evomag.ro
    science-fiction fantasy poezie eseu arte vizuale
Caută :  
Resurse Contact
Manifestul de aur al desăvârşirii  -  Sexibon  -  Archeopterix  -  Povestire  -  Copilul Visător cu Mâinile de Aur  -  Halta părăsită  -  Luminile oraşului VII  -  Evadare din Paradis  -  Dansând pe sârmă  -  Iza  -  Moştenire de familie  -  Clocitorul Josh  -  Satiră robotică  -  Vatmanul - Mass Media  -  Strada Cosmos  -  Păsări de pradă  -  Lacul negru  -  Fereastra din spate  -  Mărturisirea lui Abel  -  Proiecţionistul  -  Ambiguitate clinică  -  Luminile oraşului XI  -  Întunericul vieţii  -  Elegie pentru Jeromed  -  John-486  -  Proză absurdă  -  Dimineaţă târzie  -  Unde dai şi unde crapă!  -  Secretul  -  Luminile oraşului XXVII  -  Cadou pentru regele Isrunului  -  Plasa pe jăratic  -  Cincizeci  -  Amintirile unei lumi departe, departe de tot  -  Darul divin  -  Poveste de viaţă  -  Înger în oglindă  -  Proces neverbal  -  Plastic  -  Experienţă pecuniară  -  Diamantul  -  Oglinda îngerilor  -  Fiii lui Rawser  -  Călătorii cu îngeri  -  Ghavany  -  Conştiinţa împăcată  -  Către a opta zi  -  Luminile oraşului XVIII  -  Transplant de suflete...  -  Calul cruciatului


Avatarul

Mircea Trif



Publicat Miercuri, 3 Septembrie 2008, ora 09:56

      Norii se rostogoleau lent peste crestele orbitor de albe ale Himalayei, ca o boală gri care ameninţa întreaga lume cu greutatea insuportabilă a penumbrei şi incertitudinii.

      Cei opt rinpoches nici măcar nu priviră în direcţia lor, continuându-şi căţărarea spre platoul sacru de deasupra mânăstirii Shankham. Erau aceeaşi nori ca şi anul trecut. Nu lipsiseră nicio vară de deasupra dealurilor sterpe şi a câmpiilor prăfoase indiene, nici măcar una, de la Facerea Lumii. Nu aveau de ce să-şi facă griji, India era totuşi departe şi puţini reuşeau să treacă munţii până în Tibet.

      Poteca pietroasă era puternic adâncită în carnea muntelui, dovadă a utilizării zilnice, şi se încolăcea pe versantul sudic al muntelui Shikham ca o cobră în chinurile morţii. Drumul era parcurs doar de rinpoches şi avea aceeaşi vârstă ca şi musonul.

      Călugărul cel mai vârstnic aluneca deseori dar ceilalţi îl ajutau întotdeauna să continue urcuşul greu. Ecoul unui tunet abia auzit se stinse deasupra văii în care era cuibărită mânăstirea. Cel mai tânăr dintre ei îl împinse speriat pe bătrân.

      - Trebuie să ne grăbim, Sfinte, altfel va fi prea târziu.

      Acesta nu-i răspunse, ci îşi continuă murmurul stins, o rugăciune îngânată, sau cine ştie, poate doar un cântecel vesel pe care îl psalmodia de când începuseră să urce pe munte.

      Atunci când sosiră pe platou respirau cu toţii greu datorită aerului rarefiat şi efortului. Soarele coborâse mult spre piscul Annapurnei, pe care începuse să-l coloreze în purpuriu. Un pumn de stele se iţise de după vârfurile măcinate de gheţari ai lanţului Alung-Gangri. - Amurgul este aproape, zise unul dintre călugări fără să privească înspre apus, iar ceilalţi îşi dădură seama că nu se referea la astrul nopţii.

      - Dacă lumina Soarelui nu se va mai întoarce într-o dimineaţă, tot ce ar rămâne ar fi Întunericul, spuse bătrânul, scoţând o carte uriaşă dintr-o traistă din păr de yak, pe care o ţinuse până atunci atârnată la gât.

      - Atunci totul este în zadar, Sfinte, vorbi ultimul, scuturându-şi pletele cărunte încleiate de transpiraţie şi murdărie.

      - Orice pas te duce mai departe de unde ai plecat, răspunse simplu celălalt.

      Bătrânul deschise cartea şi întoarse mai multe pagini ferfeniţă din piele tăbăcită de yak, acoperite cu un scris întortocheat şi imagini groteşti ale unui bestiar nepământean, până ajunse acolo unde dorea. Doi călugări prinseră fiecare câte o jumătate a cărţii pe care Sfântul abia o mai putea ţine. Mâinile atinseră copertele cu veneraţie, temându-se de parcă ar fi incapabili să-i arate respectul cuvenit. Ceilalţi cinci formară un cerc în jurul lor, privind înfriguraţi în direcţia apusului din ce în ce mai înstelat. Un vânt îngheţat se prăvăli din direcţia unui gheţar aflat la obârşia văii.

