - fără - cap - şi - fără - coadă  -  Elegie pentru Jeromed  -  John-486  -  Luminile oraşului VI  -  Strada inocenţilor  -  Eu şi Cu Mine  -  Licuricioaia  -  Apocalipsa  -  Experimentul  -  Sharia (fragment)  -  Gri şi roşu auriu  -  Je t'aime mélancolie  -  Luminile oraşului XXIV  -  Turnul de calcar  -  Bătrânul, literele şi noaptea  -  Casa galbenă  -  Între „Ei” şi noi, Pământul! (IV)  -  Solilocviu  -  Drum fără întoarcere  -  Castravetele  -  Asura Ni, Drahan - I - Bolte de Crini  -  Theron Girradus  -  Legenda "OMU"-rilor  -  Proces neverbal  -  Omega  -  Poveste cu un zmeu  -  Pastel  -  Catedrala  -  Archeopterix  -  Nouăsprezece zile (I)  -  Întunericul vieţii  -  Meduza (VIII)  -  Aedes  -  Nyprus  -  Sub nori  -  Rochia străvezie  -  Emoţia reîntoarcerii  -  Partida de bridge


Portiţa

Portiţa
  Zareh Ara
Orb
varianta print

Zareh Ara



Publicat Duminică, 21 Septembrie 2003, ora 10:05

       L-am cunoscut pe Ion Ionescu la Gura Portitei. Abia ajunsesem de doua zile, cu prietenii, în locul acela uitat de lume, când l-am vazut pentru prima oara, La Ivan. Acesta era locul nostru de adunare la orele prânzului, atunci când nisipul fierbe sub caldura dogoritoare a soarelui. Situata chiar lânga port, terasa era formata din doua masute dreptunghiulare de lemn, asezate la umbra unei salcii. Acolo stateam si jucam carti sau pur si simplu savuram berea rece ascultând muzica si vorbind. Nea Ivan lipoveanul, seful terasei, era omul nostru de legatura, atunci când aveam nevoie de gheata sau pâine, lucruri greu de gasit "la capatul lumii", cum îi spuneam noi acelui colt de pamânt.

      Tocmai atunci, nea Ivan era dus dupa marfa în Jurilovca, iar noi priveam cu teama la rezerva de beri a terasei, ce scadea vazând cu ochii. Eram sfârsiti de caldura si nici unul nu îndraznea sa deschida vreun subiect de bârfa. Cumparasem niste seminte, pe care le spargeam cu lehamite între dinti si, din când în când, alungam mustele ce se lipeau de noi, mai ceva ca niste meduze.

      - Da..., se hotarî Gigantul într-un târziu, punând capul pe masa epuizat.

      Era cel mai bun prieten al Andrei. Fusesera colegi de clasa în liceu, apoi doi ani de facultate, pâna ce matahala de doi metri se încurca cu o florareasa si se apuca de yoga, abandonând scoala. Acum era nudist si tinta preferata a ironiilor noastre pe plaja.

      În acea zi, siesta noastra de prânz a fost curmata de aparitia unui grup de vechi prieteni din Cluj. Nu ne mai vazuseram cu ei de un an de zile, tot din excursia la Portita. Tocmai traversasera lacul Golovita si se îndreptau spre terasa cântând si chiuind. Dupa ce i-am ajutat sa care bagajele pâna la mese, ne-am apucat de povestit.

      - Am onoarea sa vi-l prezint pe Ion Ionescu, lua cuvântul unul din clujeni. L-am pescuit din port, de la Jurilovca. Statea pe malul lacului si privea în zare.

      - Ion Ionescu... de la Brad? întreba ironic Gigantu, si începu sa râda, tinându-se cu mâinile de burta, precum Mos Craciun din filmele americane.

      - Va rog sa-l scuzati pe Gigantu, domnule Ionescu, am intervenit eu. Asa e el... mai lipsit de politete.

      - Nici o problema, vorbi noul nostru prieten. Spuneti-mi Ion.

      Înalt, cu barba mare si o bandana verde pe cap, Ion purta la gât un medalion rotund, de argint. Zâmbi la gluma Gigantului si se aseza lânga mine. Se dezbraca de tricoul pe care îl purta, lasând sa i se descopere pe umarul stâng o cicatrice.

      - E semn din nastere, se fâstâci el, privindu-ne cum ne holbam la taietura sa de pe umar.

      - Am si eu semn din nastere, tresari Andra. Priveste!