      - Măcar dacă ar fi credincios, şopti cineva.

      - În faţa Ei, toţi îşi descoperă credinţa, murmură bătrânul.

      Jumătate de Soare era spintecat de colţul Annapurnei, iar sângele eteric devenea fizic, pe măsură ce marea de creste îl înghiţea.

      Nimeni nu mai îndrăznea să acopere glasul vântului care se înfiripa prin robele portocalii peticite. Încă un tunet se stinse peste vale. Cu toţii tresăriră la apariţia unei stele strălucitoare. Vocea bătrânului citind din cartea străveche acoperi şuierul vântului, deveni puternică decât mugetul musonului. Şi la fel cum făceau zilnic de mai mult de o jumătate de secol, ceilalţi începură să îngâne un şir lung de rugăciuni. Gândul că făceau asta îi făcea să tremure mai mult decât frigul pătrunzător.

      “ Abisul nu este un capăt, iar nimicul este un doar un început dacă îi găseşti sfârşitul. Mergi spre Lumină prin Întuneric, chiar şi atunci când n-o vezi.”

     

      Totul era negru. Mai mult chiar, nu era nimic, deci nici culoarea nu-şi avea sensul. Nu avea sus, nu avea jos, nici măcar informaţia referitoare la orientare nu exista. Era mai departe de nimic, dar nu ştia cum ajunsese acolo. Plutea în neant, încercând să-şi dea seama ce se întâmpla cu el. Curând realiză că nu era singur, dar nu cu cineva, ci cu ceva care-l absorbea ca un vârtej într-o direcţie căreia nu-i putea acorda un atribut spaţial, ci mai degrabă unul temporal. Era un Maëlstrom căruia nu i se putea împotrivi.

      Nu se putea zbate pentru că nu mai avea braţe, nu putea vedea pentru că nu mai avea ochi, nu îşi simţea nici o parte a trupului pentru că nu mai avea niciuna. Nu mai era decât un bulgăre diform de informaţie pierdut în abis şi ameninţat cu aneantizarea. Lupta cu o forţă căreia nu i se mai putea împotrivi, mai puternică decât Universul. Sorbul cosmic îl trăgea acum către scufundarea în matricea originală, către sfârşitul de dincolo de sfârşit, spre anihilarea finală.

      "Mergi prin Întuneric spre Lumină. Caut-o, ea îţi este izbăvirea şi viaţa."

      Vocea era acolo, o putea simţi curgând în jurul lui. Putea pipăi cuvintele, se amesteca printre ele pentru că era la rândul său doar un cuvânt dintr-o carte universală.

      "Deschide ochii şi pregăteşte-te Lumina te aşteaptă."

      Nu se gândise niciodată că Sfârşitul putea fi selectiv. O rază de lumină sparse întunericul. Abia atunci i se vorbi din nou.

      "Mergi spre Lumină, Ea este dincolo de Întuneric."

      Lăsă cuvintele să treacă prin el şi deduse că i se adresau lui, erau un soi de ghid, dar nu ştia către ce destinaţie. Se temea iar incertitudinea creştea în el, îl durea şi îl stingea în acelaşi timp. Trebuia să se hotărască rapid, şi o făcu urmând poveţele de dincolo de Neant. Fu suficient să-şi dorească şi Lumina crescu în intensitate până acoperi jumătate din Nimic. Era acum rupt de două forţe cosmice care-l atrăgeau către două direcţii fundamentale, către două principii ale Universului. În spate era Întunericul şi Sfârşitul pe care nu-l vedea, iar în faţă Lumina care-i arăta un nou Început. Forţele erau sfâşietoare, îi sfârtecau gândurile, îi zdrobeau mintea. Durerea copleşitoare îl făcu să plonjeze în Lumină, înainte să fie tras înapoi fără posibilitate de împotrivire.