      Si îi arata, noului nostru prieten, lobul crestat al urechii ei drepte.

      - Eu n-am nici un semn din nastere, racni deodata Gigantu. Hai mai bine sa bem o bere în sanatarea noilor veniti.

      Am ridicat cu totii sticlele în aer si am dat noroc. O raza de soare trecu prin salcie orbindu-ma. Când am redeschis ochii, l-am privit pe Ion. Pentru o fractiune de secunda am avut senzatia ca în loc de privirea sa adânca si fata supta, am zarit, perfect, conturul unui craniu. M-am scuturat instinctiv, în timp ce el ma privea atent, fix, în ochi. Apoi, parca ignorându-i pe toti ceilalti din jur, ma întreba:

      - Esti student?

      - Da, i-am raspuns. La filosofie.

      - Am simtit acest lucru la tine, chiar adineaori. Eu am fost profesor de logica la Universitate, în Bucuresti, pâna nu cu multi ani în urma. Am scris si o carte despre cunoasterea legilor fundamentale ale aritmeticii prin mijloace exclusiv logice.

      L-am privit uimit. Nu auzisem de vreun fost profesor Ion Ionescu, care sa fi predat la noi, la catedra de Filosofie Teoretica si, de asemenea, cartea sa îmi era necunoscuta. Citisem un asemenea tratat elaborat de Frege, nicidecum de omul de lânga mine, caruia nu i-as fi dat mai mult de treizeci si cinci de ani. Probabil ajunsese de foarte tânar profesor universitar.

      - Si atunci... de ce nu mai activezi ca profesor? l-am întrebat.

      Însa Ion paru ca nu a auzit întrebarea mea si îsi fixa privirea asupra Andrei, gest care ma irita. Atunci am luat hotarârea de a nu-l mai întreba nimic personal. Oricum nu ma interesa, chiar daca ceva din acest om ma atragea, iar deschiderea subiectului "facultatea de filosofie" îmi repugna, tocmai acolo, în locul acela departe de existenta mea de zi cu zi.

      - Indiscutabil un tip fascinant acest Ion Ionescu, îmi spuse Andra, în timp ce ne îndepartam de terasa, iar eu nu puteam nega acest lucru.

      Odata ajunsi la corturi, acesta se arata imediat gata sa ajute pe oricine si îl priveam venind dinspre port încarcat de bagaje, având o sclipire anormala în ochi. În anumite momente, privirea sa îmi inspira teama, cu toate ca abia îl cunoscusem si mai mult ca sigur aveam sa aflu multe despre el. Îsi instala cortul de partea cealalta a tântararului, alaturi de clujeni. Era în forma de igluu, micut si argintiu. Si-l aranja meticulos, iar în fata lui înfipse doua faclii, de care legase fermoarul de la intrare. "Într-adevar... un tip indiscutabil fascinant" am gândit eu, repetând cuvintele Andrei, si m-am întins pe patura la soare.

     

     

     

     

      Tin minte si acum seara aceea fara luna, când am zarit pentru prima oara marea fosforescenta. Ne-am dezbracat cu totii în pielea goala si am început sa alergam spre apa, urlând cât ne tineau puterile. Imediat însa, urletul nostru de atac se transforma în tipat de uimire, înotând prin lumina. Aveam cu totii senzatia ca o parte din stele cazusera în mare.

      - Iata ochii lui Dumnezeu, izbucni Ion euforic, înaltând bratele în aer.

      Peste câteva minute se asternu tacerea. Dinspre plaja se puteau zari, ici colo, faclii aprinse de-a lungul malului, pâna spre golf. Eram impresionati de jocul dintre lumina si întuneric. Pluteam, miscându-ne bratele încet, cu sfiala. Apoi am înotat în larg, scufundându-ne unul câte unul. Spre adâncul marii, lumina devenea tot mai puternica. "Capatul nu poate fi departe... nu ne-am departat atât de mult de mal", gândeam si coboram, atras ca de un magnet. Si într-adevar, era acolo, stralucind, tarâmul întins, aurit. Am privit în jur si am înteles ca eram singurul care reusise. Am pasit cu teama pe pamântul acela sfânt si am zarit, aproape de mine, un altar, iar putin mai departe o statuie de marmura ce ma privea cu ochi de foc. M-am apropiat si din spatele altarului au aparut trei femei acoperite cu un voal negru, brodat cu pietre pretioase, ce m-au fixat cu ochii lor argintii. Una dintre ele si-a întins bratul spre mine.

      - Te asteptam... aceasta este cheia!

      Am luat darul fiintei aceleia reci, de gheata, si am îngenuncheat. Nu stiu de ce... a fost un act instinctiv, asa am simtit atunci. Pe drumul de întoarcere, m-am tot gândit la acel tarâm stralucitor, la ochii acelor femei, la ceea ce primisem. Când am iesit la suprafata marii, am privit uluit în larg. Rasarea luna. Într-o miscare de unda, raza emanata mângâie marea si stinse milioanele de stele marine, lasând în urma ei, calea deschisa spre astru. Pe mal, prietenii mei aprinsesera deja focurile.

      - Dar muzica? Unde e muzica? striga Gigantu si, rascolind prin rucsacul lui, scoase casetofonul.

      Lemnele si vreascurile le procurasem în acea dupa-amiaza de la nea Ivan, în schimbul unei sticle de vodca. Clujenii venisera cu slana, iar eu si Andra aveam palinca, de la bunica mea din Timisoara.

      - Ce ai facut atâta în apa? Ai adormit acolo? ma repezi Andra.

      Apoi zari cheia, legata de lantul meu de la gât.

      - Pe asta unde ai mai gasit-o?

      - Aici, pe mal, i-am raspuns încurcat si am intrat în cort sa ma schimb.

     

     

     

     

      În jurul focurilor am petrecut în asteptarea rasaritului de soare. Tântarii disparusera fara urma, iar vântul începea sa bata din ce în ce mai puternic. Spre dimineata, câti mai ramasesem, ne-am asezat pe nisipul umed, ghemuiti unii în altii. Ascultam muzica si priveam tacuti în largul marii.

      Ion era agitat. Îl tot urmaream cum se plimba de-a lungul malului, cu ochii încremeniti spre cer, mormaind ceva, numai de el stiut. Din când în când lasa privirea în jos, abatut. Parea nefericit. Într-un târziu, m-am ridicat si m-am apropiat de el.

      - Ai mai vazut asemenea mare, ca în noaptea asta?

      Se opri îngândurat. Avea chipul obosit, iar parul parca îi mai încaruntise. Privi ceasul de la mâna si se îndrepta lent spre cortul sau.

      - E mult de atunci, raspunse cu greu. Si tot aici eram, la Gura Portitei.

      Andra adormise cu capul pe nisip. Gigantu sforaia pe undeva, aproape de malul marii. Ceilalti atipisera împrastiati pe plaja, în saci de dormit. Ramasesem singurul treaz, dar încet, si pe mine ma luase somnul. Am oprit casetofonul si am trezit-o pe Andra.

      - Hai sa mai stam o clipa împreuna, îmi spuse somnoroasa.

      M-am asezat lânga ea si am luat-o în brate.

      - A fost o noapte superba, îmi sopti. Îti multumesc.

      Ma saruta lung, de parca ar fi dorit sa-mi fure toata suflarea, se ridica si se îndrepta adormita spre cort.

      Fusese într-adevar o noapte de vis. Fenomenul aparitiei marii fosforescente, despre care se spunea ca apare odata la cincizeci de ani si doar în serile fara de luna, calatoria mea spre adâncul marii, ochii acelor femei si darul lor, pe care îl priveam acum atârnat la gâtul meu, toate acestea ma rascolisera. Dar nu visasem. Cheia aurita reprezenta dovada acestor fantastice întâmplari prin care trecusem. Venisem la Portita obosit, asa cum obisnuiam de câtiva ani, pentru a ma reface în vederea noului an de facutate ce urma, din cauza caruia eram agitat si stresat. Ma gândeam la soarta mea, la viitorul meu de care nu eram deloc sigur. Priveam plaja cufundata în liniste si doream vesnicie clipei, o împietrire acolo, la marginea marii.

      Deodata însa m-am auzit strigat. M-am întors si l-am zarit pe Ion în fata cortului sau.

      - Vino, te rog. Am sa-ti arat ceva.

      Si disparu înauntru.

      M-am apropiat si am intrat. Ma aflam într-un tunel adânc, cu tavan înalt si pereti argintii. Din metru în metru, sfesnice aprinse, de o parte si de alta a zidului, luminau încaperea. Am înaintat de-a lungul acelei sali, parca fara de sfârsit, privind fascinat ornamentele de marmura ale zidurilor.