      "Mergi spre Lumină până când te orbeşte şi atunci o să vezi totul fără ochi. Dar, o tu suflete, nu fii speriat de întâlnirea cu zeiţa cea palidă cu cap de liliac. "

     

      Picătura de ploaie trecu prin stratul gros de nori şi după o cădere cât o veşnicie îşi încheie drumul în grămada de lut cleios. O alta, şi încă o mie după ea, îi urmară calea. Ploaia se dezlănţui, un potop menit să spele sângele rănilor ţărânii. Prin perdeaua de apă, o mână cu degete descărnate terminate cu gheare lungi se înfipse în stratul de lut. Apariţia căreia îi aparţinea se aplecă şi ea deasupra lutului. Din roba galbenă fluturată de vântul furtunii se scurgeau şiroaie de apă. Mâinile subţiri începură să frământe aluatul de mâl închegat, dându-i formă. Când termină, stătea aplecată peste un trup omenesc din pământ, căruia începu să-i vorbească. Ceea ce-i spunea, făcea lutul saturat de apă să tremure şi ploaia să scadă în intensitate. Tunetele se îndepărtară, pe măsură ce ritmul cuvintelor creştea, iar un mănunchi de raze căzu pe forma umană zvâcnind. Abia atunci întruparea ireală încetă să-i mai vorbească şi scoase de sub acoperământul galben o seceră uriaşă cu dinţi lucitori de aur, pe care o ridică deasupra capului cu urechi negre ascuţite şi ochi rotunzi. Secera fulgeră aerul şi se înfipse adânc în trupul de lut.

     

      Lumina devenise acum o barieră care-l ardea. Forţa ce-l trăgea îndărăt îl prinse în chingi împotriva cărora nu putea lupta. Vocea care-l călăuzise nu mai exista. Apoi, luă foc şi arse la nesfârşit ca un rug.

      Când focul se stinse, Întunericului primordial îi luă cu repeziciune locul cel cu care era obişnuit şi care nu-l mai înspăimânta. Era tras cu violenţă, dar direcţia spre care se îndrepta acum nu-l mai speria. Devenise un elefant care trecea prin urechea unui ac minuscul. Nu se gândi decât un moment la asta pentru că fu şocat de absenţa mişcării şi de reapariţia punctelor de referinţă ale Eului. Îşi percepea din nou trupul şi abia atunci realiză se sufoca. O durere ascuţită îi sfâşia pieptul şi îşi simţi gura plină cu o pastă scârboasă. Mâl, îşi dădu seama repede. Tuşi puternic zbătându-se şi încercând să-şi golească gura şi căile respiratorii. Acelaşi strat lipicios îi acoperea complet corpul şi îi intrase în ochi, împiedicându-l să vadă. Reuşi cu greu să scuipe mocirla cleioasă din gură şi putu să respire cu lăcomie un aer răcoros şi voluptos.

      Icni, chircindu-se de durere iar mâinile i se încleştară pe smocurile de iarbă din jur. Într-un târziu, respiraţia reveni la normal şi abia atunci ieşi din panică şi începu să-şi cureţe faţa cu iarbă smulsă pe pipăite. Ochii începură să-l usture aşa că renunţă, de teamă să nu orbească şi încercă să îndepărteze mâlul care-i acoperea cu salivă. Gura i se umplu cu noroiul fad dar reuşi până la urmă să îşi recapete o parte din vedere.

      Încă nu putea distinge detalii, aşa că nu reuşi să vadă decât contururile unui câmp sau cel puţin un loc neted, străbătut de un mic pârâu ce curgea chiar la picioarele sale. Faptul că nu-i auzea susurul şi nici un alt zgomot îi aminti că acelaşi mâl îi intrase în ambele urechi, aşa că se târî în patru labe spre apă şi începu să se cureţe cu înfrigurare. Abia acum văzu că era complet gol. Lucrul care-l şocă însă fu faptul că pe măsură ce se spăla în apa rece, descoperea că nu îşi mai recunoaşte trupul. Îşi privi mirat antebraţele lungi şi osoase, care denotau o înălţime peste medie. Duse o mână la faţă şi pipăi nasul proeminent şi bărbia mult ieşită în faţă. Se aşeză pe un bolovan rece şi încercă să răspundă la trei întrebări fundamentale pentru el în acel moment. Cine era? Ce i se întâmpla? Unde se afla? Abia într-un târziu găsi un singur răspuns la toate trei. Murise. Prin urmare, trăia din nou, îşi zise, privind către muntele din depărtare. Îl aştepta o călătorie lungă. Încă una.

     

     

© Copyright Mircea Trif
Nu există nici un comentariu  
Comentează articolul  Spune-ţi părerea

    Toate câmpurile sunt obligatorii.
    Comentariul nu poate include link-uri.
    Dacă sunteţi logat, numele şi emailul se autocompletează.
    Comentariile sunt moderate şi vor apărea pe site numai după aprobare.

Nume :
Email (nu va fi afişat) :
Comentariu :


   SFera Online v.3 Final Edition - arte vizuale şi literatură de anticipaţie
      Toate drepturile rezervate. Copyright © 2001 - 2011 SFera Online | © 2011 - 2015 Arhiva SFera Online