      - Sunt în total optzeci si unu aprinse, se auzi o voce din întunericul ce se deschidea în fata mea.

      Întâi aparu o silueta, apoi Ion, albit, îmbatrânit.

      - Înca mai sunt pâna la capat. Noi nu stim când va fi sfârsitul. Acum trebuie sa-mi dai cheia...

      Mi-am scos darul de pe lant si i l-am oferit. Ion, tremurând, l-a introdus într-un orificiu, sub un sfesnic. Rotind spre dreapta, acesta din urma se aprinse. De cealalta parte a zidului, aparu o pânza alba, asemanatoare celor din salile de cinematograf.

      - Priveste, îmi spuse.

      Si-atunci, prin fata ochilor, am vazut desfasurat într-o clipa, viitorul meu: cum am terminat facultatea, cum m-am casatorit cu Andra, cum am devenit profesor de filosofie, cum mi s-au nascut copiii si cum au crescut, cum mi-am îngropat parintii, câtiva prieteni si pe Andra, cum am fost îngropat chiar eu.

      Uimit, fara a mai avea puterea de a rosti o vorba, l-am privit pe Ion.

      - Nu credeai când ti-am povestit despre mine, începu el. Acela era viitorul meu si chiar m-am îndoit de tine ceva timp. Dar am simtit ca m-ai recunoscut. Cu ochii tai de sticla mi-ai zarit adevaratul chip, înca de atunci, de la terasa. Într-adevar, trebuia sa fiu mort demult. De când te astept... Stiam ca am sa te gasesc aici, la Gura Portitei, în noaptea aceasta fara luna, în timpul marii fosforescente. Când ai iesit din apa, cu darul fecioarelor lunii la gât, am înteles ca pentru mine, rolul, s-a sfârsit. Acum esti dincolo de Poarta. Te pregatesti sa fii al optzeci si treilea de la marele potop. Vei fi nemuritor pentru cincizeci de ani. Vei fi un vestitor, un înger pe pamânt. Ai fost ales sa porti menirea sfânta mai departe...

      Si în timp ce-mi vorbea, Ion se descompunea încet, pâna când, din el nu mai ramasesera decât câteva farâme de praf. Le-am cules si le-am adaugat Celorlaltor din medalionul meu rotund, de argint. Am privit cu teama spre afara, din interiorul acelui tunel, si am iesit. Luna apusese demult, iar soarele începuse deja sa arda puternic. Ma îndreptam lent spre tântarar, când Andra m-a zarit si s-a apropiat de mine.

      - Buna dimineata! Ai dormit cam mult... domnule Ionescu. E deja ora prânzului. Hai sa-ti dau o cafea, înainte de a merge La Ivan.

      Am privit-o ca prin ceata si m-am asezat cu greu pe un scaun. Aerul cald, aproape ma sufoca si eram ametit. Ma dureau ochii, trupul mi-l simteam slabit. Pentru o clipa, mi-am acoperit chipul cu un prosop. "Poate fi adevarat?" am gândit.

      - Si ce crezi ca simbolizeaza cicatricea ta? ma întreba Andra, în timp ce îmi turna cafeaua.

      Ca trezit dintr-un cosmar, m-am uitat pe umarul meu stâng si am observat semnul. Am ramas nemiscat, încercând sa-mi adun gândurile.

      - Iubitul dumneavoastra, filosoful, pe unde este? As dori sa-i vorbesc.

      Andra ma privi mirata si încurcata.

      - Care iubit? Am venit singura la Portita. Nu mai tii minte?

      Apoi, revenind la privirea ei dintotdeauna...

      - Îti place cafeaua mea?

      Dar nu mai astepta nici un raspuns. Lua prosopul de lânga mine si fugi spre mare. Se arunca în valuri, înotând alaturi de ceilalti prieteni de-ai ei. Am privit-o îndelung, cu un zâmbet amar. Toate amintirile legate de ea ma napadisera dintr-o data.

      - E foarte buna. Multumesc!

     

      PS :

      Toate acestea mi le-a povestit Ion Ionescu, la Gura Portitei. L-am ascultat înmarmurit. S-a descompus încet, pâna ce din el n-au mai ramas decât câteva farâme de praf. Le-am cules si le-am adaugat Celorlaltor, în medalionul meu rotund, de argint. M-am tot întrebat însa, de atunci... cât mai este oare pâna la capat?

     

© Copyright Zareh Ara
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online